Are cuvantul rol de confirmare a iubirii?

Care este rolul comunicarii in toata aceasta frumusete a slujirii in familie, a iubirii sub diferite forme practice?
Are cuvantul rol de confirmare a iubirii?Mă tot învârt în jurul acestui verset:
"De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el." (In. 14, 23)


Ştiu că în aceste cuvinte se găseşte şi răspunsul la întrebarile de mai sus....dar nu-mi găsesc cuvintele.....Iubirea este libertate..... este necondiţionată... este ceva neasemuit...este cel mai minunat sentiment... Iubirea lasă urme.
Cum văd eu rolul cuvântului în confirmarea iubirii?!...
O, dacă am putea să răspândim iubirea aşa cum răspândesc florile parfumul lor necondiţionat, fiindcă aşa sunt ele, asta e menirea lor.... iubirea, este floarea, iar parfumul, este cuvântul.


In continuare mă folosec de Parintele Savatie Bastovoi, pentru a întării cele spuse mai sus:

" Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.
Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.
Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.
Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.
De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?
A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.
Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.
Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.
De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.
Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.
Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.
Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.
Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.
Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor…”Chiar dacă greu ne exprimăm în cuvinte, este minunat că putem discuta despre cum vedem dragostea fiecare dintre noi.