Astăzi, de Ziua Poetului, mă opresc pentru o clipă și mă întreb, poate mai sincer decât am făcut-o vreodată:
„Când spun «sunt poet», simt că spun adevărul despre mine?”
Am pornit de jos, de acolo de unde mulți nu mai credeau că mă voi ridica. Am fost cel mai mic dintre ai mei. Între semeni, am fost adesea marginalizat. Apoi am găsit, între frații din Oastea Domnului Brașoveni, o familie de suflet. Mai târziu, pașii m-au dus și printre oameni unde m-am simțit din nou ca un străin. Poate că tocmai toate acestea m-au învățat să privesc altfel oamenii, durerea, singurătatea, bucuria și nădejdea.
Am publicat patru cărți de poezie. Unii spun că asta mă face poet. Alții nu sunt de aceeași părere. Și, desigur, fiecare are dreptul la propria judecată. Dar mă întreb dacă, până la urmă, nu contează și ceea ce spun eu despre mine.
Părintele Porfirie spunea că sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să trăiască printre visări. Și spunea un lucru care m-a urmărit:
Nu cred că vorbea despre poetul care adună volume, premii sau recunoaștere. Cred că vorbea despre omul care nu și-a lăsat sufletul să se împietrească. Despre omul care poate încă să iubească și, tocmai de aceea, să doară. Despre omul care se poate bucura de o stea, de o tăcere, de un răsărit, de un suflet omenesc și, dincolo de toate acestea, de măreția lui Dumnezeu.
Și atunci întrebarea mea se schimbă.
Nu mai este doar: „Sunt poet?”
Ci și: „Mai am un suflet care poate să vadă, să simtă, să iubească și să se doară?”
Iar întrebarea aceasta mă duce inevitabil spre alta, mult mai grea:
„Sunt oare cu adevărat creștin?”
Nu știu dacă am dreptul să dau singur un răspuns deplin la această întrebare. Poate că Dumnezeu vede în mine lucruri pe care eu nu le văd și, cu siguranță, vede și ceea ce eu încerc să ascund de mine însumi.
Dar știu că încă Îl caut. Știu că încă mă doare când iubesc. Știu că încă mă ridic după ce cad. Știu că încă încerc să înțeleg oamenii și să mă înțeleg pe mine. Și știu că, în ciuda tuturor rătăcirilor mele, ceva din mine continuă să privească spre Hristos.
Poate că nici creștinul, nici poetul nu sunt oameni care au ajuns undeva și pot spune: „Am reușit.”
Poate că sunt oameni aflați pe drum.
Poetul caută cuvintele potrivite pentru ceea ce simte.
Creștinul caută drumul potrivit către Dumnezeu.
Iar uneori, fără să-și dea seama, amândoi caută același lucru: adevărul.
Astăzi, de Ziua Poetului, nu vreau să mă proclam mai mult decât sunt. Dar nici să mă micșorez pentru că alții nu mă consideră ceea ce simt că sunt.
Am scris patru cărți. Am trecut prin multe. Am pierdut, am câștigat, am fost primit, am fost respins, am fost aproape de oameni și m-am simțit uneori singur printre ei.
Și totuși, încă scriu.
Poate că acesta este răspunsul meu, deocamdată.
Când spun „sunt poet”, simt că spun adevărul despre mine?
Da.
Nu pentru că mi-ar fi dat cineva acest titlu.
Ci pentru că poezia a devenit una dintre formele prin care sufletul meu încearcă să spună ceea ce altfel nu poate.
Iar dacă într-o zi voi putea spune, cu aceeași sinceritate, „sunt creștin”, fără să mă sprijin pe vorbe, apartenențe sau aparențe, ci pe felul în care iubesc, iert, mă jertfesc și mă apropii de Hristos, atunci poate că voi fi înțeles cu adevărat și cuvintele părintelui Porfirie.
Până atunci, rămân pe drum.
Scriu. Caut. Mă întreb. Iubesc. Mă doare. Și, cu toate acestea, continui să merg....
Sorin Micuțiu
21.08.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu