Plecam din nou din port - spre casă

Am ajuns în portul Mănăstirii Xenofont mai devreme decât era nevoie. Nu din grabă, ci din dorința de a mai rămâne puțin. Marea era liniștită, iar Athosul părea că nu se lasă părăsit ușor.

Când barca s-a desprins de țărm, am simțit pentru prima dată că plec cu adevărat. Nu doar dintr-un loc, ci dintr-o stare. Mănăstirea se îndepărta încet, iar în mine rămânea o liniște pe care nu o puteam explica.

Ouranoupolis a apărut în zare ca o chemare înapoi spre lume.

De aici a început drumul spre casă, dar nu fără o ultimă oprire în Grecia - „Așezământul monahal al Maicii Domnului - Bucuria celor întristați (necăjiți)” din Palaiochori, Grecia.

Este unul dintre acele locuri pe care le poți trece cu ușurință cu vederea, deși se află aproape de drum. Dar cei care ajung aici vorbesc despre el ca despre o „comoară ascunsă”.

Curtea mănăstirii este plină de viață. Fiind în luna februarie, nu am văzut decât florile, așezate cu grijă și chiar și atunci purtând o frumusețe discretă, de început de primăvară. 

Aici, totul este altfel decât în Athos: nu solemn, ci cald; nu copleșitor, ci primitor. În biserică se află trei icoane cu mare evlavie ale Maicii Domnului: „Bucuria celor necăjiți”, „Akenoton Potirion” (Potirul nesecat) și „Axion Estin” (Cuvine-se cu adevărat). În fața lor, oamenii vin cu dureri, dependențe, frângeri și nădejdi. Și rămân cu ceva mai mult decât au cerut: o pace tăcută, greu de explicat.

După închinare, am avut bucuria de a-l întâlni pe părintele Gavriil. Nu a vorbit mult, dar fiecare cuvânt a fost așezat cu o liniște care nu se uită ușor. Ne-a vorbit simplu, despre ceea ce rămâne după ce pleci din astfel de locuri.

A fost ca o pecete pusă pe tot ceea ce trăisem până atunci în acest pelerinaj.

Pe drum, am mai făcut o oprire neașteptată: la Așezământul ” Sfântul Meletie” din Mânicești, județul Argeș - un loc despre care se spune că este „Athosul din lume”.

Biserica este mereu deschisă, iar în centrul ei strălucește icoana Maicii Domnului „Axion Estin”, înconjurată de rugăciune și liniște.

Se simte o lucrare aparte a părintelui Meletie Vatopedinul (fost prof. Constantin Onu), cel care a adus cu el experiența Athosului și a așezat-o într-o formă de viață aici, în lume. Totul vorbește despre continuitate: între rugăciunea din munte și viața de zi cu zi.

Dar ceea ce impresionează poate cel mai profund este grija pentru cei care trăiesc altfel tăcerea lumii. Rugăciunea „Tatăl nostru” este redată și în limbaj mimico-gestual, iar în spațiul mănăstirii sunt expuse icoane și texte adaptate pentru cei care nu pot auzi cuvântul rostit. Este o formă de slujire care arată că nimeni nu este uitat în casa lui Dumnezeu, iar tăcerea nu înseamnă absență, ci un alt mod de a te ruga.

Chipul părintelui Meletie rămâne legat de această lucrare: un om al tăcerii, al răbdării și al slujirii discrete, care nu doar vorbește despre credință, ci o face accesibilă tuturor.

Și aici se simte limpede că Athosul nu este doar un loc geografic, ci o stare care poate fi purtată în lume.

Și astfel, drumul spre casă nu a fost o întoarcere simplă, ci o trecere. Din Athos spre lume. Din lume spre inimă. Totul era la fel. Și totuși, nimic nu mai era.

Viața și-a reluat ritmul, dar în mine a rămas aceeași întrebare: cum păstrezi ceea ce ai primit?

Pentru că pelerinajul nu se termină în locuri. Se continuă în viață. În tăcere. În răbdare. În lupta cu sine. Și în fiecare zi în care încerci să nu uiți.

Pelerinajul s-a încheiat pe moment.

Urmează reîntoarcerea - pentru a urca Vârful Athon, cel mai înalt punct al Muntelui Athos.

01.06.2026

Sorin Micuțiu

P.S. Drumul acesta nu a început aici. A început mai devreme  în „Pelerin în Athos”