Când Dumnezeu a aşteptat cu iarna

A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.

Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i:

– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă…
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ…
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş…
Iar omul cel bun lucra din noapte până în noapte, când la unul, când la altul, făcând case, grajduri şi staule, ca nimeni să nu rămână afară pe iarnă.
Aşa a trecut toată vara cea lungă.
Sosise toamna şi omul cel bun nu avusese nici atâta vreme câtă să-şi aducă şi el pentru căsuţa lui lemne de foc pentru iarnă. Se apropia postul Crăciunului, dar la uşa omului bun tot mai veneau săracii, zicând:
– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă.
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ.
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş.
Iar omul cel bun, deşi vedea că în casa lui era uneori prea rece şi copiii lui zgribuleau uneori de frig, nu se îndura să lase pe săracul care n-avea nici un adăpost şi mergea cu el să-i facă ceea ce avea nevoie, gândindu-se că ai lui au măcar căsuţă, pe când ai săracului nu au nimic.
Aşa trecuse şi toamna cea frumoasă, ca vara cea lungă, iar omul cel bun, făcând mereu pentru alţii, n-a apucat nici o zi pentru el ca să-şi poată aduce lemne de foc pentru iarnă.
Se apropiau zilele vânturilor aspre şi ale ploilor reci, iar în căsuţa omului bun nu erau lemne de foc.
În vremea asta, sus în Cer, la Domnul Iisus, veni într-o zi îngerul vânturilor aspre şi, închinându-se înaintea Lui, Îi zise:
– Stăpâne Binecuvântat, Tatăl cel Veşnic, preamărit să fie Numele Său, ne-a dat în mâinile Tale. Iată, a sosit de mult vremea rânduită de înţelepciunea Ta încă de la început ca să mă fi slobozit să dau drumul vânturilor aspre peste faţa pământului. Stăpâne Binecuvântat, slobozeşte-mă să pornesc vânturile aspre care să aducă ploile reci, apoi zăpezile albe, apoi gerul puternic, după orânduirile Tale!
Dar îngerul Bunătăţii, care stătea lângă inima Domnului, se grăbi să vină în faţa Mântuitorului cel Bun şi Îi zise:
– Nu-l slobozi încă, Preabunul nostru Stăpân, căci, iată, omul Tău cel bun mai are de lucrat pentru săraci şi n-a putut încă să-şi aducă pentru căsuţa lui nici un lemn de foc pentru iarnă! Şi ce vor face el şi copiii lui dacă vor începe vânturile cele aspre, iar ei nu vor avea lemne de foc?
Atunci Domnul Iisus făcu un semn îngerului vânturilor:
– Încă nu!
Îngerul trecu de cealaltă parte.

Astfel, vânturile cele aspre nu porniră.
A mai trecut o vreme şi alţi oameni năpăstuiţi putură avea căsuţe şi alte vite sărmane, grajduri.
Într-un târziu, veni în faţa Domnului Iisus îngerul ploilor reci şi, închinându-se înaintea Domnului, îndrăzni:
– Stăpâne Binecuvântat! Tatăl şi Făcătorul ne-a dat în mâna Ta. Iată, vara cea lungă şi toamna cea frumoasă au trecut de mult. Orice om a avut destulă vreme să se pregătească pentru iarnă. A fost vreme când să fi pornit vânturile cele aspre, să fi adus norii cei grei şi joşi pentru ploile cele reci şi zăpezile cele albe, după cum ai rânduit Tu din veşnicie prin înţelepciunea Ta cea desăvârşită. Totuşi, nici fratelui meu, îngerul vânturilor aspre, încă nu i-ai îngăduit să pornească şi nici pe mine nu m-ai chemat să mă trimiţi. E vremea, Stăpâne Doamne, slobozeşte-ne!
– Nu-i slobozi, Preadulcele nostru Stăpân, zise degrabă îngerul Iubirii, care stătea şi mai aproape de inima Domnului. Căci, dacă îi vei slobozi, ei vor aduce aerul rece, vor umple pâraiele de apă, drumurile de noroaie şi pământul de umezeală. Şi, Doamne, Tu ştii că omul Tău cel bun nu are nici un lemn de foc. Iată, el încă munceşte pentru cei nenorociţi şi nu se îndură să-l lase pe nici unul, căci iarna trebuie să vină. Priveşte-l, Doamne Iisuse, cu câtă iubire şi milă osteneşte el. Dacă vor începe ploile cele reci, el nu va mai afla pe nimeni să vină să-i aducă lemne. Şi ce vor face el şi copilaşii lui dacă vine iarna şi frigul, fără căldură în casă?
Domnul făcu un semn şi îngerului ploilor reci:
– Încă nu!
Iar îngerul acesta trecu şi el lângă celălalt.
Astfel, nici ploile reci nu porniră.

Iarăşi a mai trecut un număr de zile frumoase. În faţa casei omului bun mai rămăseseră puţini oameni care ziceau:
– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă…
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ…
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş…
Iar el şi mai grăbit alerga şi lucra, căci zilele erau mici şi mai rămăseseră puţine.
Voind să-i ajute pe toţi, nu-şi adusese pentru el nici acum lemne de foc pentru iarnă.

Sus în Cer, cei doi îngeri nerăbdători se duseseră la fraţii lor care erau ceva mai în urmă – la îngerul zăpezilor albe şi la cel al gerului puternic – şi le ziseră:
– Dragii noştri fraţi! Iată, vremea noastră a trecut de mult. A trecut chiar şi vremea când voi ar fi trebuit să fiţi sloboziţi să vă faceţi lucrul, după cum am fost cu toţii rânduiţi de la început de Tatăl şi Făcătorul nostru.
Dar Preabunul şi Dulcele nostru Stăpân, din grija pentru omul Său cel bun care nu şi-a putut încă aduce lemnele lui de foc, ne-a oprit pe toţi.
Acum dar, iată ce ni se pare nouă bine de făcut: să vă duceţi voi în faţa Stăpânului nostru Care pare să fi uitat de nerăbdarea noastră şi să-i aduceţi aminte de lucrările pe care noi trebuia să le fi împlinit şi care sunt acum atât de întârziate.
Iată, este aproape săptămâna Crăciunului!
Astfel, porni întâi spre tronul Domnului Iisus îngerul zăpezilor albe şi, închinându-se, grăi:
– Preaînţelept şi Binecuvântat Stăpân! Poate că din prea marea grijă faţă de omul Tău cel bun, care nici până azi nu şi a adus lemnele lui de foc, ai uitat de îndatoririle pe care ni le-ai rânduit nouă de la început şi pe care până acum de mii de ani ni le-am împlinit la vremea lor. Îngăduie-ne să-Ţi aducem aminte că nici cei doi fraţi ai noştri, cu vânturile aspre şi cu ploile reci, încă n-au plecat. Iată săptămâna Crăciunului! Şi toţi copiii Te roagă: „Doamne, dă să ningă!…“ Slobozeşte-ne, Stăpâne Bi-necuvântat!
– Încă nu!
Şi îngerul acesta trecu şi el lângă ceilalţi.
Astfel, nici vântul, nici ploile, nici zăpezile nu porniră.

Mai erau trei zile până la ajunul Crăciunului. Timpul era încă frumos şi cerul era atât de senin!
Omul cel bun lucrase cu hărnicie şi era aproape gata cu căsuţa ultimului sărac, când…
Sus în cer, îngerul gerurilor puternice, nemaiavând răbdare, veni înaintea Domnului şi, închinându-se cu smerenie, Îi zise:
– Preadreptul nostru Stăpân, chiar şi zilele cele mai frumoase trebuie să aibă odată un sfârşit şi chiar aşteptarea cea mai lungă trebuie să aibă o margine. Nu poate fi tot vreme bună şi vară totdeauna. Nu poate să nu vină iarna niciodată!
Când să fie asta, dacă nu la timpul lor, după cum a hotărât înţelepciunea Ta?
Oricât de bun ar fi cineva cu alţii, tot ar trebui odată să se gândească şi la ale sale. A fost destul timp să-şi fi adus şi omul cel bun lemnele lui de foc.
Slobozeşte-ne, Stăpâne Preadrept, să mergem ca să ne împlinim cele rânduite de Tine. Iată că mai sunt două zile până la ajunul Crăciunului. Vine sărbătoarea Sfintei Tale Naşteri. Toţi copiii cer zăpadă şi îngheţul noroiului. Slobozeş¬te ne, Stăpâne! Toţi patru aşteptăm.
Domnul Iisus privi cu dragoste la cei patru slujitori ai Săi credincioşi şi le zise:
– Dragostea trebuie să biruie o mie de porunci, iar bunătatea trebuie să fie mai mare decât o mie de judecăţi!
O singură zi frumoasă este mai de preţ decât multe zile mohorâte şi un singur suflet bun este în ochii Mei mai de preţ decât multe mii de neascultători.
Dacă în inima acestui om bun a putut fi atâta milă şi iubire faţă de semenii săi năpăstuiţi, încât s-a lăsat pe sine şi şi-a pus viaţa lui în primejdie, atunci cu cât mai mult trebuie să fie aceasta în inima Mea pentru el? Dacă el a trecut peste toate ale lui pentru alţii, cum să nu trec Eu peste ale Mele pentru el? Şi, dacă el a avut atâta grijă de ale altora, cum să nu am Eu de ale lui?
Făcu un semn şi îngerului gerurilor:
– Încă nu!
Dar în clipa aceasta veni fericit în faţa Domnului Iisus îngerul Ajutorării şi-I zise:
– Slavă veşnică Ţie, Preaiubitul nostru Stăpân! Te rugăm, doar o zi mai îngăduie timpul frumos. Iată, omul Tău cel bun isprăveşte astăzi tot ce mai avea de făcut pentru cei năpăstuiţi. Căsuţa ultimului sărac este aproape gata şi apoi toţi săracii Tăi vor sta în căsuţe noi, toate văcuţele lor în grăjduţuri calde, toate oiţele lor în stăuraşe bune. Mâine dimineaţă, omul Tău cel bun va merge la pădure să-şi aducă şi pentru căsuţa lui lemnele de foc pentru iarnă. Eu am să mă duc în ajutorul lui. Îndată ce vom fi ajuns cu lemnele lui acasă, poţi, Stăpâne, să-i slobozeşti şi pe cei patru fraţi ai mei care aşteaptă nerăbdători. Îndură-Te şi binecuvântează-mă!
Domnul Iisus binecuvântă cu dragoste pe îngerul Ajutorării, iar el zbură vesel în timp ce Domnul îi zise:
– Vezi că vrăjmaşul caută să-i pună tot felul de piedici. Scapă-l din toate cu bine şi ajută-l să aibă şi el sărbătorile fericite!

În ziua aceea, omul cel bun pornise dis-de-dimineaţă cu un căruţaş spre pădure. Dar când era nevoie de pădurar, el nu era. Vrăjmaşul îl atrăsese în altă parte ca să-l împiedice pe omul cel bun.
Dar îngerul Ajutorării îl află îndată şi-l aduse:
Sus, pe drumul îngust, un bolovan mare era răsturnat în mijlocul drumului, ca să nu poată trece căruţa.
Dar îngerul îi ajută şi-l dădură la o parte.
Când au început să doboare lemnele, un buştean mare se rostogoli spre picioarele omului bun, gata să i le zdrobească.
Dar îngerul puse o piatră în faţa lui şi-l opri.
Când încărcau căruţa, o mare bucată de lemn se rostogoli în vale.
Dar îngerul îi ajută s-o scoată şi s-o pună în căruţă. Se făcu noapte, căci ziua era mică. Lucrau cu un felinar. Ispititorul aruncă un lemn şi le sparse felinarul. Dar îngerul aduse pe acolo un om cu un alt felinar.
Şi până acasă, pe tot drumul, ispititorul le puse în cale tot felul de piedici, ca să-l facă pe omul cel bun să-şi piardă răbdarea. Dar el de fiecare dată zicea:
– Slăvit să fie Domnul, El nu ne va lăsa!
Era aproape de miezul nopţii când ajunseră în sat. Mai aveau doar puţin până să intre în curte, când vrăjmaşul, furios, împinse căruţa într-un şanţ adânc, gata să o răstoarne. Dar îngerul le ajută şi, scoţând-o, ajunseră acasă!
De sus din Cer, toţi îngerii Domnului, împreună cu El, priveau cu bucurie sfârşitul cel fericit al lucrărilor sale.
Atunci, Domnul făcu un semn celor patru îngeri nerăbdători, zicându-le:
– Acum sunteţi slobozi!

Un vânt aspru începu să sufle zguduind ferestrele şi uşile, îndoind pomii, gata să le frângă toate crengile.
O ploaie rece începu să cadă deasă şi repede, ca nişte ace ascuţite, apoi curând se înteţi, făcând streşinile să curgă şi şanţurile să se reverse.
Curând stropii de ploaie se preschimbară în fulgi mari de zăpadă care, aşezându-se, acopereau totul.
Apoi un ger puternic veni să facă ţurţuri la streşini şi flori pe ferestre.
Era în dimineaţa de Ajun. Când copiii se sculară, afară totul era alb…
Ce chiote de bucurie, ce de jocuri şi de mulţumiri!
Toţi ziceau:
– Doamne, mulţumim că a nins!

În casa omului bun, focul duduia în sobă, iar masa lui era plină de colăcei rumeni şi de mâncare caldă şi bună, care aburea plăcut.
În jurul mesei fericite, omul cel bun împreună cu familia lui mulţumeau lui Dumnezeu cu mâinile împreunate şi cu ochii înlăcrimaţi:
„O, Preabun Dumnezeul nostru, slavă veşnică Ţie pentru nespusa şi marea Ta bunătate şi grijă pe care o arăţi faţă de toţi oamenii, dar mai ales faţă de noi.
Îţi mulţumim pentru tot ajutorul pe care l-ai dat tuturor celor năpăstuiţi, dar mai ales pentru grija ce ai avut-o de noi şi pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat, încât acum putem să Te lăudăm pe Tine într-o casă caldă şi lângă o masă atât de încărcată.
Te rugăm să primeşti recunoştinţa noastră mai ales pentru dragostea cea mare cu care ne-ai iubit, răscumpărând sufletele noastre de la osânda cea veşnică şi umplând viaţa noastră cu lumina şi fericirea cunoaşterii Tale.
Ajută-ne, Te rugăm, să putem şi noi face binele tuturor semenilor noştri, în orice fel, ca să vedem cum şi Tu faci aceasta spre noi, până vom ajunge Sus, în Ţara Minunată a dragostei Tale, unde vom fi pe totdeauna cu Tine.
Slavă veşnică Numelui Tău Sfânt!
Amin.“

Sus în Cer, lângă Domnul Iisus, cei patru îngeri – al Bunătăţii, al Iubirii, al Milei şi al Ajutorării – cântau o cântare de dragoste, privind fericiţi şi plini de duioşie la tot ce vedeau în căsuţa omului bun.
Faţa Domnului strălucea, iar mâna Lui sfântă făcu asupra omului său bun şi a casei lui semnul celei mai scumpe binecuvântări, şoptind:
– Pace vouă!…

Traian Dorz, Ţara Minunată