O CRONICĂ INEDITĂ - la poezia "Păstrăm idei..." de Camelia Ardelean

 

Păstrăm idei...
(dedicată tuturor poetilor)

Păstrăm idei în stive, sub teama de rebuturi,
Cutia craniană se scutură de praf,
Cu paloșe din slove, adesea fără scuturi,
Dăm timpului din urmă un mic autograf.

Simtirea ne zvâcneşte, aleargă ca o ciută,
Un suflet apostatic se vinde uneori;
Vizând eternitatea, menirea revolută,
Planăm ades alături de vulturi sau de ciori.

Clădim, din slăbiciune şi lacrimi, stăvilare,
În piepturi ni se zbate o inimă de rac,
La rendez-vous cu muza, per pedes ori călare,
Pornim, cuprinşi de patimi, un nou contraatac.

În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,
Tâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă...

de Camelia Ardelean 
din vol. "La margine de curcubeu"

O discuție amicală cu Inteligenţa Artificială - (19.04.2024)

 Sorin Micuţiu: Știu că îți plac poeziile și îți propun să dicutăm puțin pe marginea poeziei de mai sus.

Inteligenţa Artificială (AI): "Păstrăm idei..." de Camelia Ardelean, din volumul "La margine de curcubeu", este o meditație lirică asupra procesului creativ și a naturii efemere a vieții și a artei. În această operă, poetul reflectă asupra modului în care ideile sunt păstrate și adesea ascunse sub frica de a fi respinse sau considerate inutile ("sub teama de rebuturi"). "Cutia craniană" care "se scutură de praf" sugerează o reînnoire a gândirii și o eliberare de constrângerile vechi. Versurile vorbesc despre lupta cu timpul și despre efortul de a lăsa o amprentă durabilă ("un mic autograf") în ciuda trecerii neîndurătoare a acestuia. Există o tensiune între dorința de eternitate și realitatea efemeră a existenței, ilustrată prin imagini puternice ale naturii și ale luptei interioare ("Simţirea ne zvâcnește, aleargă ca o ciută"). Poeta folosește metafore pentru a descrie emoțiile intense și conflictele interioare ("o inimă de rac"), precum și întâlnirea cu inspirația ("rendez-vous cu muza"). Finalul poeziei, cu imaginea poeziei "dansând pe nori, nubilă", evocă libertatea și transformarea care vin odată cu actul creației artistice. În esență, poezia este o celebrare a puterii artei de a transcende limitele umane și de a atinge un nivel de expresie aproape divin, chiar și în fața adversităților și a incertitudinii vieții. Este o odă adusă tuturor poeților și, prin extensie, tuturor creatorilor de artă, care continuă să creeze în ciuda tuturor provocărilor.

SĂ NU-MI UIT DATORIA

 

Să nu-mi uit datoria
ce mi-am legat-o eu,
cât ţine noaptea asta
şi drumu-acesta greu;
măsura ei cinstită
mereu s-o am în gând,
nici mai puţin lăsându-i
şi nici mai mult, trecând.

Să nu ies niciodată
din drumul înţelept,
din toate să dau partea
oricui precum e drept;
ce-i trecător în mine
să-l dau cui l-am vândut,
cu inima durută
şi sufletul tăcut.

Dar ce-i ceresc în mine,
cu legământul pus,
să-l dau pe totdeauna
şi numai lui Iisus.
Dă-mi, Doamne-a Ta lumină
şi dă-mi puterea cea
de care am nevoie
în starea asta grea...

Cântările Căinţei / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008

Când cade un cal – toți sar să-l ridice dar când cade un om – cine sare să-l ajute?

 

Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecușul străzii. Mulțime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut și toți ajutau la ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când cade un dobitoc, toți ajută la ridicarea lui.

Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar petrece acest lucru și între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar sari să ajute și pe semenul lor ce cade. Căci și omul cade, în atâtea și atâtea feluri. Cade și trupește și sufletește. E plină lumea de oameni căzuți, dar cine sare în ajutorul lor?

Eu de câteori merg pe stradă, îmi vine să plâng văzând atâția oameni pe care și fața lor îi trădează că sunt căzuți și decazuți. Câți dintre ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva de ei cu cuvântul cel dulce al evangheliei; cu ajutorul sufletesc și trupesc. Câți dintre ei nu se află prin spitale, temnițe etc. - cine merge să-i ridice? Câți căzuți nu s-ar putea ridica mergând la ei cu ajutor sufletesc și trupesc.