În loc de comentariu la postarea precedentă, am ales să postez poezia ,,Pe munte". Mulţumesc, Sorin, că am acest privilegiu!
(...Uneori Golgota devine Tabor...)
Eram pe munte singur cu cerul prea aproape,
Încât părea că-albastrul se răsfrângea din ape.
Iar brazii ce-aveau braţe cu verde de smaralde
Mi-ademeneau fiinţa în lacrimi să se scalde.
Mi-am pus sub cap o piatră din stânca cea mai rece
Şi admiram văzduhul cum norii şi-i petrece.
În valuri de lumină pluteau agale norii,
Ca îngerii din vise pe-aripile candorii.
Un petec de albastru atrase-a mea privire
Şi m-am pierdut într-însa tăcând a mea uimire.
Părea că Însuşi Tatăl voia să mi se-arate...
Dar starea mea căzută încă-L ţinea departe...
Un dor de-mbrăţişare s-a cuibărit în mine...
Am strâns din ochi cu teamă sperând că poate vine.
Din genele prea strânse abia se mai prelinse
Tot plânsul vinei mele ce-n iad mă coborâse...
Mă frământam pe piatră, apoi prin iarba udă,
Gemeam în grea durere, strigam să mă audă
Acel ce mult prea singur pe crucea răstignirii
Ştia că jertfa-i preţul ce se cerea iubirii...
Şi stând aşa în spasme şi-n zvârcoliri durute,
Simţeam cum vine-un Mire ca rana să-mi sărute... Atingerea-I prea sfântă mi-aduse pocăinţa
Şi-n loc de braţe goale i-am dăruit fiinţa.
Tot Cerul plin de stele mi-a fericit simţirea
Că-n noaptea vieţii mele mi-a strălucit Iubirea.
Iar muntele acela ce Golgotă-mi păruse
Mi-a devenit Taborul de bucurii nespuse!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu