Albul cel mai alb, alb de zăpadă cu scânteieri de oglinzi sfărâmate, se întinde până departe, până acolo unde primeşte îmbrăţişarea cerului de peruzea... Mii de raze se frâng şi renasc din albul zăpezii. Ţin ochii întredeschişi, ca atunci când bucuria e prea mare pentru pleoape, şi de prea mult frumos şi alb şi pur, răsar de sub ele scânteieri umede şi calde. Parcă mi-e teamă să fac vreo urmă prin neaua ca o pulbere de mătase. Cum să profanez acest sanctuar cu paşii mei nesiguri, şovăielnici?...Cum să merg singură pe un drum atât de alb? Poate doar în zbor...sau în braţe lui Iisus, cu tâmpla lipită de pieptul Lui, pe care atunci, demult, se rezemase Apostolul Iubirii...
