Hărnicia şi chibzuinţa în muncă le-am cunoscut încă din copilăria mea, nu numai în casa părinţiilor mei, ci şi în viaţa şi în casele tuturor vecinilor şi con-sătenilor între care am crescut.
Nu era în nici o casă şi în nici o familie nimeni care să nu facă nimic. Fie-care muncea la de toate în gospodăria sa, – pentru care avea putere şi pri-cepere.
Părinţii şi vecinii mei erau plugari şi păstori din moşi-strămoşi. Aceste două clase străvechi trăiau şi munceau tot timpul privind în sus, cerând ajutorul Domnului şi apoi mulţumindu-I pentru primirea acestui ajutor.
Erau plugari înstăriţi, pentru că erau harnici şi chibzuiţi. N-am avut de când ştiu între toţi înaintaşii mei pe nici unul care să se mai fi ocupat cu altceva decât cu plugăria şi cu păstoritul. Şi n-au fost nici unul nici leneş, nici beţiv, nici hoţ, nici risipitor. Numele nu ştiu de unde ni se trage, căci un alt nume la fel cu al nostru n-am mai aflat nicăieri.
Într-o singură carte – „Traco-dacii”, scrisă de I. I. Rusu, ediţia a II-a, revă-zută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 – am citit acum câţiva ani aceste însemnări:
„Dhor / Dorz – sunt două rădăcini lexicale străvechi care în limba traco-dacă au stat la baza formării diferitelor antroponime (nume de oameni) şi teonime (nume de zei).
Rădăcina «dhor», în alternanţă cu rădăcina «dorz», avea semnificaţia de a ţine strâns, a sprijini... Stăpânitor, drept, puternic, înţelept, demn, autoritar...” (pag. 67, 102 şi 133).
