„COLIND ÎNLĂNȚUIT”

 

Trăim astăzi într-o libertate pe care o considerăm firească. Colindăm fără teamă, ne adunăm fără restricții, mărturisim credința cu bucurie și seninătate. Însă ceea ce trăim astăzi ca normalitate a fost, nu demult, o vină pedepsită, o îndrăzneală plătită cu ani de suferință.

Colindele pe care le cântăm astăzi au fost cândva cântate în șoaptă, în celule reci, în spatele ușilor de fier. Libertatea credinței a fost câștigată prin jertfă, lacrimi, despărțiri dureroase, cu gustul sărat al lacrimilor pe buze în locul gustului de cozonac și sărbători ale Nașterii Domnului trăite în lanțuri.

Trăim vremuri de libertate. Colindăm cu zâmbetul pe buze, în biserici luminate, în săli pline, în case calde, alături de cei dragi. Cântăm fără teamă, mărturisim fără lanțuri, ne adunăm fără frică.

Dar prea ușor uităm că libertatea credinței de astăzi a fost plătită greu.

Crăciunul anului 1952

În dimineața zilei de 25 decembrie 1952, în casa fr. Cornel Rusu de la Simeria, domnea bucuria. Era Nașterea Domnului și ziua de naștere a fr. Traian Dorz. Colindele răsunau, Scriptura era pe masă, iar familia se pregătea de sărbătoare.

„Venind acasă, mare bucurie în familie… mă întâmpinau cu veselie și cântări de Nașterea Domnului”, consemnează fr. Cornel Rusu. În cartea „Cuvântul - cheie a darurilor”

Acea bucurie avea să fie curmată brusc. Securitatea a intrat în casă, a urmat percheziția și apoi arestarea. În ziua în care Hristos Se năștea, slujitorii Lui erau duși în beciurile Securității din Deva.

Fr. Traian Dorz avea să scrie mai târziu în volumul autobiografic „Hristos - mărturia mea”:

„Ce noapte este și acum prin închisori, prin lagăre… Și câtă nevoie este de îngeri ai lui Dumnezeu, care să ducă acolo Vestea cea Bună…”

Credința în încercare

Mărturia fr. Cornel Rusu, din cartea „Cuvântul - cheie a darurilor”, completează această pagină de istorie trăită:

„Ajuns în fața celulei, sunt împins înăuntru… Sunt singur și mă așez la rugăciune: «Doamne Iisuse, cu voia Ta am intrat aici… Sunt slab, ajută-mă…»”

Celulele erau reci, aerul puțin, lumina slabă, hrana insuficientă. Durerea și umilința erau permanente. Și totuși, în acel întuneric, Hristos era prezent. Rugăciunea transforma celula în loc de întâlnire cu Dumnezeu, iar lanțurile deveneau loc al mărturisirii.

Fr. Traian Dorz descrie momentul în care, în timpul anchetei, primește semnul prezenței lui Dumnezeu și pacea care îl însoțește de atunci înainte. Din acea suferință aveau să se nască cântările care astăzi alcătuiesc Cântarea Nemuritoare:

„De fapt, Cântarea Nemuritoare, în forma ei ultimă, aici a început.”

Memorie vie prin teatrul religios

Sceneta „Colind Înlănțuit”, pregătită cu dăruire de tinerii Asociației Oastea Domnului - Filiala Cluj-Napoca, aduce această istorie în prezent. Inspirată din fapte reale descrise în volumul „Hristos – mărturia mea”, sceneta nu propune un exercițiu artistic, propune o mărturisire vie.

 

În sceneta au interpretat:

Traian Dorz - Aluaș Victor 

Cornel Rusu - Suciu Ștefan 

Sora Lița-Popa Emanuela

Sora Maria - Suciu Alexandra

Polițist - Teoc Emanuel

Gardian - Gherman Sergiu 

Medic-Boca Cosmina 

Preot-Barbă Matei

Screnariu și regia :

Pr. Claudiu Melean 

Decor: Popa Petru și Pop Daniel

Prin teatru, tinerii au reușit să readucă în conștiința publicului adevărul unei generații care a suferit pentru credință și au arătat că memoria jertfei nu trebuie lăsată să se stingă.

O responsabilitate pentru prezent

Dacă înaintașii noștri au putut rămâne credincioși în închisori,

dacă au putut colinda în lanțuri și în tăcere,

dacă au putut mărturisi cu prețul libertății,

atunci noi, cei de astăzi, avem datoria de a nu trata libertatea ca pe un lucru de la sine înțeles.

Teatrul religios, cântarea, mărturisirea publică nu sunt simple forme culturale, sunt mijloace de păstrare a adevărului și de transmitere a credinței mai departe.

Fiecare colind cântat astăzi în lumină poartă în el amintirea unui colind cântat cândva în întuneric. Iar această memorie ne obligă la recunoștință, la implicare și la statornicie față de credința mărturisită cu prețul jertfei.

19.12.2025

Sorin Micuțiu

25 decembrie 1952

Dimineaţa următoare era dimineaţa de Crăciun... 25 decembrie 1952. Fratele Cornel abia venise de la munca lui şi ne găseam cu toţii în jurul mesei sărbătoreşti pe care era Cuvântul lui Dumnezeu şi un semn al dragostei lor faţă de mine.
În dimineaţa asta împlineam 38 de ani.
Ne pregăteam să cântăm „O, ce veste minunată“.
În acel moment vedem intrând pe poartă în curte, apoi pe uşă în casă, patru oameni voinici şi străini.
Am bănuit îndată cine sunt.
Nici n-au dat bună dimineaţa, până când unul dintre ei, uitându-se crunt peste noi, zise îngâmfat:
– Suntem de la Securitate. Am venit să vă facem o percheziţie.
– Poftiţi, le-am zis noi.
– Cine îşi sărbătoreşte astăzi aici ziua naşterii? zise apoi, zâmbind batjocoritor înspre mine.
– Eu, am răspuns liniştit.
– Bine. Să începem!
Luară la rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă.
Dar am băgat îndată de seamă că percheziţia asta, din felul cum o făceau, era doar o formă. Se uitau superficial, luau o carte şi o lăsau, luau o scrisoare şi nici n-o citeau, o aruncau înapoi. Au oprit doar trei-patru scrisori şi o carte scrisă de un scriitor englez.
Atunci am înţeles că ei nu au venit după lucrurile noastre, ci după noi.

După vreo zece minute, cel care părea şeful lor veni spre mine şi, deschizând geanta pe care n-o lăsase de subsuoară, îmi zise:

– Sunteţi arestaţi amândoi! Iată mandatele de arestare aici! Vă îmbrăcaţi imediat şi veniţi cu noi!

Nici nu ne-am uitat la mandatele lor. Ştiam că, dacă Dumnezeu ne-a dat în mâinile lor, noi n-aveam nimic altceva de făcut decât să ne plecăm capul şi să ne întindem mâinile pentru cătuşe.

Ne-am îmbrăcat paltoanele, iar sora Maria ne-a pus în câte un pachet ceva de mâncare... Şi cozonacii acelui Crăciun, din care nu apucasem încă să mănânc nimic.

Ce bine îmi prinde acum paltonul acesta, gândeam, îmbrăcându-mă. Şi numai Domnul mi-l dăduse, doar cu trei zile înainte, când fratele Vasile Lavu de la Petrila mi-l cumpărase, cadou de ziua mea. Iată de ce trebuia să-l am. Patru ani acest palton mi-a fost apoi haină, pătură, aşternut, saltea – de toate, până când aveam să mă întorc, în 1956, de unde plecam acum, în 1952...

Domnul să-i răsplătească fratelui Vasile pentru tot binele pe care mi l a făcut în felul acesta... (Astăzi cred că printre răsplătirile primite de la Dumnezeu acolo în Împărăţia Sa, unde este el acum, a primit-o şi pe aceea pentru paltonul de atunci).

Am fost suiţi în maşina care ne aştepta la poarta noastră. Şi, în câteva minute, opreau deja cu noi la Deva, pe str. Moţilor, aproape de centru. Am fost băgaţi separat, fiecare în câte o celulă dintr-un beci adânc, de ciment şi fier, de sub casa unde era atunci Securitatea.
Când uşa de fier se trânti în urma mea şi mă uitai în jurul meu, văzui două rânduri de paturi suprapuse şi înghesuite între aceşti pereţi strâmţi, întunecaţi şi reci. Eram foarte jos sub pământ...
Undeva sus-sus – printr-un gemuleţ mic abia cât palma, prin care ardea un bec obosit, galben şi murdar – se vedea un colţişor de geam prin care se vedea, ireal de departe şi de sus, o părticică de cer. Din când în când se vedea doar încălţămintea trecătorilor pe trotuarul care era la nivelul gemuleţului cu părticica ireală de cer, care îmi mai rămăsese...
Pe trei din cele patru paturi era câte o umbră de om... Mai văzusem astfel de umbre şi alte dăţi în astfel de locuri. Acum începusem să mă familiarizez cu toate acestea ca şi cum asta ar fi casa mea şi aceştia ar fi părinţii şi fraţii mei.
Eram iarăşi ca într-un mormânt... Aici am avut gândurile din care mai târziu am compus poezia „Mormântul meu...“:

Mormântul meu cu ziduri negre,
cu patru schélete de fier,
cu şapte gratii ruginite
şi-un strop îndepărtat de cer...

Mormântul meu! Cu ce putere
ai răscolit viaţa mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta!

În vremea încercării tale
am cunoscut durerea ce-i,
ce mare-i harul rugăciunii,
ce-adâncă e puterea ei.

În noaptea zbuciumării tale
aşa am suferit, încât
nu sunt străfunduri să măsoare
adâncu-n care-am coborât!

Dar nu-i nici culme însorită,
nici stări să poată aduna
atâta strălucire câtă
mi-a luminat în noaptea ta.

N-aş fi ştiut că pot fi lacrimi
atât de-amare pe pământ,
nici cât de-adâncă-i deznădejdea
din lupta sufletului frânt.
Dar nici n-aş fi aflat ce-aproape
e Domnul cu adevărat
de-acel ce-L cheamă, ca acolo,
când sufletul e-nmormântat!...

Mormântul meu, cu ce lumină
ai răscolit viaţa mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta.

Dar de ce oare inima mea este apăsată şi sufletul meu este iarăşi neliniştit?
Ce îmi opreşte oare lumina de care am acum atâta nevoie? Şi ce oare îmi împiedică iarăşi rugăciunea mea?
Căci acum nu ştiu să mai fi întristat, Doamne, cu ceva Faţa Ta!

Mi se pare că am mai spus şi altă dată ceea ce cred că trebuie să spun şi acum. În legătura mea de o viaţă cu Domnul şi Mântuitorul meu Iisus, sunt anumite lucruri atât de intime încât nu le pot spune, nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.
Unul dintre acestea este semnul pe care îl primesc de la Domnul meu în clipa când rugăciunea pe care I-o fac îmi este primită. De acest semn deosebit din partea Domnului nu am nevoie întotdeauna. Pentru rugăciunile obişnuite îmi sunt de ajuns pacea şi bucuria liniştită pe care mi le lasă în inimă duhul rugăciunii în chiar clipa acestei rugăciuni. Dar, pentru rugăciunile neobişnuite ale vieţii mele, am nevoie de mult mai mult. La aceste rugăciuni şi în astfel de împrejurări, nu mă pot linişti decât după ce primesc semnul Lui. E ca şi când Domnul meu mi-ar răspunde:
– Bine! Am primit cererea ta şi am luat cunoştinţă de starea ta! Acum tu las-o aici în Mâinile Mele şi pleacă liniştit. La vremea potrivită vei primi răspunsul Meu. La vremea potrivită voi rezolva problema pentru care Mă rogi: mergi în pace sau stai în pace...
Atunci eu merg liniştit. Sau stau liniştit. Sau sufăr liniştit. Sau trăiesc şi mor liniştit.
Dar până nu primesc semnul, nu pot.

Acum mă rugasem pe drum. Mă rog aici... Mă rog şi bat mereu la uşa Domnului... – şi nici un semn!
E ca şi când ţi-ai vedea casa arzând şi suni la pompieri, dar nu-ţi răspunde nimeni. E ca şi când cineva preaiubit e pe moarte şi suni la Salvare, dar nu-ţi răspunde nimeni... Telefonul rugăciunii mele suna, suna, dar de la capătul celălalt nu răspundea nimeni.

Începui să mă îngrijorez, să mă neliniştesc, să mă tulbur. Unde este semnul Lui? Nu ştie oare El în ce stare mă aflu eu acum? Nu ştie oare El câtă nevoie are sufletul meu, în starea asta, de o încredinţare din partea Lui? De curajul, de pacea, de lumina care mi-ar veni dintr-o dată prin încredinţarea trimisă de semnul Său?
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Atunci am avut gândurile din care am compus chiar acolo „Strig de-o zi şi o noapte-ntruna“:

Strig de-o zi şi noapte-ntruna –
rugăciunea-i fără glas,
duhul-i fără liniştire,
gându-i fără de popas!

Chem de-o zi şi-o noapte-ntruna –
zidul e de nepătruns,
noaptea-i fără de lumină,
ceru-i fără de răspuns!

Stau de-o zi şi-o noapte-ntruna –
aşteptarea-i jar aprins,
sufletul mi se scufundă
sub poveri de necuprins!

Cad de-o zi şi-o noapte-ntruna –
ca-ntr-o mlaştină m-afund,
mersu-i fără de oprire,
groapa-i parcă fără fund!

Două lumi, de două zile,
două ziduri mi le-mpart,
nu doi paşi,
ci mii de mile, ci milenii
ne despart!

Doamne, Doamne, fă-o lumină
cât un fir de rază doar,
să-mi lumine-o clipă noaptea
asta de adânc amar!...

– Nu mă scoate,
nu-mi răspunde,
las’ să mor aici, de crezi,
dar arată-mi să văd semnul
că m-auzi şi că mă vezi!
Fă să simt că rugăciunea
pân-la Tine mi-a ajuns
– şi voi suferi-n tăcere
până voi primi răspuns!

Mă aştept din ceas în ceas să fiu luat sus la anchetă, la întrebări, la cercetare. Cum să merg, Doamne Iisuse, în starea aceasta? Cum să merg fără Tine în faţa vrăjmaşului şi chinuitorului meu? Cum?
Îmi aduceam aminte de rândul trecut când fusesem dus pentru ispăşirea cealaltă... Aş fi dorit mai bine să mor de o mie de ori, decât să mai trăiesc iarăşi frământarea aceea.
Nu mai vedeam de durere nimic în jurul meu şi nici nu mai auzeam pe nimeni. Chinul că Domnul meu S-a depărtat de mine îmi ajunsese atât de greu de îndurat, încât nu ştiam ce să mai fac... Şi acum nu înţelegeam de ce!
Aşa a trecut toată ziua întâi de Crăciun. Şi toată noaptea de după ea...
N-am putut nici măcar închide ochii ca să adorm ceva, spre a mă odihni şi reface după toată frământarea din cele două nopţi şi două zile care trecuseră.
Atunci am compus acolo, în zbuciumul acelei nopţi de Crăciun, prima poezie din „Cântările Surghiunului“ celor patru ani care începeau atunci şi acolo:

...Când m-au închis trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine
pe-un strop de geam, un strop de cer...

...O strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins
când sufletul era în mine
zdrobit şi-nsângerat şi-nvins!...

În câte rânduri către Tine
s-a ridicat privirea mea
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!

De câte ori în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat şi doborât, doar gândul
şi ochii a privi puteau!

O strop de cer, cu ce putere
şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui Care m-a iubit,
să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,
simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur,
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

Se făcu în sfârşit dimineaţă, ziua a doua de Crăciun. Era o zi de vineri... După o zi şi-o noapte de rugăciuni şi strigăte amare, semnul tot nu venea.
Se apropie clipa când va trebui să mă duc în faţa oamenilor pentru Tine, gemeam eu, şi Tu, Doamne Iisuse, nu-mi arăţi semnul Tău. Şi ce fericit mi-l arătai Tu până acum! De ce oare nu-mi răspunzi, Scumpul meu Mântuitor?
De ce nu-mi arăţi semnul Tău?...
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, gemeam zbuciumat, pentru ce m ai părăsit?

Sosi clipa şi zăvorul greu al uşii de fier fu tras cu zgomot şi cineva îmi făcu semn să ies.
Pe coridor îmi fu pus ochelarul negru şi apoi fui dus de mână pe nişte scări în sus...
Iisuse Doamne, nu mă lăsa singur! Vino cu mine! gândeam tot timpul urcuşului meu cumplit, pe calvarul scărilor ca înspre o altă grea Golgotă a mea.
Am ajuns sus. S-a deschis uşa şi am fost împins înăuntru.
Când mi s-a smuls ochelarul negru, deasupra ofiţerului care stătea la masă în faţa mea am văzut strălucind fericit Semnul Lui.
– O, Dumnezeule bun! am suspinat eu.
Şi dintr-odată ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar sufletul de o putere cerească.
Nu-mi mai păsa acum de nimic! Am primit semnul că Dumnezeul meu este acolo, era încă mai dinainte de mine. Că nu am a mă mai teme de nimic: tot ce se va întâmpla de acum şi până la sfârşit este controlat de El. Şi că nimic nu mi se va putea face fără voia Lui. Că totul va fi numai bine sau înspre bine. Eu sunt aici, dar nu în mâinile lor, ci în Mâna Lui, aşa cum mă rugasem.
De acum ştiu bine că nu mă vor întreba decât ceea ce pot spune liniştit. Şi că nu mă vor putea ţine decât atâta cât este hotărât de Domnul meu. Nici o clipă mai mult. Dar nici mai puţin.
Mai târziu, când am avut liniştea şi răgazul necesar, gândindu-mă la clipa aceea, am compus poezia „O, semnul Lui“...
Iat-o :

O, semnul Lui... când vine-n zbuciumare,
răspuns îndelungatei rugăciuni,
e marea,
sfânta,
unica salvare-a
corăbiei cuprinsă de furtuni.

O, când apare-n ceasul chinuirii,
la grelele răscruci de aşteptări,
e farul strălucit al mântuirii
în bezna neştiutelor cărări!

O, semnul Lui e fulger ce-n primejdii
îţi sparge nori şi ziduri de mormânt
şi în adâncu-amar al deznădejdii
lumină-aduce sufletului frânt.

E duhul, focul care izbucneşte
în glas atunci când vorbele aprind,
e strălucirea sfântă ce pluteşte
pe faţa fericitului murind.

O, semnul Lui e liniştea deplină
sub mâna-nverşunaţilor duşmani
când poţi goli cu inima senină
paharul voii sfinte-n Ghetsimani.

Şi e puterea harului ce-aprinde
avântul sufletului dezrobit
când, renăscut, aripile-şi întinde,
din lut, spre cerul care l-a primit.

O, semnul Lui... când neagra-ntunecare
din viaţa mea pe veci a-mprăştiat,
ce pace, ce lumină, ce-ndurare,
ce gânduri noi, ce noi simţiri mi-a dat!

O, când privirii inimii s-arată,
răspuns la rugăciunea-n ceasul greu,
pier griji şi răni şi temeri şi, deodată,
întreg coboară ceru-n jurul meu.

...O, Semnul Lui, pe nori când va apare,
dumnezeiescu-I Semn biruitor,
va nimici tot răul de sub soare
prin zorii veşnicului viitor.

Puterea lui va despica morminte,
unind iubirea adormită ieri
cu cea de azi, schimbată-n cânturi sfinte
de strălucirea-ntâii învieri...

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III