Învăţătura ortodoxa despre ingeri

„Ştim, din cuvintele lui Hristos Însuşi, că, la moarte, sufletul este întâmpinat de îngeri: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).

Cu privire la forma în care apar îngerii, cunoaştem tot din Evanghelie: îngerul Domnului (a cărui) înfăţişare era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, I 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în haine strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în veşminte albe (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost, de asemenea, aceeaşi de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfăţişaţi în acest chip, ca bărbaţi. „Cupidonii” artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri.

Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Înţelegerea acestei rătăciri este de mare însemnătate pentru noi, dacă vrem să înţelegem adevărata învăţătură creştină despre soarta sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Briancianinov (+ 1867), unul dintre marii Părinţi din vremurile apropiate nouă, şi-a dat seama de această rătăcire şi a închinat un întreg volum al scrierilor sale dării ei în vileag şi înfăţişării adevăratei învăţături ortodoxe despre acest subiect (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg 1886). Criticând părerile cuprinse într-o lucrare teologică romano-catolică clasică din veacul al XlX-lea (Abbe Bergier, Dictionnaire de Theologie), Sfântul Ignatie închină o mare parte a volumului său combaterii ideii moderne, întemeiate pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, că tot ce este în afara lumii materiale aparţine lumii „spiritului pur”. Consecinţa unei astfel de idei este aşezarea Dumnezeului Celui nemărginit pe aceeaşi treaptă cu diferitele duhuri mărginite (îngeri, demoni, sufletele celor adormiţi). Ideea a devenit foarte răspândită astăzi (cu toate că cei care şi-au însuşit-o nu îi înţeleg în întregime consecinţele) şi este cauza principală a confuziei moderne privitoare la lucrurile „spirituale”: există un viu interes pentru orice se găseşte dincolo de lumea materială, adeseori făcându-se foarte puţin deosebirea dintre ceea ce este dumnezeiesc, îngeresc, demonic, sau numai rodul închipuirii sau al unor neobişnuite puteri umane.

Abatele Bergier învăţa că îngerii, demonii şi sufletele celor adormiţi sunt „perfect spirituale“; astfel fiind, ele nu sunt supuse legilor timpului şi spaţiului. Putem vorbi de „forma” sau „mişcarea” lor numai metaforic şi „au nevoie să fie îmbrăcate într-un trup subţire, atunci când Dumnezeu le îngăduie să lucreze asupra trupurilor“. Până şi o lucrare romano-catolică, altminteri bine informată, despre spiritismul modern reia această învăţătură, spunând, de pildă, că atât îngerii, cât şi demonii „pot împrumuta materialul necesar (pentru a se arăta oamenilor) de la o natură inferioară, însufleţită sau neînsufleţită, înşişi adepţii spiritismului şi ai ocultismului şi-au însuşit aceste idei din filosofia modernă. Un apologet sofisticat al creştinismului supranatural, C. S. Lewis (care este anglican), critică după cum se cuvine moderna „concepţie despre Rai ca fiind pur şi simplu o stare sufletească“, dar el însuşi încă pare tributar, cel puţin în parte, părerii vremurilor moderne „că trupul şi locul şi mişcarea şi timpul sunt acum fără nici o însemnătate pentru cele mai înalte piscuri ale vieţii spirituale“. Asemenea idei sunt rodul unei simplificări peste măsură a realităţii duhovniceşti, sub înrâurirea materialismului modern şi din pricina pierderii legăturii cu învăţătura creştină şi trăirea duhovnicească autentice.

Pentru a înţelege învăţătura ortodoxă despre îngeri şi alte duhuri, trebuie mai întâi să dăm uitării opoziţia modernă, prea simplificată, dintre „materie şi spirit“. Adevărul este mai complex şi în acelaşi timp atât de „simplu”, încât cei care încă mai sunt capabili să îl creadă vor fi socotiţi de cei mai mulţi drept nişte „naivi care iau totul literal“. Episcopul Ignatie scrie:

„Când Dumnezeu îi deschide unui om ochii (duhovniceşti), acela poate vedea duhurile cu propriul lor chip“ (p. 216).

„Îngerii li s-au arătat întotdeauna oamenilor cu înfăţişare omenească” (p. 227).

De asemenea, „din Scriptură se vede cu toată limpezimea că sufletul omenesc are înfăţişare de om în trup, asemeni tuturor celorlalte duhuri create” (p. 233).

Sfântul citează foarte multe scrieri patristice pentru a dovedi adevărul celor spuse. Să ne întoarcem şi noi, aşadar, spre învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Sfântul Vasile cel Mare, în cartea sa despre Sfântul Duh, spune că „esenţa lor [a puterilor îngereşti] este duh aerian, dacă există (o asemenea esenţă), sau foc imaterial… De aceea se şi află într-un loc şi se fac văzute, înfăţişându-se celor vrednici cu corpurile proprii“.

Şi iarăşi: „Se crede că fiecare dintre îngeri se află într-un anume loc. Pentru că îngerul care s-a prezentat lui Corneliu nu era în acelaşi timp şi lângă Filip (Fapte 10, 3; 8, 26), nici cel ce se întreţinea cu Zaharia la jertfelnic (Luca 1,11) nu se afla în acelaşi timp în cer, la locul său“.

De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul învaţă: „Lumini secundare după Sfânta Treime, cu slavă împărătească, sunt îngerii străluciţi şi nevăzuţi. Ei înconjoară fără oprelişte Tronul cel mare, fiindcă sunt minţi ce se mişcă cu iuţime, flacără, şi duhuri dumnezeieşti care se poartă cu repeziciune prin văzduh“.

Astfel, îngerii, chiar fiind „duhuri” şi „pară de foc” (Psalm 103, 5, Evrei 1, 7) şi locuind într-o lume unde nu stăpânesc legile pământeşti ale timpului şi spaţiului, sunt totuşi mărginiţi de timp şi spaţiu în astfel de chipuri „materiale” (dacă putem spune aşa), încât unii Părinţi nu şovăie să vorbească despre „trupurile aeriene” ale îngerilor. In veacul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin, rezumând învăţătura Sfinţilor Părinţi dinaintea sa, grăieşte astfel:

„Se spune că [îngerul] este necorporal şi imaterial în raport cu noi, deoarece tot ceea ce se spune în comparaţie cu Dumnezeu, singurul incomparabil, este grosolan şi material. În realitate, numai Dumnezeirea este imaterială şi necorporală.“

Şi iarăşi, el învaţă: „Îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pământ, iar când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu rămân şi în cer. Nu sunt limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori sau de peceţi, căci sunt nelimitaţi. Eu spun nelimitaţi. Cu toate acestea, ei nu apar aşa cum sunt celor vrednici, cărora Dumnezeu va voi ca ei să se arate, ci sub o formă oarecare, în aşa fel încât să-i poată vedea aceia cărora li se arată” .

Spunând că îngerii „nu apar aşa cum sunt”, Sfântul Ioan Damaschin nu îl contrazice, desigur, pe Sfântul Vasile, care învaţă că îngerii se înfăţişează „cu corpurile proprii“. Şi unul, şi celălalt spun adevărul, după cum se poate vedea din multele arătări ale îngerilor din Vechiul Testament. Astfel, Arhanghelul Rafael a fost tovarăşul de drum al lui Tobie vreme de multe săptămâni, fără să se fi bănuit măcar o dată că nu era făptură omenească. Totuşi, la sfârşit, când el a dezvăluit cine era, a spus: în toate zilele am fost văzut de voi, dar eu n-am mâncat nici n-am băut, ci numai ochilor voştri s-a părut aceasta (Tobit 12, 19). Şi cei trei îngeri care s-au arătat lui Avraam au părut că mănâncă şi au fost socotiţi oameni (Facere cap. 18 şi 19). De asemenea, Sfântul Chirii al Ierusalimului, în Catehezele sale, ne învaţă cu privire la îngerul văzut de Daniel:

„Când Gavriil, care este slugă a lui Dumnezeu, s-a arătat lui Daniel, îndată acesta s-a înspăimântat şi a căzut cu faţa la pământ; şi profetul n-a îndrăznit să-i răspundă până ce îngerul n-a fost silit să se prefacă în asemănarea fiului omului“.

Totuşi, în Cartea lui Daniel (capitolul 10) citim că şi la întâia arătare strălucitoare îngerul avea tot înfăţişarea unui om, doar că strălucirea era atât de mare (faţa lui ca fulgerul, ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită), încât ochii omeneşti nu o puteau îndura. Prin urmare, înfăţişarea unui înger este asemenea celei omeneşti; însă, deoarece „trupul” îngeresc nu este materialnic şi numai vederea chipului său de foc, strălucitor, este de ajuns pentru a face să încremenească orice om care încă mai este în trup, este nevoie ca arătările îngerilor să fie potrivite oamenilor care le văd, apărând cu o înfăţişare mai puţin scânteietoare şi cutremurătoare decât au ei de fapt.

Despre sufletul omenesc, de asemenea, Fericitul Augustin învaţă că, atunci când sufletul este despărţit de trup, „omul care se găseşte în această stare, chiar dacă numai în duh, nu în trup, totuşi se vede pe sine atât de asemenea propriului trup încât nu poate să-şi dea seama de nici o deosebire“.

Acest adevăr a fost confirmat în zilele noastre de experienţele personale ale miilor, poate, de oameni resuscitaţi.

Insă chiar dacă vorbim de „trupurile” îngerilor şi ale altor duhuri, trebuie să avem grijă să nu le atribuim trăsături grosolan materiale. Până la urmă, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, „înfăţişarea şi firea acestei materii, singur Făcătorul le înţelege” [3]. In Apus, Fericitul Augustin scria că este acelaşi lucru să vorbim despre „trupurile aeriene” ale demonilor şi ale altor duhuri sau să spunem că sunt pur şi simplu „fără trup”.

Însuşi Episcopul Ignatie era poate puţin prea mult aplecat spre a tâlcui despre trupurile îngerilor folosindu-se de cunoştinţele ştiinţifice despre gaze ale veacului al XlX-lea; din aceasta pricină s-a iscat o neînsemnată dispută între el şi Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a socotit de trebuinţă să stăruiască asupra firii necompuse a duhurilor (care, desigur, nu sunt formate din molecule elementare, ca gazele). Cu toate acestea, în ceea ce priveşte învăţătura de căpătâi – „învelişul subţire” pe care îl au toate duhurile —, era în acelaşi gând cu Sfântul Ignatie. Poate că o neînţelegere asemănătoare asupra unui lucru de mică însemnătate sau a unei probleme de terminologie a fost pricina împotrivirii iscate în Apus în veacul al V-lea, când un Părinte latin, Sfântul Faust de Lerins, a propovăduit aceeaşi învăţătură a „materialităţii” relative a sufletului, întemeiată pe cuvintele Părinţilor din Răsărit.

Deşi definiţia exactă a firii îngereşti nu o ştie decât Dumnezeu, lucrarea îngerilor (cel puţin cea din lumea aceasta) poate fi cunoscută de oricine, căci despre aceasta sunt multe mărturii, atât în Scriptură şi în scrierile patristice, cât şi în Vieţile Sfinţilor. Pentru a înţelege pe deplin arătările văzute de oameni pe patul de moarte, va trebui să cunoaştem îndeosebi cum se arată îngerii căzuţi (demonii). Îngerii buni se arată întotdeauna cu propria lor înfăţişare (doar mai puţin strălucitori decât sunt de fapt) şi fac totul numai pentru a îndeplini voia şi poruncile lui Dumnezeu. Îngerii căzuţi, dimpotrivă, deşi apar uneori cu chipul lor (descris de Sfântul Serafim de Sarov, din proprie experienţă, ca fiind „hâd”), de obicei îşi iau diferite înfăţişări şi fac multe ,,minuni” cu puterile pe care le au prin supunerea faţă de stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2). Sălaşul lor este văzduhul, iar lucrarea lor cea mai însemnată este ispitirea sau înfricoşarea oamenilor, pentru a-i târî împreună cu ei în pierzanie. Împotriva acestora este lupta creştinului:

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6,12).

Fericitul Augustin, în tratatul său puţin cunoscut, Despre divinaţia demonilor, pe care l-a scris când a fost rugat să tâlcuiască unele dintre multele arătări demonice din lumea păgână, zugrăveşte bine întregul tablou al lucrărilor demonilor: „Firea demonilor este astfel încât, prin simţurile proprii trupului aerian, ei întrec cu uşurinţă percepţia pe care o au trupurile pământeşti, dar şi iuţimea acelora, deoarece, datorită puterii mai mari de mişcare a trupului aerian, ei întrec în chip neasemuit nu numai mişcările oamenilor şi ale fiarelor, ci până şi zborul păsărilor. Având aceste două însuşiri, în măsura în care ele sunt trăsături ale trupului aerian, adică simţuri ascuţite şi mişcare iute, ei prezic şi spun multe lucruri pe care le află cu multă vreme înainte ca acestea să se petreacă. Oamenii se miră de aceasta, din pricina încetinelii simţurilor omeneşti. De asemenea, datorită lungimii vieţii lor, au dobândit o experienţă privitoare la cele ce se petrec mult mai însemnată decât cea pe care o câştigă oamenii în scurtul răstimp al vieţii lor. Cu aceste însuşiri, datorate trupului aerian, demonii nu numai că prezic multe lucruri ce au să vină, ci şi săvârşesc multe minuni” .

Multe dintre „minunile” şi reprezentaţiile demonilor sunt zugrăvite în lungul cuvânt al Sfântului Antonie cel Mare din Viaţa sa scrisă de Sfântul Atanasie, unde se aminteşte despre „trupurile mai subţiri” ale demonilor. Viaţa Sfântului Ciprian, care mai întâi a fost vrăjitor, cuprinde şi ea numeroase pilde de schimbare a chipului sau de săvârşire de minuni de către demoni, povestite de cineva care a luat parte la ele.

O înfăţişare clasică a lucrării demonilor se găseşte în Convorbirile a şaptea şi a opta ale Sfântului Ioan Casian, marele părinte al Galiei din veacul al V-lea, cel dintâi care a adus Apusului întreaga învăţătură a monahismului răsăritean. Sfântul Ioan Casian scrie: „Este atât de încărcat văzduhul de mulţimea duhurilor necurate, care mişună între pământ şi cer, mişcându-se fără linişte şi odihnă, încât cu multă înţelepciune pronia divină a ferit ochii oamenilor de vederea acestor duhuri rele. De teama asaltului lor, sau de groaza produsă de chipurile în care se transformă după cum vor şi cum le place, oamenii, nemaiputând suporta frica de ele, ar fi ajuns să fie mereu chinuiţi şi să sufere…

Că duhurile necurate sunt conduse de puteri mai rele decât ele şi sunt supuse acestora, în afară de acele mărturii ale Scripturilor şi de acest răspuns al Domnului la defăimările fariseilor: «Dacă Eu alung demonii în numele lui Beelzebul, căpetenia demonilor», ne învaţă şi vedeniile neîndoielnice, precum şi multele experienţe ale sfinţilor. Iată, de pildă, pe când unul dintre fraţii noştri călătorea prin acest pustiu, într-o zi, spre asfinţit, descoperind o peşteră, s-a oprit acolo, voind să facă în ea slujba de seară. Cât timp a cântat el, după obicei, psalmi în peşteră, a trecut de miezul nopţii. După ce a sfârşit slujba, s-a aşezat puţin să-şi refacă trupul obosit. Dar deodată a început să vadă cete de demoni care veneau împresurându-l din toate părţile. Înaintând într-o mulţime nesfârşită şi-ntr-un şir foarte lung, unele mergeau înaintea căpeteniilor, altele îi urmau. Acesta, mai înalt decât toţi şi mai îngrozitor la înfăţişare, când a ajuns în mijlocul peşterii, s-a oprit şi s-a aşezat pe un tron, pus de către ceilalţi, ca un scaun de judecată. A început să examineze cu atenţie şi să discute faptele fiecăruia. Pe cei care spuneau că n-au putut împresura pe nimeni îi alunga din faţa lui, înfierându-i şi insultându-i ca pe nişte nemernici şi neputincioşi, acuzându-i cu mare furie că au pierdut atâta timp şi atâta osteneală zadarnic. Iar pe aceia care-i raportau că au amăgit şi au dus în păcat pe mulţi, îi încărca cu laude, cu felicitări şi mare bucurie, ca pe cei mai viteji dintre toţi luptătorii, şi-i scotea în faţă, dându-i ca exemplu, spunând că sunt cei mai glorioşi dintre toţi. In numărul acestora s-a prezentat vesel şi un duh dintre cele mai necurate, care, pentru a-şi arăta un triumf strălucitor, a pronunţat numele unui monah foarte bine cunoscut, afirmând că după cincisprezece ani în care l-a asaltat neîncetat, până la urmă a reuşit să-l împingă în prăpastia desfrânării chiar în noaptea aceea. După aceea, fratele care a fost martorul acestei întâmplări a aflat că vestea despre monahul căzut era, într-adevăr, adevărată”.

Creştinii ortodocşi au trăit asemenea întâmplări dintotdeauna. Este limpede că ele nu sunt vise sau vedenii, ci experierea în stare trează a prezenţei demonilor, aşa cum sunt ei cu adevărat – însă, desigur, numai după ce ochii duhovniceşti s-au deschis, ca să vadă aceste făpturi care de obicei sunt nevăzute pentru ochii omeneşti. Până nu demult, poate numai puţini creştini ortodocşi „înapoiaţi” sau „săraci cu duhul” mai puteau crede în „adevărul literal” al acestor istorisiri; chiar şi acum unora dintre ortodocşi le este greu să le creadă, atât de mult s-a insinuat credinţa modernă că îngerii şi demonii sunt „numai spirit” şi nu lucrează în astfel de chipuri „materiale”. Numai odată cu înteţirea activităţii demonice din ultimii ani aceste istorisiri au reînceput să pară cel puţin credibile. De asemenea, larg răspânditele experienţe „de după moarte” din zilele noastre au făcut cunoscut tărâmul realităţii nemateriale multor oameni obişnuiţi, care nu se mai întâlniseră cu supranaturalul; o explicaţie coerentă şi corectă a acestui tărâm şi a făpturilor care locuiesc în el a devenit una dintre nevoile acestor vremuri. Singur creştinismul ortodox poate da această explicaţie, deoarece el a păstrat învăţătura creştină autentică până în zilele noastre.“

Ieromonah Serafim Rose

Fragment din «Sufletul după moarte», Editura Sophia, 2007