Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.
Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.
La prima vedere pare o cruzime, o nedreptate, nuiaua mamei, dar în aceeaşi nuia era dreptatea mamei faţă de puişorul ei, era grija ei de a-l feri de primejdia morţii.
Această întâmplare a rămas adânc săpată în inima mea. Iată, mi-am zis eu, toată viaţa mea în oglinda acestei întâmplări.
Când eram preot la ţară, apucasem şi eu a face avere şi mă rugam lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi, Doamne, avere, să fiu şi eu bogat, cu trecere mai mare înaintea oamenilor din sat, ca şi ceilalţi preoţi…“
Şi răspunsul Domnului a venit ca nuiaua mamei: „Avere îţi trebuie? Na!… Na!“
În decurs de un an mi-a spart casa şi gospodăria şi am plecat prin lume şi ţară… sărac şi plin de datorii.
Mai târziu mă rugam, zicând: „Dă-mi, Doamne, mai multă sănătate“. Şi răspunsul Domnului a fost: „Sănătate îţi trebuie? Na!… Na!“ Ca răspuns, Dumnezeu m-a trimis la spital. De trei ori am fost prin spitale, de două ori am stat sub cuţitul operaţiilor şi acum, pe urmă, iată, am stat la Geoagiu un an.
Într-o vreme nu înţelegeam ce vrea Dumnezeu cu mine. Dar azi înţeleg totul. Bunul Dumnezeu a făcut cu mine ceea ce făcuse mama cu copilul ei lângă Mureş. M-a scăpat cu nuiaua de primejdia morţii celei sufleteşti.
Ceream şi eu avere, dar eu, nesocotitul, nu-mi dădeam seama că averea ar fi fost pentru mine un fel de „Mureş“ în care desigur m-aş fi înecat. Dacă mi‑ar fi ascultat Dumnezeu rugarea, azi aş fi fost şi eu un biet grădinar înecat în grijile averii de la Vidra.
Ceream sănătate mai multă, dar cine m-ar putea asigura că, dacă aş fi avut o sănătate mai multă, n-aş fi alergat cu ea în braţele dezmierdărilor lumeşti?… Mai ales după ce mi s-a spart cuibul familiei.
O Doamne, eu sărut nuiaua cu care m-ai lovit, sărut nuiaua cu care mă ţii lângă Tine. Mai bine sărac, slab şi bolnav în braţele Tale decât sănătos şi tare în braţele lumii.
Suferinţele şi încercările au cea mai mare însemnătate în lucrul mântuirii noastre sufleteşti.
Suferinţele şi necazurile scot la iveală pe oamenii cei mari şi pe sfinţi, aşa cum războiul îi naşte pe eroi.
Toţi drepţii şi-au spălat veşmintele lor în strâmtoarea cea mare (Apoc. 7, 14).
Din vorbirea Părintelui Iosif Trifa
cu ocazia întâlnirii cu fraţii din Sibiu,
după întoarcerea sa din «şcoala suferinţelor» de la Geoagiu (1930)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu