Se lăsa seara când am ajuns în Kareia și parcă fără să ne dăm seama am intrat într-un alt fel de spațiu, diferit de liniștea adâncă a mănăstirilor prin care trecuserăm până atunci. Kareia nu seamănă cu o capitală în sensul obișnuit, ci mai degrabă cu un târg monahal în care viața curge într-un amestec de rânduială administrativă și duh de rugăciune.
Am început să mergem pe strada principală, pavată cu piatră, și m-a surprins forfota locului. După atâta liniște, vedeam călugări grăbiți, mașini, pelerini, clădiri administrative, conacele în care locuiesc reprezentanții mănăstirilor… și totuși, nimic nu deranja în mod real. Era o ordine firească, ca și cum toate acestea își aveau locul lor și nu tulburau esențialul.
În centrul acestui mic oraș se află Biserica Protaton, spre care ne-am îndreptat aproape instinctiv. Se spune că aici este inima Athosului și că în acest loc Maica Domnului a cerut ca muntele să fie grădina ei. Nu știu dacă a fost sugestia sau ceva mai mult, dar în fața bisericii am simțit că nu sunt doar niște cuvinte, ci o realitate care se trăiește.
Mihai N., ghidul nostru, ne-a vorbit despre martirii care au pătimit în acest loc pentru dreapta credință, iar gândul că pășesc într-un spațiu sfințit nu doar de rugăciune, ci și de jertfă, m-a făcut să mă adun și mai mult în mine.
Ne-a vorbit apoi ghidul nostru, de Icoana Maicii Domnului Axion Estin. De faptul că aici s-a cântat pentru prima dată „Cuvine-se cu adevărat”...
Seara, după ce ne-am cazat, a venit momentul care avea să schimbe totul. Părintele Ieromonah Meletie Vatopedinul ne-a adunat pe toți și ne-a vorbit cu o căldură pe care o simțeai mai mult decât o înțelegeai. Nu a fost o cateheză lungă, dar a fost una care a atins exact locul acela din inimă unde nu ajungi ușor.
Apoi ne-a chemat la spovedanie. Nu a fost o obligație, ci o invitație, și cred că fiecare a simțit-o în felul lui. Eu am așteptat cu o emoție pe care nu o mai trăisem de mult.
Când mi-a venit rândul, aveam senzația că dau jos din mine ceva ce purtasem de mult timp. Nu a fost un moment ușor, dar a fost unul adevărat, iar când părintele a rostit rugăciunea, am simțit limpede că nu este doar un gest, ci o lucrare. M-am ridicat de acolo cu un sentiment de eliberare pe care nu îl pot descrie altfel decât ca o dezlegare.
După aceea nu am mai putut dormi. Cuvintele lui Mihai N., ghidul nostru, îmi reveneau mereu în minte. Ne vorbise în fața Bisericii Protaton despre Maica Domnului și despre felul în care L-a purtat nouă luni în trupul său pe Hristos, cu statornicie, prin toate încercările, până la capăt. Și apoi ne spusese ceva care m-a atins profund: că noi primim Trupul Domnului în noi, dar nu suntem în stare să-L purtăm nici măcar câteva ceasuri.
Gândul acesta nu m-a lăsat deloc. L-am dus cu mine în noaptea aceea, în liniștea care nu mai era somn, ci așteptare.
La ora 4:30 eram deja pregătit pentru slujbă. Nu pentru că trebuia, ci pentru că simțeam că trebuie să fiu acolo. Am intrat în Biserica Protaton, unde lumina lumânărilor abia deslușea chipurile călugărilor. Se mișcau în liniște, cu o smerenie atât de firească încât păreau parte din loc.
Slujba a început și, fără să-mi dau seama, timpul a trecut altfel. Iar când a venit momentul Sfintei Liturghii și apoi al Împărtășaniei, am simțit că tot ceea ce trăisem până atunci ducea acolo.
Când am primit Trupul și Sângele Domnului, nu pot spune exact ce s-a întâmplat, dar a fost ceva ce nu mai trăisem niciodată. A fost ca o străfulgerare prin tot trupul și, în același timp, o liniște adâncă. O greutate și un zbor, o neliniște și o pace, toate împreună.
Știam că Hristos este Același, dar felul în care L-am simțit atunci a fost diferit. Și, mai ales, am simțit în mine o hotărâre nouă, tăcută, dar clară: că nu este suficient să-L primesc, ci trebuie să învăț să-L port.
Cuvintele Lui Mihai despre Maica Domnului au devenit atunci vii pentru mine și au rămas cu mine nu doar în acea zi, ci pe tot drumul care a urmat și chiar acum, când scriu.
Când am ieșit din biserică, Kareia era aceeași, dar eu nu mai eram la fel. Și, în timp ce ne pregăteam să plecăm spre Mănăstirea Iviron, spre întâlnirea cu Icoana Maicii Domnului Portărița, simțeam că ceea ce primisem în acea noapte nu era un moment trecător, ci un început.
Un început care urma să lucreze în tăcere.
07.04.2026
Sorin Micuțiu
P.S. Drumul acesta nu a început aici. A început mai devreme în „Pelerin în Athos”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu