SINGUR

de Traian Dorz

În cartea lui a scris odată un pustnic înţelept aşa:
– Fug sufletele azi de rugă, singurătate şi tăcere
spre zgomot,
spre uşurătate,
spre-aglomeraţii şi păcat!
De-aceea ştiu puţini acuma ce binecuvântări ascunde
singurătatea liniştită,
ce bucurie – rugăciunea
şi ce seninătate-adâncă, ce profunzime e-n tăcere…


Azi, oamenii,-n uşurătate şi în păcat trăind, se tem
sau se urăsc stând cu ei singuri,
doar ei şi conştiinţa lor,
că-n jurul lor mereu e duhul păcatelor în care umblă,
el le-aminteşte cele duse
sau spre-altele îi ispiteşte
şi-i chinuie mereu cu grija sau groaza de urmarea lor…
Când nu sunt singuri, ci-s cu alţii,
ei îşi sugrumă mai uşor
mustrările de conştiinţă
– şi omul pare liniştit.

Dar, vai, ce grabnic se răzbună păcatele
şi neascultarea!
– Pedeapsa celui care-n viaţă n-a vrut să stea
cu sine însuşi
şi n-a iubit singurătatea cu pocăinţă şi-ndreptare,
va fi: să stea pe veşnicie în chinuri
numai singur-singur;
nici Dumnezeu, nici mângâiere,
nici dragoste şi nici nădejde
nu va avea pe veşnicie,
fiindcă-aici nu le-a dorit.

Doar sufletele mari pe lume,
cei mari şi sfinţi cu-adevărat,
doar sufletele-acestea gustă singurătatea şi tăcerea
cu toată profunzimea păcii şi bucuriilor ce-ascund
în rugăciunea lor adâncă,
prin care merg cu Dumnezeu…

Căci numai în Singurătate şi în Tăcere,
Veşnicia
se poate pipăi de gândul şi duhul celor înţelepţi
şi numai în acestea Domnul putut-a lor
să le vorbească,
iar dânşii au putut s-audă numai în ele glasul Lui.

Căci Dumnezeu vorbeşte pururi la fiii Lui aleşi
în lume
şi le descoperă-adevărul, când singuri stau
tăcuţi,
cu El…

De-aceea astăzi e-ntre oameni
aşa puţină-nţelepciune,
căci sufletele fug de rugă, singurătate şi tăcere
şi-atuncea cum să mai audă Lumina
şi pe Dumnezeu?!…