Marți, 13 - De ce este păcat să credem în superstiţii

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne" care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze" tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm". Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului". Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne... că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură". Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat...".

Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu...". 

Primul examen de iubire: Îmbrățișarea

Noi ne-am născut din dragoste şi pentru dragoste. Pe pământ trebuie să învăţăm să iubim, căci în ceasul morţii vom avea de susţinut un examen de iubire. Dacă aici, jos, vom dovedi un progres suficient, atunci vom avea de trait o veşnicie în Iubire. Pe când, ori de câte ori ne iubim numai pe noi înşine dintr-un egoism instinctiv, comitem o mare greşală împotriva propriului nostru scop, împotriva propriei noastre soarte.

De altfel, sunt doar două iubiri : iubirea faţă de noi înşine şi iubirea faţă de ceilalţi şi în Dumnezeu. A trăi înseamnă să alegi între cele doua iubiri.“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pecelălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. “; “Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.” (Matei 6, 24 si 1 Ioan 2, 10 – 11)

Iată cum vede această iubire Cuviosul Paisie Aghioritul, în cartea "Patimi şi virtuţi", Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007:

Centenar Oastea Domnului ( 1923 -2023 ) - Satul Holbav, jud. Brașov

 

File de istorie - Holbavul și holboșenii anului 1908

 

Holbavul numără peste 300 de familii, dintre cari numai cam 1ai parte au locuinţele una lângă alte, formând sat compact, restul locuesc risipiţi pe dealurile şi colinele din împrejurime, unde-şi au moşia şi vitele. Aceştia numai Dumineca şi în sărbători tulesc la sat. Holboşenii sunt lucrători de pământ, economi de vite şi cărbunari. 

Adeseori pe stradele Braşovului întâlneşti nişte oameni plini de praf de cărbuni, de sus pănă jos, ducând în carăle lor mici saci de cărbuni, pe cari îi vând cu preţ bun, căci se întrebuinţează de fierari şi la călcatul albiturilor cu fierul. Sunt holboşeni. 

Chipuri de preoţi de altă dată - Samuil Mija din Holbav (1806—1868)

Istoria zbuciumată a Bisericii noastre Ortodoxe străbune, atît de strîns împletită cu cea a poporului român, scoate mereu la lumină chipuri de preoţi şi credincioşi a căror amintire colbul anilor nu reuşeşte s-o înghită niciodată. 

Un astfel de chip a fost şi preotul Samuil Mija, care — acum aproape un secol şi jumătate (1830), cînd avea vîrsta de numai 24 ani — a fost rînduit de episcopul Vasile Moga să păstorească pe iobagii din localitatea Holbav (prot. Braşov), risipiţi prin văi şi culmi de dealuri, pe o întindere de aproximativ 40 km. 

Veniți din părţile Făgăraşului (corn. Toderiţa), preotul Samuil Mija a slujit neîntrerupt obştea sa credincioasă, sub toate laturile, printr-o muncă de totală dăruire, vreme de 38 ani.