Sâmbăta Mare, ultima zi a Săptămânii Patimilor, este o zi a tăcerii adânci, a așteptării pline de speranță, o zi de liniște sfântă înaintea zorilor Învierii. Este ziua în care cerul pare să își țină răsuflarea, iar sufletul omului e chemat la reculegere.
Tăcerea acestei zile nu este un gol, ci o încărcătură vie – o așteptare înfrigurată a Luminii care va birui moartea.
M-a frământat astăzi un gând, ca un spin în liniștea sufletului. Dar m-a liniștit un cuvânt de la Părintele Arsenie Papacioc, care știe, prin har și experiență, să așeze adevărul în inimi:
„O simplă vorbă necugetată, fie chiar și nevinovată, spusă într-o clipă despre cineva, cât de mult trebuie să te milogești ca să scapi de urmările ei. Și cine te poate încredința că ești cu adevărat iertată? Un duhovnic, chiar, te poate ierta de faptă, dar consecința ei o porți tu.Cât de cuminte este să știi să taci și să știi să vorbești frumos despre alții! Cine știe cât de mult îl iubește Dumnezeu pe acela pe care lumea îl arată cu degetul?Cât de mult se supără Domnul Iisus Hristos pe vorbele goale, vorbele în plus, vorbele rușinoase și mai ales vorbele ucigătoare.Această stăpânire de sine va fi mult lăudată, plăcută și încununată. Vezi cât de mult se poate câștiga într-o zi cu gura închisă?”(Arhimandritul Arsenie Papacioc – Scrisori către fiii mei duhovnicești)
Ce binecuvântare e să înveți tăcerea, mai ales azi, când vorba a devenit o monedă ieftină, risipită fără socoteală.
Tăcerea care nu fuge de lume, ci o privește cu iubire. Tăcerea care nu e absență, ci prezență lăuntrică.
Mai sunt doar câteva ceasuri până când vom rosti cu toții cel mai frumos și mai viu imn al creștinătății: „Hristos a înviat!”
E un strigăt din adâncul ființei, un cântec al nădejdii și al biruinței vieții asupra morții. Îl cântăm cu buze tremurânde și inimi pline.
Mărturisesc cu sinceritate: deși aș vrea să fiu un creștin desăvârșit, practicant în toată puterea cuvântului, mă străduiesc măcar să rămân statornic în puținul meu.
În darul meu, în talantul încredințat de Dumnezeu.
Nu e puțin lucru să rămâi pe cale, chiar și când ești slab.
E noaptea Învierii...
Poate oare un creștin să nu cânte „Hristos a înviat”?
Poate un scriitor să tacă într-o astfel de noapte?
Poate un poet să nu prindă în vers frumusețea acestei taine?
Poate. Dar oare trebuie?
De multe ori auzim spunându-se:
„Credința e o taină, trebuie păstrată în suflet, fiecare în odăița lui.”
Oare așa să fie?
Scriitorul scrie doar pentru el? Poetul trăiește doar pentru sine?
Credința fără mărturisire nu riscă să devină tăcere fără viață?
Părintele Porfirie, cu o sensibilitate rară, a spus:
„Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări.Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e!Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară.Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.”(Părintele Porfirie – Ne vorbește Părintele Porfirie: Viața și cuvintele)
Poate aici e răspunsul:
Să fim poeți ai credinței noastre.
Să iubim cu durere sfântă.
Să trăim frumos, cu inimă caldă, și să ne lăsăm viața transformată în mărturie.
Nu oricine poate vorbi, dar fiecare poate iubi.
Și dacă iubim cu adevărat, atunci nu vom putea tăcea.
Hristos nu a înviat doar pentru a ne oferi un motiv de sărbătoare,
ci pentru a ne dărui viața din belșug.
O viață care să nu mai fie trăită în umbra fricii și a egoismului,
ci în lumina curajului de a iubi și a ierta.
Așadar, în această noapte sfântă, să ne deschidem inimile.
Să fim puțin mai curați, mai sinceri, mai vii.
Să ne străduim fiecare să păstrăm în noi Lumina pe care o vom primi la miezul nopții.
Și, chiar dacă nu putem fi sfinți peste noapte,
să rămânem statornici în puținul nostru –
cu credință, cu tăcere și cu iubire.
Hristos a înviat!
19.04.2025
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu