Ne-am urcat din nou în microbuz, iar drumul a început să curgă mai repede, ca și cum timpul însuși ar fi grăbit puțin ritmul pelerinajului nostru.
Fiecare privea pe geam, dus în gândurile lui. După tot ce trăisem la Mănăstirea Simonos Petras, parcă nu mai simțeam nevoia de cuvinte. Doar să fim acolo, să mergem mai departe.
Când am ajuns, am coborât și am privit înainte.
.jpeg)
Schitul Sfântului Ilie se ridica în fața noastră cu o măreție liniștită, dar copleșitoare. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Cupolele lui impunătoare se înălțau spre cer, iar zidurile aveau ceva dintr-un palat vechi, neatins de timp.
Am intrat pe sub turnul clopotniței, pe sub acea poartă de piatră care părea că desparte două lumi. Deasupra, Sfântul Prooroc Ilie ne privea din pictură, ca un străjer tăcut.
Înăuntru… totul se schimba.
Liniștea nu mai era doar liniște. Era adâncă. Cuprinzătoare. Ca și cum locul acesta nu era doar zidit, ci trăit de rugăciune.
Am pășit încet, privind în jur. Frumusețea locului nu era doar în arhitectură, ci în ceva mai greu de spus. În felul în care te făcea să te oprești. Să te aduni.
Am intrat în biserică. Privirea mi-a fost atrasă imediat de iconostas. Mare, aurit, plin de detalii care parcă nu se terminau niciodată. Era o frumusețe care nu obosea.
M-am apropiat încet.
În dreapta… era ea.
Icoana Maicii Domnului „Înlăcrimata”.
Nu știu ce am simțit în prima clipă. Nu a fost o emoție puternică, ci mai degrabă o adâncire. Ca și cum ceva din mine s-a liniștit brusc.
Am privit chipul Maicii Domnului și m-am gândit la lacrimile acelea. La ziua în care au fost văzute pentru prima dată. La oamenii care au stat aici, în fața ei, cu inimile deschise.
M-am apropiat și m-am închinat.
Nu am cerut nimic.
Am simțit doar o apropiere… ca o mângâiere tăcută, pe care nu o poți explica.
Am rămas câteva clipe acolo, apoi am mers mai departe, printre raclele cu sfinte moaște. Fiecare avea povestea ei, fiecare purta o viață, o jertfă, o credință dusă până la capăt.
M-am închinat și la o părticică din Sfânta Cruce. De fiecare dată când ajung în fața ei, simt același lucru: durere și pace, în același timp.
Și undeva, în liniștea aceea, Mihai N., ghidul nostru, ne-a amintit de cei care au trăit aici. De Sfântul Paisie Velicikovski și de ucenicii lui. De rugăciunile lor, de nopțile lor, de munca lor tăcută.
Am ieșit apoi afară.
Lumina era blândă, iar schitul părea și mai frumos văzut din curte. Ca un păzitor liniștit, așezat între cer și mare.
Am privit în jur și am simțit din nou acel lucru greu de pus în cuvinte: că locurile acestea nu sunt doar de văzut, ci de trăit.
Și, pentru o clipă, am avut senzația că sufletul meu… a urcat puțin mai sus.
Nu mult.
Dar suficient cât să simt.
Am mai rămas câteva clipe în curte, fără să spun nimic. Priveam schitul ca și cum aș fi vrut să păstrez fiecare detaliu, fiecare umbră, fiecare liniște.
Lumina începea să se schimbe încet. Nu îmi mai venea să plec. Și totuși trebuia.
Nu din grabă, ci dintr-o rânduială care nu ține de noi. Ca și cum fiecare loc îți dă cât ai nevoie… și apoi te lasă să mergi mai departe.
Am făcut câțiva pași spre ieșire, trecând din nou pe sub turnul clopotniței. Am ridicat privirea pentru o clipă spre icoana Sfântului Ilie. Nu am spus nimic. Dar în mine… era o liniște plină.
Am urcat în microbuz.
Drumul se așternea înainte, iar schitul rămânea în urmă, încet, fără zgomot.
Și, pe măsură ce ne depărtam, am simțit din nou acel lucru pe care începusem să-l recunosc: că locurile acestea nu pleacă odată cu tine. Rămân. Lucrează. În tăcere.
Am închis ochii pentru o clipă.
Și în liniștea aceea, fără să caut nimic, am simțit din nou o prezență blândă, ca o mângâiere.
Se lăsa seara…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu