O noapte de început de decembrie. Undeva, în Cehia, la vreo 20 de km de Praga. Păşim tăcuţi, împreună cu părintele românilor din Praga, spre ceea ce cândva fusese satul Lidice. O ploaie măruntă, grea, ne pătrunde adânc în oase. Păşim şerpuind, indecişi, spre memorialul retras undeva între colinele satului. Aici, în noaptea dinspre 9 spre 10 iunie 1942, naziştii au intrat în localitate, au ucis toţi bărbaţii, au deportat copiii şi femeile şi au ras de pe faţa pământului toate cele 102 case. Satul a fost ars, efectiv, din temelii, fiecare animal ucis, iar peste rămăşiţele clădirilor s-a trecut cu buldozerele. Inclusiv cimitirul a fost vandalizat, rămăşiţele de aici fiind dezgropate şi distruse. 100 de germani sunt trimişi să are zona, să planteze flori, ca şi cum nimeni nu a locuit vreodată acolo. Toate acestea, ca răzbunare a lui Hitler pentru a curma rezistenţa cehă în faţa ororilor nazismului şi a încercării de înlăturare de către cehi a unuia din principalii oameni ai lui Hitler.
Câţiva din locuitorii din Lidice au fost adăpostiţi în catedrala ortodoxă din Praga, de către episcopul Gorazd. Şi el, împreună cu preoţii de aici şi cu conducătorii mireni ai comunităţii, ajung în faţa neiertătoarelor plutoane de execuţie. Alţi câţiva credincioşi şi preoţi se baricadează în subsolul catedralei şi sunt inundaţi, până la înec.
Cu lanterne în mâini şi cernire de durere în suflet, ajungem în faţa monumentului ridicat în amintirea copiilor de aici. 81 de statuete de bronz, în mărime naturală, ni se proştern pioase în faţa ochilor. Aceşti copii, unii de vârste extrem de fragede (între 1 şi 16 ani), după ce au asistat la împuşcarea taţilor lor şi la deportarea mamelor, au fost omorâţi prin gazare în lagărul de exterminare din Chelmno. La picioarele lor, şi acum, după aproape 80 de ani, ard lumânări pe care niciodată, nicio ploaie, nu le poate stinge... De jur împrejur, zeci, sute de jucării de pluş. Ceva mai la stânga, un brad înflorit în noapte, ca un continuu colind mistuit în însingurare...
Un sat de mucenici... Şi o icoană a episcopului Gorazd, care păstrează în miezul ei atrocităţile acestui masacru. Şi o noapte care parcă întârzie Crăciunul. Mă uit la acele pluşuri de la picioarele copiilor. Sunt daruri ale magilor ajunşi de pretutindeni pentru a chema colindul înlăcrimat de dezrobire. Şi mă mângâie doar gândul că totuşi, într-o lume extrem de secularizată, cum e cea a Cehiei, au rămas încă mărturie locuiri de lumânare şi rugă aprinsă către Dumnezeu. Însă îmi dau seama, totodată, că lumea toată, clipă de clipă, devine (dacă nu a devenit deja!) un Lidice. Ne sunt ucişi copiii la scară globală, nu doar din pântecele maicilor lor, ci şi printr-o educaţie străină, când nu e de-a dreptul contrară principiilor hristice. Ne sunt intoxicaţi pruncii cu o cultură nocivă, din care Dumnezeu este scos inevitabil prin uşa din dos a istoriei. Ne sunt suprimaţi bărbaţii Neamului, cu fiecare încercare de a opune rezistenţă tăvălugului modernităţii, istoriei clipei. Ne sunt deportate mamele, soţiile, în iureşul acesta feminist, în care scara valorilor, principiilor şi conduitei morale e tot mai înverşunat răsturnată. Zi de zi buldozerele noii ordini mondiale uniformizează caractere, ucid individualităţi mărturisitoare, îngroapă destine de normalitate. Peste toate acestea se încearcă plantarea florilor unei toleranţe uniodirecţionate, politic corect ambalate, însă întotdeauna reducţioniste la profilul omului nou la care fiecare dintre noi „trebuie” să ajungă.
În Lidice ard încă lumânări... Dumnezeu lasă mereu aprinsă câte o candelă între oameni. Indiferent de vremea de afară. Acolo, în Lidice, acele lumini ardeau lângă copii. Pentru că întotdeauna sufletele curate au parte de lumină... Dacă nu reuşim noi înşine să fim lumină, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne îngăduie măcar să umblăm în Lumină...
Romeo PETRAŞCIUC
sursa: ”Iisus Biritorul”, Anul XXX, nr. 2 (1187) 7-13 IANUARIE 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu