Iubirea e o putere

"Iubirea nu e emotie, e o putere ...  o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Fara Dumnezeu, orice iubire moare pentru ca nu exista Dumenzeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire.

Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita.

Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întruneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”

Hristos a înviat din morţi
- în cel dintâi ceas al zilei,
- în cea dintâi zi a săptămânii,
- în cel dintâi anotimp al anului.

Hristos, pârga celor adormiţi ( 1 Corinteni 15, 20 );
Hristos, Cel Dintâi ( 1 Corinteni 15, 23 );
Hristos, Capul Trupului, al Bisericii;
Hristos, Începutul;
Hristos, Primul născut dintre cei morţi;
Hristos, Care în toate lucrările trebuie să aibă întâietate ( Coloseni 1, 18 );
Hristos, Domnul împăraţilor pământului ( Apocalipsa 1, 5 );
Hristos, în Numele Căruia trebuie să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ ( Filipeni 2, 10 )
Hristos, Care ne iubeşte, Care ne-a spălat de păcatele noastre cu Sângele Său, Care a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Lui, şi Căruia I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
Hristos acesta, Hristos cel ce fusese răstignit, batjocorit, dispreţuit, părăsit, mort şi îngropat pentru păcatele noastre. Da, Hristos acesta a înviat. Slavă învierii Lui!…

Acum, după ce Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat, noi, care credem în El şi în Cuvântul Său care este Adevărul, nu mai avem voie să ne îndoim de nimic. Avem poruncă nu numai să nu ne temem şi să nu ne îndoim niciodată şi întru nimic – ci să îndrăznim totul. Şi să ne bizuim deplin: Hristos a înviat şi El e viu în vecii vecilor, pentru a garanta totul pentru noi.

Traian Dorz
din cartea: “Hristos – Mantuitorul nostru” , Capitolul 20

Doamne-n săptămâna asta

Doamne-n săptămâna asta grea a Patimilor Tale,
fă să-Ţi suferim alături când Tu sui a Crucii cale,
să simţim şi noi cum Crucea ne apasă şi ne doare,
să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare.

Doamne, să-Ţi simţim alături fiecare lovitură,
să răbdăm aceeaşi hulă şi batjocură, şi ură,
să plătim cu-aceleaşi lacrimi şi cu-acelaşi sânge toate,
să simţi şi Tu că ne doare c-am trăit cândva-n păcate.

Doamne, ia-mă şi pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină să-Ţi ajut să mi-o poţi duce,
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese şi pe mine,
e de-ajuns câţi ani din viaţă Ţi-am făcut şi eu ruşine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au să Te-ntindă,
fă şi firea mea cea veche răstignirea s-o cuprindă
şi, privindu-Ţi agonia, s-o văd şi pe ea cum moare,
Tu să Te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă ai ieşit Tu Fără Moarte,
sfintele mironosiţe şi-ai Tăi ucenici să vadă
şi-ale mele semne-alături, şi-nvierea mea s-o creadă.

Atunci ştiu că şi-n a Doua Fericită Înviere
aş veni şi eu cu Tine în Mărire şi-n Putere,
– căci, dac-am răbdat alături, în batjocuri şi-n ruşine,
vom fi-alături şi-n Mărire, să împărăţim cu Tine.

autor Traian Dorz

„Invăţaţi-vă să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”

În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.

La sfârşit, bătrânica mă aştepta la ieşire: „Batiuşca ‒ îmi zice ‒, poate vă închipuiţi că v-am lăsat să treceţi pentru că vă respect personal? Dacă este aşa, vă înşelaţi. Eu încă nu vă cunosc şi, ca atare, nu am nici un temei pentru a vă respecta. V-am lăsat să treceţi pentru că purtaţi la gât crucea de preot. Iar dacă vă este greu să înţelegeţi, vă explic imediat.” Şi a început să-mi lămurească: „Vă amintiţi de intrarea Domnului în Ierusalim. Domnul Hristos venea călare pe măgăriţă, iar oamenii aşterneau înaintea Lui hainele lor şi ramuri de măslin. Ce credeţi, oare măgăriţa mergea ea şi se gândea: «Dar chiar că sunt cineva! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt atât de importantă, ca oamenii să-şi aştearnă hainele lor înaintea mea!…». Dar oamenii îşi aşterneau hainele nu pentru picioarele măgăriţei, ci în semn de cinstire faţă de Hristos. Aşa că învăţaţi-vă şi dumneavoastră să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”.

Şi cred că fiecare dintre noi ar putea, cu un oarecare folos să cugete despre sine că este măgăriţa lui Hristos. Nouă ni s-a dat să purtăm sfinţenia, care însă atât de mult ne depăşeşte, ne copleşeşte, care este incomensurabil mai mare decât meschinăria a ceea ce ne închipuim noi despre sine, încât noi ar trebui să trăim cutremuraţi la gândul că, da, suntem vase de lut şi purtăm o sfinţenie care nu este încăpută nici de cer, nici de pământ: pe Dumnezeul cel Viu.

Mitropolitului Antonie de Suroj, Adierea Duhului, Ed. Doxologia, 2015

De câte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe cruce...

În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, a trimis doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi, cu dânsa, un mânz; dezlegându-o, aduceţi-o la Mine. Şi de va zice vouă cineva ceva, veţi zice că acestea trebuiesc Domnului şi numaidecât le va trimite pe ele". Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis de proorocul care zice: „Ziceţi fetei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Şi, mergând, ucenicii au făcut precum le-a poruncit lor Iisus. Au adus asina şi mânzul şi au pus deasupra lor veşmintele şi El a şezut pe dânsele. Iar cei mai mulţi din norod aşterneau veşmintele lor pe cale şi alţii tăiau stâlpări de copaci şi le aşterneau pe cale. Iar noroadele cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă strigau, zicând: „Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!". 
(Matei 21, 1-9)

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintâi şi cea din urmă - în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel". 

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire. 

Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?

"Am auzit azi şoapta Lui?...Am recunoscut-o?...E linişte în inima mea?"

Normal ar fi ca şoaptele Lui calde şi blânde, să fie ca cea mai scumpă muzică pentru urechile mele, dar uneori nu este aşa ... Inima Lui să fie în inima mea, pentru că numai aşa va putea fi linişte în inima mea, numai aşa inima Lui şi inima mea vor putea să bată amandouă la unison.
Ce cuvinte calde le-a şoptit Domnul Iisus, Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob, Ioan, fiilor lui Zevedei, de au lăsat totul şi s-au dus după El?!
Tot aşa ne cheamă şi pe noi, cu aceleaşi şoapte: “Vino după Mine!” Însă mulţi dintre noi nu mai ascultăm această minunată şoaptă a harului, că este aşa, ne stă mărturie neliniştea din inimile noastre.

"Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?"