Rugăciunea mea, Stăpâne,
în târziul miez de noapte,
către Tine se ridică,
plânsă-n lacrime şi-n şoapte.
Pleacă-Ţi milostiv urechea
şi suspinul meu ascultă:
– nu mai pot plăti, Stăpâne, datoria mea
cea multă.
Apăsat de-a ei povară, rugăciunea mi se curmă;
mai îngăduie-mă, Doamne,
şi plăti-voi tot pe urmă!
De pe Crucea Ta, Iisuse, glasul Tău coboară-n vale:
O, Tu mi-ai iertat, Iisuse, datoria mea cea mare
când, pe Golgota, viaţa Tu Ţi-ai dat răscumpărare.
Peste toată datoria sufletului care plânge,
Tu ai scris atunci: „IERTARE“
cu sudoare şi cu sânge.
Însă sluga păcătoasă
care plânge-acum fierbinte
chiar şi după-aceasta, Doamne,
a păcătuit ’nainte.
Tu iertaşi pe-al tău datornic,
milă când veni să-Ţi ceie,
el pe-al său de gât îl strânse,
cel din urmă ban să-i deie!
Te-nduraşi când el venit-a îndurarea Ta s-o ceară,
dar el sfâşie pe altul fără milă, ca o fiară!
…Eu am fost acel datornic
care plânge-acum fierbinte
şi-aşternutul meu cu lacrimi
de căinţă-l ud, Părinte.
O, Te rog, pentru-ndurarea şi iubirea Ta cea mare,
scrie şi peste această datorie grea „IERTARE“.
Traian DORZ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu