(Duminica a 34-a după Rusalii. Luca XV, 11-32)
"Trebuie sa recunosc ca scriu aceste randuri, comentariu la Evanghelia din Duminica a 34-a dupa Rusalii, numita si a Fiului Risipitor, purtandu-l in minte si suflet pe tatal lui Marian Cozma, poate cea mai impresionanta icoana paterna de dupa 1989.
Strabatand Romania cu baiatul sau ucis pe brate, inlacrimat, dar extrem de demn - cum de foarte multa vreme nu am vazut chip -, tatal acesta pamantesc m-a dus cu gandul la durerea Tatalui Ceresc la momentul Crucii de pe Golgota. Si daca atat de impresionanta este durerea unui tata la moartea talhareasca a fiului sau pamantesc, cum ar trebui sa inregistreze sufletul nostru lacrima Tatalui la rastignirea Fiului Sau Ceresc intre talhari!
Textul evanghelic, Luca 15.11-32, este cunoscut. Un tata avand doi fii este somat de unul dintre ei, mezinul, sa-i dea jumatate din avere. Pleaca. Imprastie averea tatalui sau. Saracit de vicii, imprastiat in prietenii dubioase si hoate de suflet, tanarul ne apare ca pierdut. Dupa gandirea omeneasca ar fi fost categorisit drept nemernic si pierdut, vrednic de moarte. Dintr-un astfel de om agonic Dumnezeu face model de intoarcere. Ajuns intre porci, care apartineau unui locuitor al tarii celei indepartate (unii exegeti patristici vad aici pe diavol), copilul cu aere de tanar autonom nu mai reuseste sa tina decat un obicei al casei paterne: postul. Caci omul nu mananca din carnea de porc, pe care o are la indemana, ci, fidel unei ultime ramasite de constiinta de acasa, prefera roscovele. Din foame se naste gandul la casa, la belsugul pe care-l parasise. La tatal, care are intuitia ca-l asteapta. Si revine, acolo unde tatal il astepta. Si tatal, caruia i se risipise fiul, nu se risipeste in cuvintele vreunei certe ieftine. Intoarcerea fiului i se pare rasplata cea mai de pret pentru asteptarea sa. Merita oare, dinaintea bucuriei tatalui, sa mai amintim de reactia ofuscata a fratelui mai mare, cumintelul de serviciu?
Trebuie sa subliniem un lucru, miez de exegeza. Dupa legea iudaica a acelei vremi, si a bunului simt de astazi, un copil nu putea deveni stapan pe averea tatalui sau decat dupa moartea aceluia. Deci, atunci cand copilul sau ii cere tatalui averea, ii semneaza, de fapt, certificatul de deces. Il declara mort.
Mantuitorul stia bine acest amanunt. Le dovedeste evreilor si, implicit, si noua ca, cerand mereu de la Dumnezeu ce li se cuvine, ca niste fii legali ai Lui, Il ucid pe Dumnezeu. Ca niste copii necopti, cu ifose de autonomie, cu neingaduite orgolii, ca unii care n-au lucrat nimic pentru a imprastia munca Tatalui. Cum noi insine atunci cand credem ca ni se cuvine cate ceva din cele promise de Dumnezeu pentru viata vesnica, aici pe pamant, cand credem ca putem sa beneficiem de un „bonus“ pentru aceea ca ne numim crestini, ne facem asemanatori in inconstienta cu fiul cel risipitor. Si de cele mai multe ori Mantuitorul de ingaduie imprastierea o face cu nadejdea, dumnezeiasca, intoarcerii noastre spre Tatal, Care nu doar ca ne asteapta, ci este Insasi Asteptarea.
Ceea ce trebuie sa remarcam este demnitatea tatalui. Deloc sprijinit de fiul ramas, nu uita ca este tata amandurora. Cum Dumnezeu nu poate uita ca este Tata pentru toti, buni si rai, imprastiati sau cuminti, cititi ori analfabeti. El Este Dumnezeu! Cu noi, ca un Tata. Cu noi, cu toti. De la inaltimea demnitatii Sale paternale ne ingaduie tuturor sa-i fim fii ai Sai. De aceea reactionam - sau asa ar trebui sa fie - ca o familie. O familie in care tuturor ne pasa. Unii de altii, nu ca sa ne cartim, nu ca sa ne barfim, nu ca sa inventam conflicte. Ci pentru ca sa nu ne simtim niciodata in vreo tara prea indepartata de Tatal, unde nu toti am avea constiinta de a nu manca din porci. Postirea este un inceput. Este un exercitiu. Este o constanta in viata aceluia care crede in Dumnezeu. Uneori postim de alimente, alteori de sentimente, alteori postim de grimasele prin care credem ca zambim lumii. Hristos ne cere, ca unul Care nu-i Frate carcotas, sa redescoperim de unde venim, Cui apartinem, ce vocatii implinim. Si sa ni le respectam. Ale noastre si intre noi.
Ultimul drum
De aceea spuneam ca, independent de exegeza textului scripturistic, dar in legatura de viata cu el, icoana lui Petre Cozma purtandu-si fiul ucis pe calea spre casa inspira la redescoperirea demnitatii tatalui roman. Nu, nu cred ca e cazul sa exageram spunand ca ne-a revenit in tara un erou, un martir, un inger al semicercului (de departe cea mai aiurita textualizare, omul neajungand niciodata inger iar semicercul fiind mai mult un simbol al nedesavarsirii decat al unei vesnicii luminoase). Momentul acesta nu ingaduie clisee. Un om care-si poarta pe brate flacaul e mai presus de orice. Este esenta barbatiei pe care ne-o cere Dumnezeu pentru a fi marturisitorii Lui. A curajului la limita imposibilului.
Aproape cu adancimea unui profet, tata Petre spunea la Nadlac, la intrarea in Tara: „nu va mai lasati copiii sa plece din tara…!“. O, cum mai seamana tatii cu Tatal ceresc. Aceeasi grija, acelasi nesomn, aceeasi incordare grea de teama ca pruncul, chiar ajuns barbat, sa nu pateasca ceva. Tanguindu-si vietile, femeile au obiceiul a spune: „Of, of, numai mama sa nu fii!“. Uneori asa este. Dar ce inseamna sa fii tata, adevarat, numai Dumnezeu stie!!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Vezi si:
* Risipind bogăţia darului…
Sursa: www.agnos.ro
Strabatand Romania cu baiatul sau ucis pe brate, inlacrimat, dar extrem de demn - cum de foarte multa vreme nu am vazut chip -, tatal acesta pamantesc m-a dus cu gandul la durerea Tatalui Ceresc la momentul Crucii de pe Golgota. Si daca atat de impresionanta este durerea unui tata la moartea talhareasca a fiului sau pamantesc, cum ar trebui sa inregistreze sufletul nostru lacrima Tatalui la rastignirea Fiului Sau Ceresc intre talhari!
Textul evanghelic, Luca 15.11-32, este cunoscut. Un tata avand doi fii este somat de unul dintre ei, mezinul, sa-i dea jumatate din avere. Pleaca. Imprastie averea tatalui sau. Saracit de vicii, imprastiat in prietenii dubioase si hoate de suflet, tanarul ne apare ca pierdut. Dupa gandirea omeneasca ar fi fost categorisit drept nemernic si pierdut, vrednic de moarte. Dintr-un astfel de om agonic Dumnezeu face model de intoarcere. Ajuns intre porci, care apartineau unui locuitor al tarii celei indepartate (unii exegeti patristici vad aici pe diavol), copilul cu aere de tanar autonom nu mai reuseste sa tina decat un obicei al casei paterne: postul. Caci omul nu mananca din carnea de porc, pe care o are la indemana, ci, fidel unei ultime ramasite de constiinta de acasa, prefera roscovele. Din foame se naste gandul la casa, la belsugul pe care-l parasise. La tatal, care are intuitia ca-l asteapta. Si revine, acolo unde tatal il astepta. Si tatal, caruia i se risipise fiul, nu se risipeste in cuvintele vreunei certe ieftine. Intoarcerea fiului i se pare rasplata cea mai de pret pentru asteptarea sa. Merita oare, dinaintea bucuriei tatalui, sa mai amintim de reactia ofuscata a fratelui mai mare, cumintelul de serviciu?
Trebuie sa subliniem un lucru, miez de exegeza. Dupa legea iudaica a acelei vremi, si a bunului simt de astazi, un copil nu putea deveni stapan pe averea tatalui sau decat dupa moartea aceluia. Deci, atunci cand copilul sau ii cere tatalui averea, ii semneaza, de fapt, certificatul de deces. Il declara mort.
Mantuitorul stia bine acest amanunt. Le dovedeste evreilor si, implicit, si noua ca, cerand mereu de la Dumnezeu ce li se cuvine, ca niste fii legali ai Lui, Il ucid pe Dumnezeu. Ca niste copii necopti, cu ifose de autonomie, cu neingaduite orgolii, ca unii care n-au lucrat nimic pentru a imprastia munca Tatalui. Cum noi insine atunci cand credem ca ni se cuvine cate ceva din cele promise de Dumnezeu pentru viata vesnica, aici pe pamant, cand credem ca putem sa beneficiem de un „bonus“ pentru aceea ca ne numim crestini, ne facem asemanatori in inconstienta cu fiul cel risipitor. Si de cele mai multe ori Mantuitorul de ingaduie imprastierea o face cu nadejdea, dumnezeiasca, intoarcerii noastre spre Tatal, Care nu doar ca ne asteapta, ci este Insasi Asteptarea.
Ceea ce trebuie sa remarcam este demnitatea tatalui. Deloc sprijinit de fiul ramas, nu uita ca este tata amandurora. Cum Dumnezeu nu poate uita ca este Tata pentru toti, buni si rai, imprastiati sau cuminti, cititi ori analfabeti. El Este Dumnezeu! Cu noi, ca un Tata. Cu noi, cu toti. De la inaltimea demnitatii Sale paternale ne ingaduie tuturor sa-i fim fii ai Sai. De aceea reactionam - sau asa ar trebui sa fie - ca o familie. O familie in care tuturor ne pasa. Unii de altii, nu ca sa ne cartim, nu ca sa ne barfim, nu ca sa inventam conflicte. Ci pentru ca sa nu ne simtim niciodata in vreo tara prea indepartata de Tatal, unde nu toti am avea constiinta de a nu manca din porci. Postirea este un inceput. Este un exercitiu. Este o constanta in viata aceluia care crede in Dumnezeu. Uneori postim de alimente, alteori de sentimente, alteori postim de grimasele prin care credem ca zambim lumii. Hristos ne cere, ca unul Care nu-i Frate carcotas, sa redescoperim de unde venim, Cui apartinem, ce vocatii implinim. Si sa ni le respectam. Ale noastre si intre noi.
Ultimul drum
De aceea spuneam ca, independent de exegeza textului scripturistic, dar in legatura de viata cu el, icoana lui Petre Cozma purtandu-si fiul ucis pe calea spre casa inspira la redescoperirea demnitatii tatalui roman. Nu, nu cred ca e cazul sa exageram spunand ca ne-a revenit in tara un erou, un martir, un inger al semicercului (de departe cea mai aiurita textualizare, omul neajungand niciodata inger iar semicercul fiind mai mult un simbol al nedesavarsirii decat al unei vesnicii luminoase). Momentul acesta nu ingaduie clisee. Un om care-si poarta pe brate flacaul e mai presus de orice. Este esenta barbatiei pe care ne-o cere Dumnezeu pentru a fi marturisitorii Lui. A curajului la limita imposibilului.
Aproape cu adancimea unui profet, tata Petre spunea la Nadlac, la intrarea in Tara: „nu va mai lasati copiii sa plece din tara…!“. O, cum mai seamana tatii cu Tatal ceresc. Aceeasi grija, acelasi nesomn, aceeasi incordare grea de teama ca pruncul, chiar ajuns barbat, sa nu pateasca ceva. Tanguindu-si vietile, femeile au obiceiul a spune: „Of, of, numai mama sa nu fii!“. Uneori asa este. Dar ce inseamna sa fii tata, adevarat, numai Dumnezeu stie!!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Vezi si:
* Risipind bogăţia darului…
Sursa: www.agnos.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu