Pe urmele fiului risipitor

( Luca 15, 11-32 )

Plin de învăţătură şi dătător de nădejde este mesajul Cuvântului lui Dumnezeu de mai sus, care ne arată în chip lămurit cât de nemărginită este bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi. Căci omul din pilda ristită de Mântuitorul este însuşi Dumnezeu, iar fiul cel mai tânăr - care-şi cere partea de avuţie şi pleacă în ţări îndepărtate, unde şi-o cheltuieşte în desfătări deşarte - închipuielte pe omul cel păcătos.
Ştiut lucru este că oricare dintre noi primeşte de la Dumnezeu darurile cu care vine în lume: sănătate, pricepere, îndemânare, putere de muncă! Cel ce foloseşte această avuţie dobândită de la Dumnezeu, pentru binele lui şi al semenilor, singur îşi deschide calea dreaptă şi uşoară spre mântuire. Iar cel ce-şi risipeşte aceste faruri dumnezeieşti, în păcătoase îndeletniciri, acela curând ajunge în starea aceasta în care s-a aflat după o vreme, şi fiul cel risipitor. Dar calea spre mântuire nu-i este închisă nici acestuia, căci Dumnezeu, în marea Lui dragoste, nu l-a aruncat focul pierzării. Dacă în sufletul risipitorului de daruri dumnezeieşti se naşte părerea de rău pentru viaţa ticăloasă pe care a dus-o; dacă în inima lui încolţeşte căinţa adevărată pentru toate păcatele săvârşite şi dacă în cugetul lui creşte hotărârea nesdruncinată de a se întoarce la Tatăl său, de a-i mărturisi greşalele sale, rugându-l să-l ierte, - atunci Dumnezeu îl primeşte cu milă şi îndurare, ca pe un fiu rătăcit, care s-a întors la vatra părintească.

Iată, iubite frate, cât este de mare bunătatea Tatălui; iată cât de nemărginită este dragostea Lui către noi; iată câtă părintească iubire revarsă El peste fiecare dintre noi, chiar dacă am nesocotit poruncile Sale şi am alunecat pe calea risipirii nesăbuite a darurilor cu care ne-a înzestrat! A fost destul să ne întoarcem la El, să-i spunem tot sbuciumul sufletului nostru copleşit de păcate, pentru ca El să ne primească cu braţele Sale de părinte bun şi iertător!

Ia dar aminte, frate, că drumul spre casa Părintelui nostru nu este niciodată închis. Oricât de mare at fi depărtarea de ea, oricât de îndelungă ar fi rărăcirea noastră pe meleaguri străine vrerilor Lui, - de este mare şi hotărârea de a ne reântoarce - vom găsi oricând uşa gata să se deschidă înaintea noastră şi pe tatăl însuşi, gata se ne îmbrăţişeze din prag!...

Să nu şovăim, deci, că să căutăm, cât mai degrabă, întoarcerea spre casa Părintelui celui bun...Iar dacă vreunul dintre voi s-a învrednicit a se asemăna fiului celui mare - cel ce a rămas mereu lângă Tatăl, împlinind voia Lui şi ascultând poveţele sale - să nu se tulbure în inima lui, văzând iertarea dată celui păcătos. Să nu se întristeze, ci să se bucure alături de Domnul, lângă care ele este toată vremea şi care îi spune lui: "toare ale mele, ale tale sunt".

- Tâlcuire preluată din "Îndrumătorul pastoral
al Bisericii Ortodoxe Române", din anul 1951 -