Și abia acum, în ajunul sărbătorii Sfântul Gheorghe, simt că ceea ce am trăit atunci nu mai este doar o amintire, ci și o minune. Și poate tocmai de aceea nu pot continua cronologic, ca și cum aș povesti un drum… când, de fapt, este o întoarcere.
O întoarcere la un moment pe care atunci l-am trăit… dar abia acum îl pricep.
La hotarul dintre mare și inimă
Ne aflam la hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu. Între piatră și mare. Între statornicie și mișcare.
Atunci a fost doar un loc frumos.
Acum… îl văd ca pe o întrebare.
Izvorul Sfântului Gheorghe, un izvor dulce… la nivelul mării.
Și mă întreb astăzi, mai adânc decât atunci:
- Cum poate să fie dulce ceea ce este atât de aproape de amar?
- Cum poate izvorî viață acolo unde pare că totul este acoperit de valuri?
Și parcă răspunsul vine altfel decât atunci:
- Pentru că nu locul dă darul… ci prezența.
Inima pe care nu am luat-o
Îmi aduc aminte acum, mai limpede decât în ziua aceea…
Ieșisem spre apus. Nu căutam nimic. Și totuși, poate că tocmai atunci găsești.
Gândul mi-a fugit la cei dragi. Nu ca o neliniște, ci ca o dor. Ca o legătură care nu se rupe nici când ești departe.
Și atunci… acea inimă de piatră.
Atunci am văzut-o.
Acum o înțeleg.
Mi-a fost teamă să o ating. Ca și cum știam, fără să pot spune, că nu îmi aparține.
Am făcut o fotografie. M-am îndepărtat. M-am întors.
Nu mai era.
Atunci am primit un răspuns.
Dar acum… îl aud mai clar:
- Tu ai vrut să o iei acasă… dar nu tot ce este dar trebuie luat. Unele trebuie doar văzute.
Și încă ceva:
-Iubirea nu ți se ia… ți se arată că este purtată și de altcineva.
Și abia acum îndrăznesc să spun: nu a fost o întâmplare.
A fost o mângâiere.
Și înainte de a ajunge la izvor, îmi amintesc cum Mihai N., ghidul nostru, ne-a vorbit despre acest loc. Nu ca un ghid care oferă informații, ci ca unul care îți așază în inimă o lecție.
Ne-a spus simplu dar cu greutate:
Aici, la câteva sute de metri de Mănăstirea Xenofont, pe malul mării, se află aghiasma Sfântului Gheorghe. ...Aici a ajuns, purtată de ape, icoana făcătoare de minuni a Sfântul Gheorghe.
Și în locul unde icoana a atins pământul… a izvorât apă.
Ne-a spus atunci și ceva care m-a pus pe gânduri încă de atunci, dar pe care îl înțeleg abia acum:
Cuviosul Xenofont voia inițial să închine mănăstirea Sfântului Dimitrie, pentru că găsise acolo un vechi paraclis. Dar venirea icoanei pe mare a schimbat totul. Nu omul a ales mai departe, ci semnul primit.
Și astfel, mănăstirea a fost închinată Sfântului Gheorghe.
Iar icoana… poartă și astăzi urmele încercării: arsuri de foc și rana de la bărbie, acolo unde un soldat a lovit-o în vremea prigoanei, și din care, se spune, a curs sânge.
Mihai ne-a mai spus și că apa aceasta este cunoscută ca fiind tămăduitoare, mai ales pentru bolile de rinichi. Și că sunt multe mărturii ale celor care au gustat din ea cu credință.
Izvorul care a cerut credință
Ajunși la izvor… atunci am văzut doar aparența.
Acum văd încercarea.
O scândură veche.
O apă acoperită.
O mahramă prinsă de timp.
Și reacția… atât de omenească:
- Nu e bună… nu e curată…
Dar întrebarea care nu mi-am pus-o atunci, o aud acum:
- Cât de des refuz darul pentru că nu arată cum aș vrea eu?
Horia (pelerin ca și mine, pe care l-am întâlnit pentru prima dată, dar care mi-a lăsat senzația că îl cunosc de o viață întreagă) a făcut atunci un gest simplu, dar încărcat de o căldură care rămâne cu tine mult după ce clipa trece.
Atât de simplu încât nici nu părea un gest mare.
A curățat.
Atât.
Și totuși, privind acum, înțeleg că nu a curățat doar un izvor.
A curățat o neîncredere.
A băut primul.
Și parcă prin el s-a rostit un adevăr fără predică:
- Gustă… și vei vedea.
Am băut și eu.
Și da… era bună.
Dar nu doar bună.
Era… vie.
Și simt acum că nu apa m-a schimbat, ci clipa în care am ales să nu mai judec înainte să primesc.
Mărturisirea de acum
Nu scriu aceste rânduri ca să așez frumos o amintire.
Le scriu pentru că abia acum simt că trebuie.
Pentru că există o vreme a trăirii… și o vreme a mărturisirii.
Și poate că aceasta este adevărata minune pentru mine:
Nu doar că am văzut o inimă și am gustat dintr-un izvor…
Ci că abia acum înțeleg că:
- nimic nu a fost întâmplător,
- nimic nu a fost „prea simplu”,
- nimic nu a fost fără răspuns.
Și dacă ar fi să las o întrebare pe această filă, nu pentru alții, ci pentru mine, ar fi aceasta:
-Când Dumnezeu îmi arată ceva… încerc să iau sau învăț să primesc?
Și răspunsul… încă îl învăț.
În liniște.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu