ÎPS Serafim, Mitopolit al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
A scrie despre marele Traian Dorz, „cântăreţul Oastei Domnului”, este o bucurie, pentru că înseamnă a te împărtăşi din opera şi din viaţa lui, a intra în comuniune cu el, care trăieşte în lumina lui Dumnezeu şi se roagă pentru toţi cei ce-i urmează sfatul şi pilda vieţii. Cei care l-au cunoscut ştiu că fratele Traian, ca puţini alţii, a fost mistuit toată viaţa de dragostea lui Hristos şi de dorinţa de a-L mărturisi oamenilor. Cuvintele noastre vor fi întotdeauna neputincioase să descrie măreţia talentului şi darului din acest vas ales al Duhului Sfânt, Care a făcut să izvorască din el sute de poezii întru slava puterii şi dragostei lui Dumnezeu arătate nouă, oamenilor. Anii de suferinţă şi de jertfă în închisorile comuniste pentru că L-a slăvit pe Hristos prin condeiul, graiul şi fapta lui dovedesc credinţa lui puternică în Dumnezeu. Cei peste 17 ani de închisoare şi domiciliu forţat aveau să pună pecetea statorniciei în Biserica moşilor şi strămoşilor săi, în credinţa dintotdeauna a poporului român. Fundamentele credinţei şi învăţăturii de credinţă ortodoxă i le-a pus bunicul său, în anii copilăriei, şi apoi învăţătorul Savu Halbac, dascălul bisericii din sat. Despre acesta, fratele Traian povesteşte că era sever, dar şi blând atunci când elevii erau ascultători. Dascălul Savu Halbac îi învăţase pe elevi toate răspunsurile Sfintei Liturghii cu atâta dragoste, încât, de la Antifoanele de început: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”, şi „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, şi până la ultimul „Amin”, toţi copiii erau ochi şi urechi la cântarea de la strană. Mai târziu, studiile gimnaziale, pe care le-a urmat la Beiuş, i-au deschis calea şi gustul spre lectură. Aici s-a împrietenit cu părintele protopop al oraşului de la care a împrumutat carte după carte, până ce a terminat de citit toată biblioteca personală a Sfinţiei Sale. Prin aceste lecturi, fratele Traian şi-a consolidat credinţa în care nu numai că a rămas statornic toata viaţa, dar pe care a şi propovăduit-o prin viaţa şi cuvântul său, devenind unul dintre cei mai mari misionari pe care i-a cunoscut Biserica noastră. (...) Citindu-l pe Traian Dorz, vom înţelege că de dragul lui Hristos a renunţat la libertate, la familie şi la tot ce i-ar fi putut oferi plăcerile vieţii acesteia şi s-a angajat în lupta „până la sânge” (Evr 12, 4) cu ispitele firii şi ale vieţii, pentru a ajunge la libertatea în Hristos, care este mai scumpă decât orice comoară pământească. Astfel, el ni s-a făcut pildă nouă, celor care încercăm să mergem pe urmele lui, cum îndemna oarecând Apostolul Pavel: „Fiţi următori mie, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Cor 11, 1). Tocmai de aceea fratele Traian mărturiseşte în versurile sale că nu poezia în sine a fost scopul, ci dorinţa de a chema la Hristos pe toţi cei ce nu L-au aflat încă. Aşa avea să scrie:
Eu n-am vrut să scriu versuri, poeme şi cântări
Ce gâdilă urechea şi inima o-nmoaie,
Ci-am vrut să rup zăvoare, am vrut să sparg cărări
Spre cer şi libertate, din iad şi din noroaie.
Am vrut să-mbrac oştire cu număr nesfârşit,
Din fiecare carte să-mi plece o coloană
De luptători cu suflet şi braţ nebiruit,
Pornind să spargă încă o linie duşmană
Însufletit de această dorinţă fierbinte, fratele Traian Dorz ne-a lăsat o adevărată capodoperă literară, care, alături de alte scrieri duhovniceşti din Tradiţia noastră ortodoxă, ne poate hrăni în strădania de a ajunge „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef 4, 13). (...)
Fără îndoială că, dacă ar fi apucat vremurile libertăţii, Biserica l-ar fi cinstit după cum se cuvine, iar Uniunea Scriitorilor l-ar ar fi ales printre membrii săi. Dar fratele Traian este mare şi fără aceste recunoaşteri oficiale. El este mare pentru că Dumnezeu l-a făcut astfel prin talanţii pe care i-a dat spre înmulţire, ca şi prin suferinţele de o viaţă la care l-a supus tocmai ca să-şi dovedească credincioşia faţă de Lucrarea Sa în Biserică prin Oastea Domnului, în vremurile cele mai grele ale istoriei acesteia. Fratele Traian este mare prin virtuţile cu care Dumnezeu i-a încununat viaţa ca să fie propovăduitor al Său nu doar cu cuvântul şi cu scrisul, ci, mai ales, cu blândeţea, cu bunătatea şi dragostea cu care a câştigat atâtea suflete pentru Domnul. Cântăreţul Oastei Domnului şi al Golgotei Neamului, cum a fost numit fratele Traian, rămâne în sufletele noastre ca cel care, după Părintele Iosif, a înţeles şi a întrupat cel mai bine idealul Oastei Domnului, ca cel care s-a străduit din răsputeri să anihileze tendinţele centrifuge, de-a dreptul sectare, ale unor fraţi ostaşi, pentru ca această Mişcare de renaştere din Biserică să rămână în inima Bisericii, chiar şi atunci când Biserica oficială era obligată să se lepede de ea. Nu ştim ce ar fi devenit Oastea Domnului fără fratele Traian! Eu îl consider ca al doilea întemeietor al ei şi mă bucur că toţi fraţii ostaşi, fără excepţie, îl au în mare cinste şi se străduiesc să-i urmeze, după putere, exemplul. În acelaşi timp, nădăjduiesc ca, atunci când Sfântul Sinod se va apleca cu răgaz să cerceteze suferinţele martirilor noştri din vremea dictaturii, va lua în considerare şi viaţa martirică a fratelui Traian, care merită, fără nici o rezervă, să fie trecut în calendarul nostru, pentru a fi pildă de credinţă vie şi de fidelitate neştirbită faţă de Biserică pentru toţi creştinii.
Din Mitropolitul Serafim, Sfinţii printre noi. De la Paisie Olaru la Rafail Noica. Duhovnici pe care i-am cunoscut, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 232-235.
sursa: oasteadomnului.ro
