Copacul – o poveste despre iubire şi ego

A fost odată ca niciodată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.

Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.. Ramurile lui arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat!

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce e mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce e mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic.

Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce e mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile lui erau foarte înalte, dar el se aplecă, pentru ca băiatul să le poată atinge, pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Iubirea este întotdeauna gata să se încline, egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât nu îl poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii este considerat a fi mare.

Aşadar, ori ce câte ori venea băiatul, arborele îşi apleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu poate fi fericit, decât atunci când ia ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea la poalele copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele pădurii. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi că un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul purta o cunună din florile lui şi dansa cu ea, copacul se simţea fericit. Îl încuraja cu ramurile; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mare. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită, atunci când altcineva se sprijină de ea; egoul nu este fericit, atunci când altcineva îl reconfortează…

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să treacă nişte examene, să-şi facă prieteni… De aceea a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului lui: ”vino, vino…te aştept!”

Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul s-a făcut mare, iar zilele în care vizita copacul erau tot mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile lui lumeşti. ”Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul l-a strigat: ”Hei! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine” . Băiatul i-a răspuns: ”Ce poţi tu să-mi oferi, ca să trec să te văd?” Eu îmi doresc bani. Aş putea veni dar, numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul este întotdeauna motivat. Egoul are întotdeauna un scop.

Iubirea nu are nici un scop, ea reprezintă propria-i răsplata.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: ”N-o să mai vii decât dacă îţi dau ceva? Îţi dau tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.