Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput

 

Izvorul curajului creştin se află în pilda vie a jertfei Mântuitorului Iisus Hristos. Evocăm, de aceea, remarcile părintelui Nicolae Steinhardt, pline de fineţe descriptivă: 

„Curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. 

Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. 

A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Jertfe zidite la tremelia Neamului

 

În poporul nostru este o credinţă veche care spune că orice clădire nouă şi frumoasă, chiar şi o casă nouă, cere jertfă, cap de om. Din această jertfă a ieşit frumoasa poezie „Mănăstirea de la Argeş”, de care vă puteţi aduce aminte cei ce aţi umblat la şcoală. „Pe Argeş în jos, pe un mal frumos” plecase meşter Manole cu „nouă calfe de zidari”, la zidire „meşteri mari”. Ei s-au apucat să ridice mănăstire, „loc de pomenire” frumos şi minunat, cum să nu mai fie altul. Şi s-au apucat de lucru Manole cu zidarii. Dar zidirea şi lucrul nu mergeau nicicum înainte, căci ce „zideau ei ziua”, „noaptea se surpa”. Atunci, ne spune poezia că Manole şi meşterii au făcut învoială să arunce la sorţi şi, pe care va cădea soarta, să-şi îngroape de vie nevasta în zidul mănăstirii. Soarta a căzut pe Manole şi el a trebuit să-şi îngroape în zidul mănăstirii pe soţia lui, Ana. Numai cu această jertfă s-a putut isprăvi mănăstirea cea frumoasă şi minunată.

Nu există om total necredincios!

 

8. Nu există om total necredincios!

În fundul inimii sale, chiar şi a celui mai necredincios, este o spaimă de necunoscut.

Groaza de Cel Veşnic.

Cutremurul de întunericul din sine şi din viitorul său.

Spaima superstiţioasă îi umple sufletului nelegiuit orice singurătate şi orice noapte.

De aceea el n‑ar vrea să audă niciodată de existenţa lui Dumnezeu,

nici de o Judecată a Lui.

O, şi ce salvare de toate acestea ar afla în braţele Domnului!

Din presa vremii -CÂRMACIUL VIEŢII

 «Când s'a înserat, corabia era în mijlocul mării; iar Iisus era singnr pe ţărm. A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă». (Marca VI, 47, 48).

Dragii mei. Călătoria noastră în lume ca şi aceia pe mare, nu este întotdeauna destul de lină. In atâtea rânduri suflarea cârmuitoare a vânturilor prielnice lipseşte şi de atâtea ori furtuni turbate cutremură corabia uscată a vieţii. Valuri întărîtate se urcă şi urlă în jurul ei şi în împresurarea îndârjită a noianului de ape, adesea, mâinile noastre se frâng şi vâslele cad. Adâncurile se frământă în răsvrătire cumplită, svâcnesc în vârtejuri mugitoare şi se reped vrăjmaşe punând împotriviri nebiruite ostenelelor cu care cercăm să ne călăuzim spre liman şi pironind lângă hotare neînfrânte năzuinţele noastre slabe şi trudnice. Ceaţă deasă şi ameninţătoare se coboară din văzduhuri — neguri adânci — pe care ochiul nu le poate spinteca şi de care sufletul se înfioară.

Ca un pâlc de nori grei desnădejdea se lasă strivitoare asupra vieţii — stihiile lumii se sguduie de tunet şi fulgere groaznice se întretaie în slăvi.

Mii de guri lacome se cască flămânde în prăpăstii de apă, gata să ne înghită şi să ne mistuie fără urmă. De nicăieri nici o isbăvire. Ţărmul e aproape dar cum să despici marea înteţită de furii care ţi se înalţă ca un zid duşman şi nesfărîmat în faţă? Nici o licărire nu zâmbeşte de nicăieri. Rânjetul pieirii şi pustiirii se poartă pretutindeni pe crestele volburilor de apă.

Banul e scump, dar nu e ”sănătos”

 

Ce mai bună valută este tot plugul, casa și moșioara.

Starea generală financiară a lumii e tot ca și anul trecut. E scumpete de bani. Banul e scump, dar asta nu înseamnă că e și sănătos. Din lipsă de încredere, o parte a banilor stau ascunși, iar alții îi bagă în case, moșii și alte realități (politicienii noștri i-au băgat în băncile din Elveția). Lipsa de încredere a fost sporită și de Conversiune prin care statul s-a amestecat între creditori și debitori. Banii au fugit prin lăzi.

Iar de altă parte stă mulțimea celor lipsiți de bani. Și în vremea asta, prețurile în loc să scadă, cresc. S-a ajuns la ciudata situație de a face 1 zi de lucru pentru 1 kg. de pâine. O dovadă cât de nefirească și bolnavă e starea financiară. Un singur pocnet de tulburare a lumii – și ar crăpa îndată toate stabilizările și valutele.

Munca este rugăciunea mâinilor

Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.

Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Să nu te ţii numai de muncă, ci este cel mai bine să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

Din minunile Sfintei Cuvioase Parascheva

 

Într-o zi o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de serviciu la tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, a neglijat şi s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la doctor, care i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea.

 Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am făcut pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat.

OCTOMBRIE

În lacrimi dese şi mărunte,

al toamnei cer jeleşte iar,

plâng codrii galbeni de durere

sub biciul crudului Brumar.

Pe-o cruce cu Iisus în cuie,

doi stropi de ploaie s-au oprit

ca două boabe mari de lacrimi

în ochi la Sfântul Răstignit.

Privesc… şi-un gând mă înfioară:

în lumea de „creştini”, şi az’,

Tu tot pe Cruce eşti, Iisuse,

şi tot cu lacrimi pe obraz!

O Doamne, când să vină-o toamnă

să nu mai plângă ceru-amar,

să nu mai plângă ochii Crucii,

să cânte numai

şi brumar?…

TRAIAN DORZ din ”Cântările Dintâi”, ediţia a II-a

Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014