Calmante? Sau tratament?

 Nu demult timp, m-am dus la farmacie să-mi dea ceva împotriva cârceilor cu care aveam „o răfuială” mai veche. Farmacista mi-a recomandat un medicament, care zicea că este cel mai bun… Cu mare încredere, l-am cumpărat. Seara, am luat o doză dublă, să acţioneze mai repede. Dar n-apucai bine s-adorm, şi începui din nou „răfuiala” cu cârceii, până spre ziuă. A doua seară, la fel… În dimineaţa următoare, supărat că nu se adeverise ce îmi spuse farmacista, mă duc din nou la ea să-i „cer socoteală”. Ajuns la farmacie, zic către o doamnă farmacistă pe care o găsisem de serviciu:

– Doamnă, am luat de la farmacia asta nişte medicamente «Anticârcel», pe care mi le-a recomandat colega dumneavoastră că sunt cele mai bune împotriva cârceilor, însă eu nu cunosc nimic…

– Dar de cât timp luaţi tratamentul? Întrebă farmacista.

– De-alaltăieri…

– Domnule, zise doamna zâmbind, dar medicamentele astea nu sunt nişte calmante pe care le iei acum şi, peste-o jumătate de oră, te lasă durerea. Acesta este un tratament de durată mai lungă care înlătură cauza, nu efectul; care vindecă boala, nu doar o ameliorează pe moment. Dacă veţi continua să luaţi un timp mai îndelung, o să începeţi, cu siguranţă, să cunoaşteţi o îmbunătăţire…

Tu ce ai primit, în dar, de Crăciun?

 Faceti-va daruri, nu doar la Craciun, ci in fiecare zi…

Tot mai mulți oameni se întreabă, în aceasta perioada: “Ce ai primit, dragă, de Crăciun?”.

Se pune accentul pe aceste daruri pe care le-am primit de Craciun, dar problema este faptul că ideea de baza a acestei sarbatori sfinte s-a pierdut. Noi, creștinii, oferim cadouri de Crăciun, incercand sa imitam, umil, Darul pe care Dumnezeu ni l-a facut – pe singurul Sau Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru creștin, accentul trebuie sa fie pus, nu pe darul primit, ci pe darul facut, adica pe daruire, pe jertfa.- un articol: KSLCatalin (traducere, interpretare si adaptare dupa un cuvant rostit de Pr. Antonie Coniaris / SUA)

Un barbat povestea odata o istorie prin care trecuse personal, in Ajunul Crăciunului, pe când era mai mic. Mai intai, tatal său le-a citit, lui, fratilor si surorilor sale, despre pasajul Nasterii Domnului. Apoi, după ce toti copiii si-au deschis cadourile primite, tatăl lor le-a cerut sa faca putina liniste si i-a intrebat: “Dintre toate cadourile pe care le-ati primit în seara asta, vreau să va alegeti, fiecare, cate unul, care vă place cel mai mult, și sa-l asezati in fata voastra”.

Dupa ce au facut asta, tatal a continuat: “Acum, vreau ca fiecare dintre voi să va ganditi la cineva pe care il stiti mai putin norocos decât voi, și care in mod sigur nu are cum sa fi primit cadouri la fel de frumoase ca ale voastre, iar mâine ne vom bucura daruind acelei persoane, cadourile alese de voi, care v-au placut cel mai mult”.

Omul acesta marturisea ca nu a putut uita vreodata această experiență. Aceasta experienta il învățase ce inseamna de fapt Craciunul – când Dumnezeu a daruit, omenirii, Ce avea El mai bun. Să ne gândim, impreuna, la darurile pe care un crestin le poate face, nu doar de Crăciun, ci în fiecare zi a anului, pentru a aduce in realitate, a face viu cu adevarat “spiritul Crăciunului”, in randul oamenilor: dragostea lui Hristos.

Darul timpului…

Colind de iubire...

Vine iar Crăciunul cu fiori de stele, 

cu miros de gheaţă şi cu gând de pace. 

Noi pornim colinda-n munţi şi în vâlcele... 

Visători spre ieslea unde noaptea tace. 

Se opreşte Cerul să asculte cântul, 

Încă fără rimă, împletit în grabă: 

Astăzi într-o iesle s-a născut Cuvântul 

Lerui ler! răsună pe o floare dalbă. 

Îngeri iar coboară!... Se umple văzduhul

De fiorul sfânt al dorului de pace.

De-o iubire-arzândă ne tresaltă duhul...

Inima, o iesle caldă se preface. 

După 33 de ani, tu încă mai zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta?

Câteva meditaţii ale Sf. Teofan Zăvoratul, m-au pus însă pe ganduri:

“ Tu zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcia în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decît prin virtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avram şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricand, atata vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt îndeplinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă a fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât ţine această proptea a orbirii tale.”

„Dumnezeu este dragoste” – 1 Ioan 4, 8

 ...dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie să se fixeze asupra unui obiect. Acest obiect, sunt eu...poţi fi tu cel care citeşti acum...suntem de fapt, noi, toţi oamenii.

Să iubeşti cu inimă largă, înseamnă să trăieşti în larg; să iubeşti pentru veşnicie, înseamnă să trăieşti veşnic. Aşa că viaţa este strâns legată cu dragostea care te face să doreşti să trăieşti. Să trăieşti...pentru că există Cineva care te iubeşte, lângă care doreşti să fii şi căruia îţi face plăcere si-I mărturiseşti dragostea ta, în schimbul iubirii pe care ţi-o poartă. Acesta este motivul cel mai important pentru care merită să trăieşti:

„Să iubeşti şi să fi iubit!”

Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, dar de un lucru sunt foarte sigur, că Domnul Iisus care a dovedit ca a fost cu mine şi în trecut, fiind lângă mine şi în prezent, va fi la fel de aproape de mine şi în viitor. În mâna Lui e cârmuirea lumii şi a fiecăruia dintre noi. El are toată puterea. El mă ajută să învăţ a iubii şi să dărui iubirea pe care o cer celor de lâgnă mine....

SE APROPIE CRĂCIUNUL...

 Să ne aducem aminte şi de cei săraci şi năcăjiţi

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al 4-lea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, năcăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”...

Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, năcăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

O lacrimă amară în cafeaua dulce de Crăciun

 

O întâmplare adevărată descrisă de fratele Traian Dorz

Am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.

„Eram întâmplător – spune fratele – în ziua aceea de Crăciunul trecut într‑un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari şi lăudate adunări, pline de predicatori vestiţi, care avea un cor mare, o orchestră mare cum nu prea sunt altele. În faţa adunării aceleia erau parcate zeci de maşini personale cu care veniseră cei ce cântau şi predicau acum în adunarea aceea foarte lăudată şi mare. Eu aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem de cealaltă parte a străzii şi mă uitam, că trebuia să iasă şi trebuia să-l văd pe cel care va ieşi.

Dar la uşa bisericii acesteia stătea cu pălăria în mână un bătrân orb. Tremura, că era îmbrăcat subţire şi aştepta de mult. Lângă el, un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu alb şi subţire, tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb pe care-l adusese până aici să capete ceva; şi aştepta apoi să-l ducă înapoi cu ce-a căpătat de la cei ce se rugaseră.

Scrisoare de la cel mai bun Prieten

" Dragul meu,

Cum iti mai merge? Desigur, Mi-as dori mult sa putem vorbi doar noi amandoi, dar stiu ca pentru aceasta aproape niciodata nu ai timp. Am hotarat deci sa-ti scriu o scrisoare, pentru a-ti spune cat de mult te iubesc.

Te-am vazut aseara, cand discutai cu prietenii tai. Am asteptat toata ziua; poate vei dori sa vorbesti si cu Mine. ti-am daruit un apus de soare minunat la sfarsitul zilei si am asteptat. insa niciodata nu ai gasit timp sa vorbim. Aceasta M-a durut, dar Eu totusi te iubesc, pentru ca sunt Prietenul tau.

Nuiaua Domnului

 

Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.

Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.

Gânduri de moş Nicolae

Scrisoare către Sfântul Nicolae

Dragă Sfinte Nicolae, știu că sunt un pic cam mare ca s-aștept să-mi pui în zori bunătăți în pantofiori.

Azi, pun înaintea ta ghetele inimii mele, ca să le umpli pe ele cu daruri duhovnicești din cămările cerești.

Bucurie și răbdare, pace, milă și iertare. Blândețe, nepizmuire și binențeles iubire. Și-aș mai vrea să-mi dăruiești ca un milostiv ce ești și smerenie, credință, nădejde și pocăință.                                                     

Dar de ce te-ncunți așa?! Am uitat să-ți spun, se vede, că port 43 la ghete!

Răspuns de la Sfântul Nicolae

Astăzi Sfântul Nicolae, mi-a lăsat în ghete o foaie. Și pe ea scria așa: Nu mai căuta mata ciocolată în papuci ci fă bine să te apuci de ceea ce se cuvine unui ditai om ca tine.  Fă smerenie, răbdare și ascultă-aici drăguță, că pun mâna pe vărguță: mintea sus și nasul jos că văd că le ți pe dos!

sursa: primite SMS pe mobil

Scrisoare de la Moş Nicolae...

Copilaşul meu drag,

Iată că am ajuns din nou în Ajun de Sf Nicolae, şi aşa cum te-am obişnuit de câţiva ani, în această seară, alături de obişnuitele cadouri, vreau să îţi dăruiesc în dar şi un mic cuvânt. Acest cuvânt nădăjduiesc să îţi fie o mângâiere pentru inima ta ce tînjeşte cu atâta dor după mângâierea care parcă nu mai vine de nicăieri.

Şi totuşi, suflet drag, nu e aşa. Uneori eşti atât de trist şi de nemângâiat tocmai pentru că priveşti dar nu vezi, auzi dar nu asculţi, guşti, dar nu mai simţi gustul a ceea ce ai gustat. Poate te întrebi cu durere şi deznădejde:„De ce am ajuns aşa?”. „De ce sunt atât de greu de mulţumit şi atât de puţin mulţumitor?”

PAROHIA SIMERIA-BISCARIA * ŞI CTITORUL SĂU – PREOTUL CRONICAR NISTOR SOCACI(U)

 - scurt istoric -

 Pr. lect. univ. dr. Gabriel Valeriu Basa           

În înţelepciunea sa Dumnezeu a ştiut dintru început cele ce-i sunt de folos unui om pentru a avea posibilitatea  de a lucra la mântuirea şi salvarea sufletului său şi implicit a celor din jurul său. Atunci când omul a fost ales şi pentru a ajunge  în veşnicia din care a venit prin munca depusă în mod special în slujirea aproapelui acesta a avut  şi are a face faţă unui şir neîntrerupt de încercări.       

Mintea pervertită de păcat a însuşi acelora în mijlocul cărora a fost rânduit să slujească, realităţile istorice ale perioadei în care a trăit, starea de dezvoltare spirituală şi naţională a oamenilor ori sănătatea acestuia şi a propriei familii, au fost în măsură a determina situaţii cărora doar cu un efort susţinut, iubire necondiţionată faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, credinţa şi nădejdea în dobândirea tuturor celor de folos i-au dat puterea de a zidii Biserica din sufletul şi deopotrivă din comunitatea în care trăia.

          Un astfel de om a fost vrednicul de pomenire preot Nistor Socaci(u) rânduit de Dumnezeu a trăi şi a sluji în Biserica din Biscaria, astăzi parte integrantă a localităţii Simeria, care, din punct de vedere administrativ bisericesc, constitue actualmente parohia Simeria – Biscaria, din protopopiatul Orăştie, în cadrul Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Primele  ştiri despre viaţa şi obârşia părintelui le avem din însăşi Cronica alcătuită în proză şi versuri în perioada anilor 1848 – 1856 şi intitulată „Epistolă a năcazurilor şi Istoria timpurilor trecute”.

Lucrarea, împărţită în 11 predoslovii (capitole) cuprinde un număr de 9755 de versuri grupate în primele 10 capitole precedate de câte un scurt material în proză şi este finalizată prin consemnările făcute numai în proză în cea de a unsprezecea predoslovie.

Împletind în continuare întâmplările din viaţa sa cu cele ale comunităţii în mijlocul căreia trăia, preotul Nistor Socaciu, descria şi eforturile întreprinse de frământările legate de ridicarea unui nou locaş de rugăciune în Biscaria, în contextul în care vechea biserică, construită în anul 1733 ajunsese într-o stare foarte degradată, încât autorităţile timpului au decis a o închide, în data de 31/19 octombrie 1856. Abia după câteva sumare reparaţii şi constatări ale comisiilor de cercetare s-a îngăduit deschiderea ei în Duminica dinaintea Naşterii Domnului, respectiv în data de 23 decembrie 1856, cu condiţia că în primăvara anului 1857 se vor începe lucrările de edificare a unei alte Biserici.

Grija părintească pentru credincioşii încredinţaţi este evidenţiată şi de însemnările făcute referitor la materialele necesare construirii bisericii ce dăinuieşte până astăzi,  pentru care, consemna părintele Nistor „am şi tocmit cărămidari care să facă vreo 40.000 sau 50.000 şi var am cumpărat vreo două sute de ferdele. Iară acum ce va urma cu zidirea sfintei biserici nu ştiu... .”

Ce a urmat în amănunt nu ştim, ştim doar că Biserica actuală a fost finalizată în anul 1860 aşa cum ne spune pisania scrisă cu litere chirilice pe tocul fostelor uşi de intrare în Biserică. „Această Sfântă Biserică s-a zidit prin binecuvântarea Excelenţei Sale părintelui Preasfinţit Arhiereu Andrei baron de Şaguna al Bisericii Greco-Răsăritene în Ardeal în anul 1860 – Nistor Socaci(u) parohul Bisericii”.

Stilul arhitectural al bisericii este simplu, în formă de navă având  altarul semicircular, despărţit de restul bisericii printr-o catapeteasmă din cărămidă, având trei uşi, două diaconeşti şi uşile împărăteşti. Lungimea bisericii este de paisprezece metri, lăţimea de şase metri iar zidul exterior al Bisericii are grosimea de 1 metru fiind alcătuit din piatră amestecată cu cărămidă.  Biserica a fost pictată în interior cu pictură în frescă, executată în anii 1982 – 1984 de către pictorul N. Mărculescu din Bucureşti. În anii 1990-1991 s-a adăugat un pridvor închis, pictat tot în frescă de către pictorul bisericesc Marian Verza din Sibiu şi a fost aplicat un strat de zugrăveală exterioară, încât actualmente lungimea totală a Bisericii este de 20 m.

Făcute pe cheltuiala credincioşilor parohiei, sub îndrumarea preoţilor Iosif Baciu, respectiv Laurian Tomotaş, Traian Crişan şi Gabriel Basa, toate lucrările de întreţinere, sunt o continuare a jertfelor credincioşilor greu îcercaţi de altă dată.

Asemenea cronicii în versuri, mărturia jertfei modestului şi încercatului, dar în acelaşi timp şi vrednicului slujitor al altarului din satul Biscaria – de altă dată, părintele Nistor Socaci(u) dăinuieşte smerită peste veacuri, constituind un imbold ca şi acum, când se impun lucrări de reabilitare exterioară, a face fiecare după măsura sa - atât cât este posibil - pentru ca jertfa generaţiilor anterioare să dăinuiească pentru salvarea sufletelor tuturor acelora care Dumnezeu va îngădui a ajunge să-i păşească pragul. Această „istorie locală” în care sunt notate întâmplările vrednice de a fi cunoscute ne oferă un tablou destul de izbutit menit a edifica asupra desăvârşitei identificări a preoţilor de aici cu poporul din mijlocul cărora provin.

*satul Biscaria este astăzi parte integrantă a localităţii Simeria, constituind din punct de vedere administrativ bisericesc parohia SIMERIA – BISCARIA din protopopiatul Orăştie, în cadrul Episcopiei Devei şi Hunedoarei din Mitropolia Ardealului  

*   *   *   *   *

Pe data de 4 octombrie, anul 2020, a avut slujba de târnosire   a lăcașului afierosit Adormirii Maicii Domnului, în prezența Înaltpreasfințitului Laurențiu STREZA, Arhiepiscop Sibiului și Mitropolitul Ardealului;  Preasfințitului Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei și a Preasfințitului Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei   

Să ne deschidem inima spre frumos!

Iată ce spune Sfântul Grigore Teologul despre frumos:

“Frumos lucru este credinţa, nădejdea şi iubirea, aceste trei virtuţi (1 Corinteni 13,13). Şi martor al credinţei este Abraham, care s-a făcut drept la Dumnezeu prin credinţă (Facerea 15, 6), martor al nădejdii este Enos, care cel dintâi a nădăjduit să cheme pe Domnul (Facerea 4, 26), martor al iubirii este dumnezeiescul Apostol, care a îndrăznit să vorbească ceva şi împotriva sa însuşi, din pricina lui Izrael, (Romani 9, 3) şi Dumnezeu însuşi, care se numeşte pe sine iubire (1 Ioan 4, 8)”

“Frumos lucru este ospitalitatea şi martor al ei, între ce drepţi, este Lot sodomiteanul (Facerea 19, 3), sodomitean însă nu prin felul sau de viaţă, iar ăntre cei păcătoşi, martoră este desfrânata Rahab (Iosua 2, 1...)”

Românie Mare nu este numai a noastră... - gânduri de acum 100 de ani

 

 

Nu de mult, încă de vreo doi-trei ani, numele „România Mare“ se scria pe pereţi, se striga pe străzi şi se cânta cu însufleţire pe tot locul. Acum, de o vreme încoace, a început a se rosti acest nume cu zâmbete de batjocură, a început a se râde de acest nume.

Este lucrul acesta o mare nesocotinţă, un mare păcat, o neiertată greşeală. De ce? De aceea, pentru că această Românie Mare nu este numai a noastră, a celor ce trăim în ea, ci ea este şi a celor ce dorm în pământul ei.

Această Românie Mare a răsărit din nădejdile şi aşteptările, din jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri din toate veacurile. România Mare a înviat din suferinţele şi moartea mucenicilor neamului nostru.

Capul lui Mihai Viteazul, fluierul lui Iancu, roata de la Alba Iulia, dimpreună cu ceilalţi mulţi mucenici şi celelalte Golgote sunt în casa României Mari ca şi altarul şi icoana din biserică.

Să râdem aşadar de România noastră ar fi şi ar însemna tot atât ca şi cum am râde în faţa altarului şi a sfintelor icoane din sfânta biserică.

Dar aceste jertfe poate sunt prea vechi şi de aceea poate le-am uitat. Avem însă şi altele mai noi.

Numai câţiva ani ne despart de războiul ce a trecut şi de aceia care mureau în el, strigând: „Trăiască România Mare!“. Abia s-a răcit sângele lor şi iată, noi am ajuns să râdem de ei şi de rodul jertfei lor.

Între cei mai mulţi care au suferit moarte de martir pentru învierea României Mari a fost şi locotenentul George Filip. A fost prins de duşmani şi omorât în chipul cel mai îngrozitor. I s-a tăiat bucată cu bucată din carnea lui, iar el, după fiecare lovitură, striga: „Trăiască România Mare!“.

Aşa a strigat de patruzeci de ori, după patruzeci de tăieturi, până ce, în sfârşit, i s-a tăiat limba şi şi-a dat sufletul.

Oasele lui sfărâmate încă nu s-au topit în pământ – pentru ca noi să uităm jertfa lui de mucenic.

Iată pentru ce am zis că e o mare nesocotinţă să râdem noi de numele „România Mare“. Mai mult chiar, e un păcat.

Eu care scriu aceste rânduri, fraţilor români, sunt preot şi, ca preot, cunoscător de păcate, iată, amin zic vouă că a râde şi a lua în batjocură numele „România Mare“ este un păcat tot atât de mare ca şi călcarea unei porunci din partea Bisericii.

Nu merg bine lucrurile în această ţară? Să ne întrebăm, nu cumva şi noi suntem de vină, nu cumva muncim mai puţin ca oricând şi risipim mai mult ca oricând? Dar să nu râdem de casa clădită pe moaştele mucenicilor noştri.

Sau sunt prea mulţi mişei şi pungaşi în această Românie Mare? Avem tot dreptul să strigăm după ei, să ne ridicăm şi să le deschidem uşile temniţelor şi ocnelor – dar n-avem dreptul să râdem de însăşi casa noastră şi de jertfele din temelia ei.

De câte ori uităm acest lucru şi luăm în deşert şi în batjocură numele „România Mare“, eu socot că ar trebui să sară morţii din pământ şi ei să ne pedepsească.

Părintele Trifa

«Lumina Satelor» nr. 6, 1922