În fața Icoanei Maicii Domnului „Înlăcrimata” - Schitul Sfântului Ilie

Ne-am urcat din nou în microbuz, iar drumul a început să curgă mai repede, ca și cum timpul însuși ar fi grăbit puțin ritmul pelerinajului nostru.

Fiecare privea pe geam, dus în gândurile lui. După tot ce trăisem la Mănăstirea Simonos Petras, parcă nu mai simțeam nevoia de cuvinte. Doar să fim acolo, să mergem mai departe.

Când am ajuns, am coborât și am privit înainte.

Schitul Sfântului Ilie se ridica în fața noastră cu o măreție liniștită, dar copleșitoare. Nu semăna cu nimic din ce văzusem până atunci. Cupolele lui impunătoare se înălțau spre cer, iar zidurile aveau ceva dintr-un palat vechi, neatins de timp.

Am intrat pe sub turnul clopotniței, pe sub acea poartă de piatră care părea că desparte două lumi. Deasupra, Sfântul Prooroc Ilie ne privea din pictură, ca un străjer tăcut.

Înăuntru… totul se schimba.

Liniștea nu mai era doar liniște. Era adâncă. Cuprinzătoare. Ca și cum locul acesta nu era doar zidit, ci trăit de rugăciune.

Clopotul din inimă: la Simonos Petras

Am lăsat în urmă liniștea adâncă de la Mănăstirea Xiropotamu, dar simțeam că ceva din ea rămăsese în mine, ca o candelă aprinsă care nu se mai stinge ușor. Drumul continua, iar pașii ne purtau mai departe, spre un loc despre care auzisem că nu seamănă cu nimic din ce văzusem până atunci.

Pe măsură ce înaintam, poteca urca și cobora printre copaci, iar la un moment dat, printre ramuri, am zărit pentru prima dată silueta mănăstirii. 

Mănăstirea Simonos Petras nu părea zidită, ci mai degrabă așezată acolo de o mână nevăzută. Ridicată pe stâncă, deasupra mării, sfida orice logică omenească. Sub ea, prăpastia se deschidea abrupt, iar marea, departe, respira liniștit.

Am simțit atunci cât de mic este omul și cât de mare este credința care poate ridica o asemenea lucrare.

Am intrat în curte în tăcere. Lemnul vechi, zidurile înalte și liniștea aceea adâncă aveau ceva viu, ca și cum rugăciunea nu se oprise niciodată aici.

În biserică, lumina era blândă. Ne-am apropiat încet de sfintele moaște, iar pașii parcă se opreau singuri. Și atunci am ajuns în fața ei.

Mâna stângă a Sfintei Maria Magdalena.

Am privit-o cu emoție, dar când m-am apropiat și am atins-o ușor cu buzele, am simțit ceva ce nu pot explica pe deplin. Era caldă. Nu doar o căldură a trupului, ci o căldură vie, ca o prezență.

M-am retras puțin și am rămas nemișcat. M-am gândit că aceasta este mâna care L-a atins pe Hristos cel Înviat. Mâna celei care a fost prima martoră a Învierii. Și acum, după atâtea veacuri, căldura aceea rămânea, ca o mărturie tăcută că Dumnezeu este viu.

Am simțit cum inima mi se înmoaie și am închis ochii. Nu mai eram atent la nimic din jur. Doar la liniștea aceea care cobora încet în mine.

Lumina de la Ierusalim

 Zvonurile (false deocamdată) că Biserica Sfântului Mormânt ar putea fi închisă au stârnit neliniște și multe reacții. Nu pentru că lumina nu ar mai exista, ci pentru că ne temem că nu o vom mai primi așa cum ne-am obișnuit.

Nu am nimic împotriva aducerii Sfintei Lumini și nu pun la îndoială minunea care se petrece an de an în acel loc binecuvântat. Este un dar și o mărturie vie pentru credincioșii ortodocși.

Și totuși, nu pot să nu observ o schimbare ( să nu spun fățărnicie) în noi: anul trecut, în preajma Învierii, circulau întrebări și îndoieli - dacă este necesară această lumină, dacă fără ea mai există Înviere.

Astăzi, când există riscul să nu mai ajungă, aceleași glasuri par să-i ducă dorul.

Între Rusikon și Xiropotamu

Am pornit mai departe, lăsând în urmă agitația discretă a Rusikonului și ne-am îndreptat către Schitul Sfântul Pantelimon vechi. Drumul era mai îngust. 

Schitul se arăta timid, dar cu o noblețe veche, răbdătoare. Clădirile păstrate aici purtau amprenta secolelor, iar zidurile încă păstrau istoriile și rugăciunile celor care le-au locuit. Am intrat în biserică cu pași încetiniți, ca nu cumva să tulburăm taina locului, și ne-am închinat la icoanele vechi: Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Pantelimon (secolul al XVIII-lea), Icoana Maicii Domnului (secolul al XIII-XIV-lea) și Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel (secolele al XI-XII-lea).

Liniștea era adâncă. Mă simțeam mic și totuși legat de toți cei care, de-a lungul veacurilor, au venit aici cu credință și smerenie. În fața icoanelor, am simțit din nou că nu sunt singur în rugăciune.

După ce am rămas câteva clipe în tăcere, am continuat drumul către Mănăstirea Xiropotamu. Drumul era mai abrupt.

Noua notă de lectură pentru „GENESIS” de Robert Vladu - o nouă perspectivă mai caldă și accesibilă

„GENESIS” continuă să mă fascineze prin profunzimea și frumusețea imaginilor sale, dar dacă prima mea notă de lectură a fost mai analitică, acum am recitit poezia cu ochii sufletului și am simțit poezia mai aproape de viața noastră.

La prima vedere, Vladu ne trimite în primul moment al creației, unde totul e gol și tăcere:

„ din locul ce n-a fost vreodat’ ce n-are timp sau lege

din ce nu e și încă sunt dorințe și nevoi

ce stau așteaptă un cuvânt pe dată să se-nchege

un început avem cu toți cei vechi ca și cei noi”

Aici simțim, mai simplu spus, începutul - un spațiu alb, plin de potențial. În prima lectură am analizat golul ca un simbol biblic; acum îl vedem mai cald: e un loc în care se poate naște orice, chiar și emoția noastră.

Apoi apar lumina și ființele create, în versuri precum:

„și pâlpâie în depărtări ce n-au margini sau maluri

un ciob de foc există în ea cea care nu se schimbă

îi suflă cu răceli pe el să-l piardă în a ei goluri

tot mai de dor se aprinde în ea nu poate să îl stingă”

Sub ocrotirea Sfântului Pantelimon – popas la Rusikon

Drumul de la Xenofont până la următoarea oprire nu era lung. Marea rămânea aproape de noi, în partea dreaptă, iar drumul urma linia țărmului ca și cum ar fi vrut să ne conducă încet, fără grabă, spre următorul popas.

După puțin timp, clădirile mari ale mănăstirii au început să se contureze în fața noastră. Spre deosebire de Xenofont, aici totul părea mai impunător. Cupole verzi, clădiri înalte și lungi, așezate chiar lângă mare.

Ajunseserăm la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, cunoscută de toți pelerinii și ca Rusikon - mănăstirea rușilor din Sfântul Munte. Este a nouăsprezecea în ierarhia mănăstirilor athonite și se află chiar între Xenofont și portul Dafni, pe coasta de vest a peninsulei.

Construcțiile pe care le vedem astăzi sunt ridicate în mare parte la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă istoria locului este mult mai veche.

Mihai N. ne-a povestit că prima așezare rusească organizată din Athos nu a fost chiar aici, ci la o veche mănăstire numită Xylurgos, fondată în secolul al XI-lea. Mai târziu, acea așezare a devenit ceea ce astăzi este cunoscut drept Schitul Bogorodița sau „Vechiul Rusikon”, aflat mai sus pe munte, pe drumul care duce spre Kareia. De-a lungul timpului, monahii ruși au coborât mai aproape de mare, iar mănăstirea s-a dezvoltat treptat pe locul unde ne aflam noi acum.

Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont

 

După ce am coborât în portul Dafni, ne-am strâns rucsacurile și, împreună cu ceilalți pelerini, am pornit spre prima noastră oprire: Mănăstirea Xenofont.

Drumul nu era lung, dar fiecare pas avea o greutate diferită. Poate pentru că eram deja pe pământul Athosului și simțeam că fiecare loc are o poveste, fiecare zid poartă o rugăciune rostită de sute de ani.

Când am ajuns, primul lucru care mi-a atras privirea a fost așezarea mănăstirii chiar lângă mare. Aflată pe țărm, între mănăstirile Dohiariu și Rusikon. Valurile loveau liniștit malul, iar clădirile mănăstirii păreau să vegheze deasupra apei ca niște străjeri tăcuți.

Era o liniște aparte. Nu liniștea care vine din lipsa sunetelor, ci acea pace care pare să cuprindă tot locul.

Mănăstirea este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și ocupă astăzi locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.

Dafni - Portul Sfântului Munte

Dimineața în Ouranoupolis a venit aproape pe nesimțite.

Cerul era limpede, iar marea, care cu o seară înainte părea neliniștită, se smerise ca un îndemn pentru fiecare dintre noi. Parcă cineva îi spusese peste noapte să se liniștească.

Țineam în mână permisul de acces și îl priveam din când în când, fără să-mi dau seama de ce. Era doar o hârtie, dar în același timp era mai mult decât atât. Era dovada că ni se îngăduise intrarea.

Când vaporașul s-a apropiat de chei, emoția a crescut brusc. Pelerinii s-au ridicat aproape în același timp, fiecare strângându-și rucsacul, cu emoție. Nu era o îmbarcare obișnuită, mai ales pentru cei care erau aici pentru prima dată.

Ne-am urcat și, încet, Ouranoupolis a rămas în urmă.

Ouranoupolis – între lume și munte

Am revenit a treia oară în Grecia. Prima dată, într-un pelerinaj extins, cu opriri multe și inima deschisă ca o carte proaspăt tipărită. 

Atunci am ajuns la Mănăstirea Sfântul Efrem Sirul, la Mănăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o mică parte din Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, pe insula Evia la Biserica Sfântul Ioan Rusul, apoi din nou în Nea Makri, la Mănăstirea Sfântul Efrem cel Nou.

Am ajuns și la Catedrala Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României, și la Biserica Sfântul Dimitrie, unde izvorăște mirul. Și în multe alte locuri binecuvântate.

Atunci am mers cu bucuria celui care descoperă.

Acum merg cu dorul celui care a gustat și nu mai poate uita.

A doua oară am venit în vacanță, pentru câteva zile. De pe brațul Kassandra, într-o dimineață limpede, am văzut în depărtare un nor alb, aproape ireal, care învăluia un vârf de munte. Nu știam prea multe, dar inima a știut înaintea minții.

Era Athonul.

Și, privind spre el, am simțit un fel de chemare tăcută. Nu zgomotoasă, nu spectaculoasă. O atracție liniștită, ca atunci când vezi casa copilăriei de departe și nu știi de ce ți se umezește privirea.