Zorii dimineții ne-au găsit în Kareia într-o liniște adâncă, diferită de liniștea nopții, mai așezată, ca și cum tot ce se trăise în mine peste noapte continua să lucreze fără cuvinte. Nu dormisem cu adevărat. Sau poate dormisem altfel, cu mintea și inima în același loc, fără să se mai împrăștie în griji și gânduri. Spovedania, Împărtășania, cuvintele auzite, toate rămăseseră în mine ca o lucrare care nu se oprește.
Am pornit dis-de-dimineață spre Mănăstirea Iviron, iar drumul a fost tăcut. Nu mai era în mine aceeași curiozitate de la începutul pelerinajului, ci mai degrabă o așteptare liniștită, ca și cum ceva urma să se descopere fără grabă.
Mănăstirea, așezată între munte și mare, părea mai degrabă o poartă decât o construcție. Știam din cele spuse de Mihai N., ghidul nostru, că a fost zidită la sfârșitul secolului al X-lea de Ioan Iviritul, un om care a lăsat în urmă viața de curte, funcțiile și slava lumii, alegând să se retragă în viața de rugăciune. Și mă întrebam în mine, fără să găsesc un răspuns imediat, ce înseamnă cu adevărat să schimbi o lume întreagă pe tăcerea unei mănăstiri.
Când am intrat în curte, totul era simplu, dar așezat, nu era nimic care să atragă privirea în mod ostentativ, dar tocmai această simplitate te făcea să te oprești în tine.
Am intrat în biserică și atunci am simțit din nou cum totul se adună într-un singur punct al inimii - Acolo se afla Icoana Maicii Domnului Portărița.
Nu am putut să mă apropii grăbit. Era ceva în fața ei care te oprea fără să îți spună nimic.
Se spune că, în vremea împăratului Teofil, o văduvă din Niceea a avut o icoană a Maicii Domnului pe care, pentru a o salva de soldații care voiau să o distrugă, a pus-o pe ape, cu lacrimi și durere, încredințând-o Maicii Domnului. Icoana a rămas dreaptă pe mare și a pornit pe valuri ca purtată de o mână nevăzută, până a ajuns în Athos, unde a fost găsită mai târziu în chip minunat de călugări. Și apoi, printr-o altă minune, a fost văzută deasupra porților mănăstirii, ca semn că nu omul o păzește pe ea, ci ea păzește locul acesta.
Ghidul nostru, Mihai N., era atent la orice detaliu, știa să atinga inimile celor care erau atenți la cuvintele sale, ca atunci în fața Bisericii Protaton, cuvinte pe care le port cu mine exact așa cum le-am auzit.
„Într-o zi, a trecut pe la mănăstire un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar și l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: „Dacă vrei pâine, să aduci bani și îți voi da”. Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce ducea spre Kareia. Mergând puțin mai sus de mănăstire, fiind flămând și obosit, s-a așezat pe o piatră la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:
- Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame și nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el așa și plângând, vede o femeie apropiindu-se de el și zicându-i:
- De ce plângi, omule?
- Nu mai pot de foame și am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
- Nu mai fi necăjit, omule! Ține banul acesta și-l dă portarului, ca să-ți dea pâine. Și să-i mai spui că, dacă vor mai continua așa, le voi lua belșugul din mănăstire.
Săracul a mulțumit femeii și s-a dus la portar, iar când acesta a văzut banul de aur și a întrebat de unde îl are, a înțeles că s-a întâmplat o minune. Iar când au mers la icoană, au văzut lipsa banului din salba Maicii Domnului și au înțeles că ea însăși se îngrijește de cei săraci.”
Cuvintele acestea nu au rămas doar ca o povestire, ci au început să mă cerceteze. Și m-am întrebat în mine, fără să spun cu voce tare: cât de des Îl întâlnesc pe Hristos în cei din jur și nu Îl recunosc?
Și imediat a venit o altă întrebare, și mai grea: dacă Maica Domnului se coboară până la cel flămând, eu cât de des trec nepăsător pe lângă el?
Am rămas câteva clipe în tăcere în fața icoanei, fără să mai caut răspunsuri rapide. Și am simțit doar că tot ce trăisem în Athos până atunci nu era întâmplător, ci era o chemare la alt fel de viață.
Și am ieșit din mănăstire cu această liniște în mine, știind că drumul nu se oprește aici, ci abia începe să se așeze
13.04.2026
Sorin Micuțiu
P.S. Drumul acesta nu a început aici. A început mai devreme în „Pelerin în Athos”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu