Seara dinaintea plecării - pelerinajul care pregătește pelerinajul
Am poposit în București cu o seară înainte de plecare. Un popas scurt, dar cu folos, ca o respirație adâncă înainte de un pas important. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru călătoria care mă așteaptă și pentru felul în care, chiar și aici, în mijlocul orașului, mi-a scos în cale câteva locuri cu încărcătură emoțională, ca niște semne discrete.
Să intri într-o biserică veche și să găsești acolo amintirea ultimului drum al poetului național Mihai Eminescu e ceva ce nu se uită.
Placa aceea de pe zid spune puțin, dar deschide enorm. Îți amintește că un om care a ars atât de intens a fost condus cu rugăciune, cu lumânări, cu liniștea unei comunități care poate nici nu știa că pierde ceva irepetabil.
În liniștea bisericii, Eminescu nu mai e doar poetul manualelor, ci un om purtat pe brațe, un suflet încredințat lui Dumnezeu.
Și parcă, pentru o clipă, rugăciunea inimii se întâlnește cu poezia inimii.
Dealul Mitropoliei - Colina Bucuriei
Am urcat apoi pe Dealul Mitropoliei, locul unde Bucureștiul își ține rădăcinile duhovnicești.
Acolo, între zidurile Patriarhiei, simți că orașul se liniștește.
E o colină care nu domină, ci binecuvântează.
Popasul la Mănăstirea Antim a fost ca o lecție de istorie vie.
Sfântul Antim Ivireanul nu a fost doar un mitropolit, ci un ziditor de suflete, un om care a pus tot ce avea — bani, timp, talent, viață — în slujba unui așezământ care să hrănească oameni, să educe copii, să tipărească cărți, să primească străini, să miluiască săraci.
Ușile sculptate de mâna lui, icoanele, tipicul, biblioteca, tipografiile… toate vorbesc despre un om care nu a trăit pentru sine.
În liniștea mănăstirii, simți că Antim nu e doar un nume, ci o prezență.
Am făcut un popas și în fața celor două clădiri care domină orașul: Catedrala și Palatul Parlamentului.
Două lumi alăturate, dar atât de diferite.
Când privești Palatul Parlamentului, înțelegi de ce mulți simt că cei „de acolo” trăiesc pe altă planetă.
Ziduri groase, săli imense, izolare, protocol — o lume în care suferințele oamenilor se aud înfundat, ca prin pereți groși.
Un palat cât un cartier, luminat rece, înconjurat de mașini îngropate în zăpadă.
O metaforă urbană: luxul și realitatea, față în față, dar fără să se salute.
Și totuși, în fața acestei disproporții, Catedrala stă ca un contrapunct: un loc al rugăciunii, al luminii calde, al speranței.
Două clădiri, două feluri de putere: una care apasă, alta care ridică.
19.02.2026
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu