Pelerinaj aniversar la Certege - 2010

Vă punem la dispoziţie un material informativ despre întâlnirea ce a avut loc la Certege, 27 februarie 2010, cu ocazia împlinirii a 122 de ani de la naşterea părintelui Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al Oastei Domnului.

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Un tremur în noapte...

( 16 martie 2010 – când dorul face din noapte zi...
din plâns extaz...din tremur liniştire şi fior de iubire...)


E noapte adâncă,
dar cine nu ştie că-n noapte
stelele-şi dau mâna voiase
aşezându-se câte una
pe gene de dor...

E noaptea nădejdilor
şi-n rugă se-aud şoapte
Ce-aleargă spre cer fericite,
de-acelaşi fior înlănţuite,
Scăldate de acelaşi izvor
de lacrimi curate...

E noapte şi somnu-i departe,
ca doritele chipuri
ascunse sub pleoape,
ce-n rugă cu tine
îşi picură dorul
pe filă de carte,
pe versul de psalm,
cu tremur în suflet ,
cu inima jar,
cu palma un nufăr,
cerşetoare de har...
cu inima floare
cerşind îndurare,
măcar un strop
cât bobul de rouă...

E noapte, dar e bine
Că-n liniştea-i de rai
Eu mă unesc cu Tine
şi cu ei, cu fraţii mei,
în al Iubirii grai !

Ce vrea Dumnezeu, aia să fii

Un elev s-a mutat de la o şcoală la alta. După ore, colegii săi au rămas să joace baschet. El a vrut să joace împreună cu ei, dar, pentru că era mic de înălţime, nu l-au lăsat. Atunci s-a dus acasă, şi-a luat mingea şi s-a întors pe teren. Văzându-l cât de bine aruncă la coş, colegii l-au rugat să vină să joace într-una din echipe. Din primele minute de joc, şi-au dat seama că era cel mai bun de pe teren.

– Să nu te superi că te-am ţinut pe marginea terenului, dar nu voiam să ne strici jocul, i-a explicat un coleg.
Ajuns acasă, băiatul i-a povestit tatălui său întâmplarea. Tatăl i-a spus:
– Spune sincer, te-ai umflat în pene când şi-au dat seama că eşti mai bun decât ei?
– Nu, tată, nu aveam de ce. Dacă ar fi avut un profesor de sport la fel de bun ca cel de la şcoala mea veche, ar fi fost şi ei mai buni. Nu e mare lucru.
– Dar te-ai supărat că nu te-au primit de la început?
– M-am întristat puţin, dar m-am gândit că nu are rost să mă supăr.
– Ţine minte, întâmplarea de astăzi nu se va mai repeta: vei vedea că de acum ei te vor chema să joci cu ei. Dar un lucru se va repeta şi peste ani de zile. Viaţa te urcă şi te coboară: azi eşti căpitan de echipă, mâine eşti rezervă. Azi eşti director, mâine eşti şofer. Important este să nu te agăţi cu disperare de nimic: ce vrea Dumnezeu, aia să fii. Şi, indiferent de modul în care te tratează oamenii, tu acelaşi să fii. Că oamenii sunt schimbători: ba te scuipă, ba se pleacă în faţa ta dacă au impresia că vor câştiga ceva prin asta.

- Danion Vasile -din "Patericul mirenilor" -

Istorioare - spice duhovniceşti ( I )

În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi au şi ele, însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în sufletul şi inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori o pildă poate face, cât o predică întreagă. Ţinând seama de acest lucru, am aflat de bine să strâng la un loc istorioarele mele, să le completez şi să le trimit prin ţară, ca pe nişte spice sufleteşti.

(Geoagiu, la 1 octombrie 1930
- IOSIF TRIFA, preot)

Iată câteva din aceste spice duhovniceşti:

"M-a întors la Domnul o... muscă"

Istoria trezirii şi mântuirii sufleteşti e plină cu tot felul de întâmplări minunate.
Un întors la Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe el l-a întors din calea pierzării o muscă.
- Cum aşa?
- Iată cum! - răspundea el întrebărilor. Eu eram un mare iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrurile sufleteşti.
Odată, am mers la biserică, dar nu să ascult slujba şi predica, ci să ascult corul şi orga (auzisem că ar cânta minunat). Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori, însă, la predică, mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile cu degetele, să n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar într-o duminică, cum stam aşa cu urechile astupate, veni o muscă, se aşeză pe nasul meu şi fusei silit să destup urechile ca să alung musca. Tocmai în clipa aceea, preotul rostea cuvintele: "Cine are urechi de auzit să audă!..."
Aceste cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâmplarea aceasta este un semn al Cerului de Sus. Am început să citesc Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti şi azi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de orbia şi surzenia cea sufletească.
Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o...muscă!

Mâinele cele mai lungi

Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea:
-Care oameni şi care popoare ar avea mâinele cele mai lungi?
S-au strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii ar avea mâinele cele mai lungi, alţii că popoarele din Răsărit, alţii că hoţiii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat, care zicea aşa:
-Eu cred că mâinele cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toata inima lui Dumnezeu, pentru că mâinele acestor oameni ajung până la cer şi iau de acolo, prin rugăciune, tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut, spre pilda, si Ilie-proorocul, care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi iaraşi l-a descuiat, prin rugăciune.
Minunat răspuns! Să ne fie şi noua de învăţătura!

Urechi mântuite...

ÎN TĂRILE RĂSĂRITULUI umblă o istorioară veche, plină de înţeles şi pentru noi creştinii.
Cică un sfânt profet, ajungând în rai, a văzut pe acolo, printre altele, şi o grămadă de urechi strânse la un loc.
– Ce înseamnă această grămadă de urechi? - a întrebat profetul pe păzitorul Raiului.
– Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au împlinit. Urechile care au ascultat, iată, s-au mântuit şi au ajuns în rai, dar stăpânii urechilor se chinuiesc acolo jos, în focul iadului! - a răspuns păzitorul Raiului.
Numai auzirea Cuvântului lui Dumnezeu încă nu mântuieşte. Cele auzite trebuie să străpungă inima noastră (Fapt. Ap. 2, 37) şi să le primim şi păstrăm în inima noastră(Luca 1, 66 ), căci altcum le fură satan (Matei 6, 20) şi nu aduc roade. Cel ce laudă cuvintele Domnului şi le împlineşte, acesta este omul credincios care şi-a zidit casa pe piatră (Matei 7, 24). Mama mea şi fraţii mei – zicea Iisus – sunt cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el (Luca 8, 21). Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui (Romani 2, 13).
Cititorule! Eşti tu un creştin numai cu urechile sau şi cu faptele tale? Fă-ţi tu singur socoteala!

"Arată-mi,te rog,urmele cuielor!"

O ISTORIOARĂ din ţările Răsăritului spune că, odată, necuratul, voind să-l ispitească pe un pustnic, luă o înfăţişare de om smerit şi sfânt şi bătu de intrare la uşa pustnicului.
- Cine-i? strigă pustnicul, deschizând uşa.
- Păi, fiule, nu mă cunoşti?... Uită-te bine la mine!...Eu sunt Domnul Iisus Hristos.
Dar pustnicul nu se lăsă tulburat de această recomandare, ci îi zise liniştit:
- Se poate. Dar, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, te rog să-mi arăţi urmele cuielor!...
Necuratul, când auzi aceste vorbe, o rupse ruşinat la fugă.

E uşor să te recomanzi cuiva că eşti cineva. E uşor a te recomanda creştin, dar cu faptele a da dovadă că eşti păgân. E uşor a te recomanda un ostaş al Domnului; însă trebuie să te recomanzi şi prin faptele tale.
Un creştin adevărat trebuie neapărat să poarte şi urmele cuielor, urmele răstignirii lui împreună cu Domnul Iisus.
Să poarte urmele smereniei Lui, urmele dragostei Lui, urmele răbdării Lui, urmele bunătăţii şi ale milei Lui.
Fraţii mei! Să trăim astfel ca toţi să vadă în viaţa şi faptele noastre urmele cuielor, urmele Evangheliei, urmele Scumpului nostru Mântuitor şi Izbăvitor.

Cea mai scurtă rugăciune

In Anglia trăia un vestit profesor şi vestitor al Evangheliei. Intr-o seara, studenţii lui ascultaseră la uşă sa afle cum se roagă un astfel de om ce şi-a pus toată ştiinţa şi viaţa în slujba Domnului.
Când s-a ridicat învăţatul, noaptea târziu, de la masa de scris să se culce, a îngenuncheat şi a zis numai atât: Iisuse, Mântuitorul meu, Tu ştii că legătura dintre mine şi Tine a fost şi azi tot aşa ca ieri. Eu mă rog ca această legătura să fie şi mâine tot aşa, şi poimâine tot aşa... şi până la sfârşitul vieţii mele să rămână tot aşa... Eu n-am în această lume altă dorinţă şi nu cer de la Tine, Doamne, altceva decât să mă întăreşti cu darul Tau, ca păcatul, să nu poată rupe niciodată legătura dintre mine şi Tine "...
Atât a fost rugăciunea profesorului, iar studenţii de la uşă s-au îndreptat spre casă înţelegând că cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune este legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul. Cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune e aceea pe care toată ziua, de dimineaţa până seara, şi toată viaţa, din leagăn până la mormânt, o trăieşti în legătură cu izvorul cel de viaţă dătător: cu Iisus Mântuitorul.

Cum sa scapam de patimi si pacate?

In vremea aceea, s-a apropiat de Dansul un om, ingenunchind inaintea Lui si zicand:
”Doamne, miluieste pe fiul meu,ca este lunatic si rau patimeste ;ca de multe ori cade in foc si de multe ori in apa. Si l-am dus pe dansul la ucenicii Tai,si n-au putut sa-l vindece pe el”. Iar Iisus,raspunzand,a zis: ”O, neam necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l pe el aici la Mine”. Si l-a certat pe el Iisus si a iesit dracul dintr-insul,si s-a tamaduit copilul,din ceasul acela. Atunci,apropiindu-se ucenicii catre Iisus au zis: “Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim pe el?” Iar Iisus a zis lor: “Pentru necredinta voastra;ca amin graiesc voua: de veti avea credinta cat grauntele de mustar si veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici acolo,se va muta si nimic nu va fi voua cu neputinta.Dar acest neam nu iese fara numai cu rugaciune si cu post”.(Matei 17,14-21)

Un bolnav s-a apropiat de mine,asta-vara,intr-un sat. Nu tusea acest bolnav, nu schiopata si nici un alt fel de betesug n-avea in oasele lui. Purta insa in sufletul lui o boala grea: betia!
- Am incercat sa ma las de betie, domnule parinte, si nu pot! mi se plangea omul. Am iscalit hotararea in “Lumina Satelor”, am tinut-o pana la un loc, dar ,dupa o vreme, si mai cumplit m-am imbatat. Ce sa fac ca sa ma pot scapa de acest rau?...
Ca raspuns eu i-am deschis Noul Testament si am citit impreuna cu el evanghelia fiului indracit,de mai sus,si i-am aratat ca patru lucruri ne spune aceasta evanghelie:
Intaia data ne spune ca un copil avea “duh mut”,care il chinuia si “il arunca in foc si in apa”. A doua oare, ca parintii lui l-au adus la Iisus. A treia oara, ca i-a fost mai rau cand s-a apropiat Iisus de el, si a patra oara, a s-a tamaduit deplin.
- Vezi, omule! i-am zis bolnavului,si tu trebuie sa treci prin aceste patru stari, ca sa te poti mantui. Intaia data trebuie sa ne dam seama ca “duhul mut” din evanghelie sunt pacatele si patimile cele rele cu ajutorul carora diavolul se face stapan peste vointa omului ce le primeste.
Si tu esti stapanit de puterea “duhului mut” care,cand te “cuprinde”, te arunca in focul betiilor si in noroiul pacatelor.
“De la inceput, diavolul pacatuieste”(I Ioan3,8); si de cate ori pacatuim sau apucam patimi rele (ca betia, sudalma, mania, desfranarea etc.) diavolul prinde putere asupra noastra. Aceasta e starea cea dintai si din aceasta stare ar trebui sa fugim, trebuie sa scapam; si alta scapare n-avem decat la Iisus, Mantuitorul nostru, Care a venit sa nimiceasca lucrurile si puterea diavolului. Ca si copilul din evanghelie asa trebuie sa ne apropiem si noi cu bolile cele sufletesti de Iisus, Mantuitorul si tamaduitorul bolilor noastre cele sufletesti si trupesti.
Doctorul si izvorul tamaduirii noastre, a bolilor sufletesti, este Iisus Mantuitorul. Fara de El noi nu putem face nimic. Insa cei mai multi nu se stiu apropia asa cum trebuie de acest Izvor si de aceea ii auzim plangandu-se:”Am incercat, dar nu pot…Mi-am pus in gand sa ma las de ceea si ceea, dar n-am putut…”N-au putut, pentru ca au incercat sa faca acest lucru din puterile lor. Iar Domnul Iisus a spus apriat ca fara El nu putem face nimic (Ioan 15,5). Cei care spun ca “nu pot” au luat hotararea fara Hristos,iar o astfel de hotarare n-are putere.
Sa scapi de chinurile patimilor si pacatelor inseamna mai intai sa-ti faci o legatura vie cu Mantuitorul si sa alergi in bratele Lui mantuitoare. Sa scapi de patimi si de naravuri urate inseamna sa te hotarasti la o viata noua si sa primesti un Stapan nou: pe Mantuitorul Iisus Hristos sis a incepi o viata noua cu El. Peste aceasta hotarare se pogoara de sus darul, harul si puterea Duhului Sfant, Care face din tine “o faptura noua”, ”un om nou”, ”un om duhovnicesc” care biruie firea cea pacatoasa si patimile rele.
Semnul si dovada ca te apropii cu adevarat de Mantuitorul si mantuirea ta sufleteasca trebuie sa fie starea a treia prin care a trecut copilul din evanghelie, adica i s-a facut mai rau. Mult l-a scuturat pe el diavolul, dupace s-a apropiat de Iisus. Cand te apropii si tu cu adevarat de Mantuitorul, ti se face si tie “mai rau”, adica diavolul se vede in primejdie de a-si pierde un credincios si de aceea umbla cu toate mestesugurile lui sa nu te scape din prinsoarea lui.
Pana cand petreci in faradelegi, diavolul sade multumit si linistit de felul traiului tau, dar indata ce vrei sa o rupi cu pacatul si sa te apropii cu adevarat de Iisus, "ti se face si tie mai rau", adica diavolul incepe si el a lucra.
Unul dintre cei care s-a hotarat impotriva pacatelor si a intrat in Oastea Domnului imi scrie: "Am tinut hotararea pana la un loc, dar, de la o vreme,si mai tare s-a aprins pofta bauturii in mine si m-am imbatat si mai rau". Altul, de alta parte, mi se plange: "De cand m-am hotarat, nu mai am pace cu oamenii astia, ca tot striga dupa mine ca-s pocait, pentru ca dupa biserica nu ma bag cu ei la carciuma sa beau"... Iata, aceasta e starea a treia: cand omul se hotaraste pentru Domnul si se apropie de Dumnezeu,diavolul,pe de alta parte,pune foc mai mult in patimile omului si scoate in calea lui fel de fel de batjocuri si de "prieteni" care il trag de maneca sa se dea iar la roata cu lumea,adica sa se intoarca din nou in mocirla din care a iesit.
Draga cititorule! Cand satan te chinuie,dupa ce te-ai hotarat contra pacatelor si te-ai apropiat de Mantuitorul si de mantuirea ta cea sufleteasca, sa nu te sperii, este cea din urma zvarcolire a lui.Tu nu te teme! Stai drept ca un bun ostas a lui Hristos in fata mestesugurilor lui, in alipire fata de El si ai castigat lupta trecand in starea a patra a fiului din evanghelie: tamaduirea si mantuirea ta cea sufleteasca.
Acestea sunt cele patru stari si trepte ale mantuirii noastre sufletesti si toti cei care vor sa intre cu adevarat in Oastea Domnului vor trece prin ele.

Iisuse Mantuitorule, iata, ies si eu in calea Ta ca fiul din evanghelie! Diavolul ma chinuieste si pe mine si ma arunca in focul si apele ispitelor si patimilor. Fie-Ti mila de mine, Doamne, caci ranile din suflet ma dor. Din pustiurile pacatului vin acum la Tine si ca un copil scapat de moarte, vreau sa ma tin de Tine si sa traiesc cu Tine. Tie iti dau aceste maini si picioare pe care le-ai dezlegat din lanturile lui satan. Tie Iti dau ochii, urechile, gura, gandurile, vorbele mele. Toata averea mea trupeasca si sufleteasca o pun de acum in slujba Ta, Doamne, si in ascultare de Tine!

SI DE LA DIAVOLUL PUTEM INVATA CEVA BUN

Un vestit predicator zicea: Sa invatam si de la diavolul ceva bun. Si de la diavolul putem invata ceva bun. Se ne gandim cata staruinta pune diavolul pentru a castiga un suflet de om. Cat alearga, cat se vicleneste, cate sopteste si cate iscoade pentru a castiga un suflet de om. Sa ne gandim ca staruinta aceasta e un semn ca diavolul stie pretul sufletului, stie ce comoara nepretuita e un suflet de om, de aceea alearga, lucra, asuda, sa-l poata castiga. Macar si de la diavolul sa invatam a ne pretui sufletul, comoara cea nepretuita pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa
din cartea "Tâlcuirea Evangheliilor"

Paşi către Tine…

O, Doamne despică Tu marea de dor,

Şi lasă să treacă doar Cerul!

Întinde Toiagul şi linişte fă,

Căci limpede-i apa,când Tu-mi esti Izvorul.

Loveşte Tu stânca!! Ţâşnească din ea tot adâncul!

Pe urma-Ţi de paşi să păşesc când e val.

Pecete ramână, să-mi umple rărunchiul

Căci vreau să mă-ntâmpini Acolo pe mal.

Scufundă-mă-n Tine şi spală ce-i pată,

Albşte-mi veşmâtul şi fă-l să străluce!

Aruncă-mă-n lume ,să-mpart din Minunea-Ţi de Tată,

Şi-apoi strange-mă-n Braţul Preadulce.

O ,Doamne despică Tu marea de dor

Şi lasă să trec peste Ceruri.

Întinde Toiagul, la Tine mă fă

S-ajung ca un cântec, din glasuri de coruri…

(februarie 2008).
de Estera Stan

Invitaţie la concert

pentru cei care nu veţi putea veni, cu ajutorul lui Dumnezeu vom transmite acest concert, doar video pe Oastea Domnului TV.

Slăvit să fie Domnul şi un sfârşit de săptămână binecuvântat!

Întrebări - tu cum răspunzi? ( X I)

- "Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine. Smerenia se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul “acorda credit” pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia – fie individuala sau comuna, etnica sau nationala – este privita ca un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat.
Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului?
Nu dorim noi ca orice contributie, orice “fapta buna”, tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, sa fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia?
Cum poate deveni cineva smerit?" ( pr. Alexander Schmemann )

- "Doamne, ajută inimii mele să Te dorească
Dorindu-Te să Te caute,
Căutându-Te să te găsească,
Găsindu-Te să te iubească,
Iubindu-Te să încetez a mai păcătui...(Rugăciunea Fericitului Augustin)

Ce mesaj ne transmite rugăciunea aceasta?
Ce sensuri sunt tăinuite în ea?
Ce scop urmăreşte?

- „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?

Pentru noi Dumnezeu a venit între oameni; pentru firea cea stricată Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi. La cei nemulţumitori a venit Făcătorul de bine; la cei robiţi, Slobozitorul; la cei ce şedeau în întuneric, Soarele Dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei căzuţi. Către El vom striga: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru!“
(Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

- Ce preferi: să fii mare în ochii semenilor şi nemernic în faţa lui Dumnezeu sau să fii mic şi umil în ochii oamenilor pentru a te ridica la Dumnezeu?

- Ai un prieten. Păstrează-l. Nu e acesta un motiv temeinic ca să fii pe deplin fericit? Câţi se pot bucura de o prietenie adevărată?

- Ce mai păstrăm în sufletul din anii copilăriei?
Cât de des mai aprindem lumina în odăiţa de taină a sufletului de copil?

- "Dacă ne-am pune fiecare dintre noi în postura Fiului Risipitor (în care și suntem) cum ne-am judeca pe noi înșine?
Cât de aspri am fi ?
Dar dacă ne-am pune în postura Tatălui (a celui fără de pată)! Cum i-am judeca pe ceilalți întorși cu capul plecat?
Am fi noi Omule în stare să iertăm sublim, fără să cerem atâtea garanții? Am putea noi Omule să iertăm și să lăsăm pe toate în seama Domnului?" (Cristian Stavriu)

- În fiecare om există o doză de egoism, care ne îndepărtează în primul rând de Dumnezeu şi apoi de ceilalţi oameni. Cum se vindecă egoismul?

- Spune-mi, cunosti vreun pacatos care s-a pocait si pe care Dumnezeu sa nu-l ierte? Macar unul?

- Cum sa-i ajutam pe altii sa se indumnezeiasca, cand noi insine nu suntem partasi la indumnezeire?
Putem noi oare sa spunem asemenea Apostolului Pavel: "De acum nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine" ?
Ne-am luat macar Crucea care ne-a fost data si (I-am urmat lui Hristos?) ii urmam lui Hristos?
Cum putem asadar sa vorbim despre o asemenea inalta chemare?

Noua, celor ce vrem sa devenim slujitori ai lui Dumnezeu ni se cere: "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este!" (Mt. 5,48 )

- Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos?
Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc?
Cum am putea deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi?
Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim?

- „Ce vei răspunde Judecătorului, tu care-ţi îmbraci pereţii caselor, dar nu îmbraci pe om, tu care împodobeşti caii, dar treci cu vederea pe fratele îmbrăcat în zdrenţe, tu care laşi grâul de putrezeşte, dar nu hrăneşti flămândul, tu care îngropi aurul, dar dispreţuieşti pe cel sugrumat de sărăcie?“ (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a VII-a, Către bogaţi, traducere din limba greacă veche şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 112).

- “Unde locuieşte Dumnezeu?”
Unde se simte Dumnezeu acasă?

Întrebări - tu cum răspunzi? ( I )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( II )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( III )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IV)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( V)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VI)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VII)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VIII)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IX )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( X )

Este cuvântul nostru parte a roadelor Duhului Sfânt?

Ştiu ce cuvinte Îi plac Domnului?
Le-am rostit azi?
Am promis: ,,Îţi voi şopti întruna cuvintele ce-Ţi plac"?

În cartea Vechiului Testament, Maleahi, cap. 2, v. 17, este scris asa:
" Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre, şi mai întrebaţi: „Cu ce L-am obosit?“

Ţi s-a întâmplat vreodată ca un semen al tău, să tot vorbească vrute şi nevrute şi după despărţirea de el să te simţi obosit?
Dacă da, atunci cred că şti ţi cum se simte Dumnezeu într-o situaşie asemănătoare.

Ţi s-a întâmplat vreodată să stai ceasuri întregi de vorbă cu cineva, iar la despărţire să simţi ca nu ai mai vrea să plece?
Dacă da, atunci cred că şti cum se simte Dumnezeu într-o situaţie asemănătoare.

Pentru ca Dumnezeu să se bucure de cuvintele noastre, trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om şi cuvintelor lui; să spunem, nu, poftelor lui, să alungam orice gând ce ne mai leagă de el şi să dăm prioritate omului celui nou şi cuvintelor lui. Să chemăm Duhul Sfânt în ajutorul nostru, El, ve va ajuta să nu mai obosim pe Domnul, să putem rosti întuna cuvintele ce-i plac...Duhul Sfânt va sfinţi cuvintele noastre, făcându-le să atingă inimile, să mişte constiinţe...să stingă puterea celui rău...si să aducă mângâiere

Noi, de multe ori ne facem însă vinovaţi de întristarea pe care o aduce cuvântul nostru, de ce? Pentru că atât de uşor stingem Duhul prin nevegherile noastre...prin nerăbdare...
Cum putem să ne ferim de a mai stinge Duhul?
Detronând cuvântul minciunii şi punând în locul lui cuvântul adevărului..detronând cuvintele rostite la mânie şi punând în locul lor cuvintele iertării, împăcării...detronând cuvintele goale şi inutile şi punând în locul lor cuvintele folositoare, cuvintele duhovniceşti. Numai atunci, nu vom mai obosi pe Domnul sau pe semenul nostru, pentru că ele, cuvintele noastre vor fi parte a roadelor Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor.

Ajutati Manastirea Cetatuia Negru-Voda!

clik pe imagini
sau aici
http://www.cetatuiamuscel.ro/

"Revin cu un apel, de data aceasta disperat, in sprijinul Manastirii Cetatuia Negru-Voda. Nu mi-am imaginat ca lucrurile se vor inrautati cu mult mai mult. Mare speranta imi pun in putinul celor multi, de aceea va rog sa trimiteti si altora acest mesaj.

De cand v-am scris, cam acum doua luni, situatia s-a schimbat dramatic (sau poate nu cunosteam eu toate detaliile) - nu mai sunt 3 calugari, ci doar parintele staret, care sufera de cancer la pancreas. Acum a ramas singur in varful unei stanci foarte greu accesibile pe timp de iarna, bolnav si cu facturi neachitate. Pe langa randuiala stricta de manastire mai trebuie sa ingrijeasca si cele doua batrane care pana acum gateau pentru obstea ceva mai numeroasa. Din pacate si ele sunt bolnave si nu il mai pot ajuta. E strigator la cer cum o biserica rupestra dintr-un sit arheologic cu vestigii dacice, cu moastele intregi ale unui cuvios roman, cu icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, cu izvorul de aghiasma care curge doar intre sarbatoarea Izvorului tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului si cu crucea de piatra la care cei ce se roaga cu credinta dobandesc grabnic ajutor raman in parasire, fara ca nimeni sa nu fie interesat sa le valorifice si sa le faca mai bine cunoscute, spre folosul oamenilor!

Cum sa supravietuiasca o manastire atat de bogata in daruri, doar cu un singur suflet binevoitor? Aici ar fi trebuit sa vina credinciosii in numar mare, fara sa le pese de greutatea drumului… Oare atat de mult s-au racit inimile noastre, incat prin nepasare vom condamna astfel de locuri la pustiire? Inca mai sper ca nu."

In urma acestui apel de suflet, am luat legatura telefonic (0248/544.000) cu parintele staret (protos. Modest Marian Ghinea). Am dedus ca dumnealui si cele doua maicute in varsta de 95, respectiv 84 de ani sunt intr-o situatie grea. Spun "am dedus" pentru ca parintele a fost usor jenat si a incercat sa evite sa vorbeasca despre sanatatea sa sau despre greutatile personale, spunandu-mi ca acestea nu sunt atat de importante. In schimb, mi-a vorbit cu multa caldura despre enoriasii de la poalele muntelui, despre istoricul manastirii si despre nevoia de a proteja si amenaja acest lacas de cult. In timp ce vorbea, glasul era usor tremurat din cauza lacrimilor ce cu greu si le retinea. Mi-a spus ca orice ajutor material/financiar cat de mic, este binevenit."

Adresa la care se pot trimite pomelnice si bani este: Manastirea Cetatuia Negru-Voda, loc.Cetateni, jud. Arges, cod 117240, Protosinghel Modest Marian Ghinea.

De asemenea se pot depune bani in cont la BCR Campulung - Manastirea Cetatuia Negru-Voda, loc. Cetateni-Arges- 117240,

IBAN-RO98.RNCB. 0023.0135. 9944.0001 – RON

Telefonul Manastirii: 0248/544.000

Mesaj primit pe mail şi semnat, Florin

Ar fi frumos dacă cei care citesc mesajul acesta nu îl vor ignora și va da fiecare puțin.

OMUL DUHOVNICESC ŞI OMUL FERESC (II)

Chiar dacă viaţa omului duhovnicesc începe cu o pruncie şi este o luptă permanentă în fiinţa omului între firec şi duhovnicesc, Apostolul Pavel arată că există un hoatar între cele două vieţi.

Opoziţia dintre „omul duhovnicesc” şi „omul firesc”, din Epistola către Corinteni este acelaşi lucru cu opoziţia dintre „cei ce sunt după trup” şi „cei ce sunt după Duh” din epistola către Romani. Primii „cugetă cele ale trupului”, iar cei din urmă „cele ale Duhului” căci „dorinţa cărnii este spre moarte dar dorinţa duhului este viaţă veşnică” (1 Corinteni 8, 6). Orice om care este redus la puterile sale naturale este „vândut sub păcat” atât trupeşte cât şi sufleteşte, iar pentru a se sfinţi şi mântui trebuie sa se dăruiască prin credinţă lucrării Duhului.

Opoziţia despre care vorbeşte Apostolul nu este între cele două părţi constitutive ale omului, adică între trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur explică desfăşurat şi clar că omul întreg trup şi suflet, este fie „după trup”, fie „după Duh”, fie „duhovnicesc”, fie „firesc”. „Şi trupul îl putem face duhovnicesc, precum şi dacă ne trândăvim chiar şi sufletul îl putem face trupesc...îţi stă în putere a deveni trupul duhovnicesc sau sufletul trupesc căci totul depinde de tine... După cum cei ce sunt înaripaţi cu duhul fac şi trupul să fie duhovnicesc, tot aşa şi cei ce fug de duh, slujind pântecelui şi plăcerilor, îl fac şi pe suflet trup, fără însă a-i schimba prin aceasta esenţa, ci numai că înjosesc şi necinstesc fireasca lui nobleţe” . Sfântul Ignatie Teoforul de asemenea arată că şi cele mai „trupeşti” fapte şi manifestări ale omului duhovnicesc nu afectează în nici un fel curăţia vieţii lui; faptele care ţin de viaţa pământească a omului duhovnicesc capătă o semnificaţie nouă fiindcă se fac cu conştiinţa prezentei şi binecuvântării lui Dunezeu: „Dar chiar acelea pe care le faceţi voi după trup, şi acelea sunt duhovniceşti, că voi pe toate le faceţi în Iisus Hristos”

În epistola către Galateni Sf Ap Pavel spune: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera sricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul din Duh va secera viaţă veşnică” (Gal 6, 8 ). Omul cel duhovnicesc este cel ce seamănă „în Duhul”, iar cel firesc este cel ce seamănă „în trupul” său. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Aţi semănat milostenie veţi avea drept răsplată comorile cerului şi slava veşnică; Aţi semănat curăţie, veţi avea cinstea şi ramurile de finic, aplauzele îngerilor şi cununile pe care vi le va dărui supremul Purtător de curăţie” . Consecinţa umblării „după trup” este stricăciunea, iar cea a unblării „după Duh” este viaţă veşnică. Ţinta ultimă a omului duhovnicesc este dobândirea vieţii veşnice. Chiar dacă trăieşte în trup el este viu duhovniceşte şi de aceea participă încă de pe acum la „viaţa lui Iisus”.

Viaţa „în Duhul” este o „răstignire a trupului împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal 5, 24). Biruind pofta trupului, Duhul dăruieşte omului puterea să înainteze spre starea plenară a omului duhovnicesc. Neprihănirea sau curăţia care se întemeiază pe o înţelegere nouă, reprezintă condiţia principală fără de care nu există viaţă duhovnicească. Păcatele constituie acea putere străină care împiedică lucrarea de sfinţire şi înnobilare, pe care Duhul vrea să o facă în viaţa noastră. „A avea pe Fiul în noi, cum şi a fi în noi Duhul, este semn că trupurile noastre, în ceea ce priveşte săvârşirea păcatului, cu nimic să nu se deosebească de trupurile cele moarte din coşciuge”.

Omul duhovnicesc este cel care a renunţat la ambiţiile sale fireşti la pornirile sale care poartă umbrele păcatului şi ale josniciei. Străbătut de lumina Duhului Sfânt el a văzut întunericul în care se află, a văzut că patimile, dorinţele şi înclinaţiile sale sunt împotriva firii, sunt accident, dezastru şi atac împotriva fiinţei sale. Omul duhovnicesc lasă pe Duhul Sfânt să-şi scrie legile Sale în inima sa, el renunţă la voia sa perversă şi se deschide spre ascultare şi împlinire, voii lui Dumnezeu. „Omul duhovnicesc este cel cel care îşi dedică toate energiile, toate resursele sale îmbogăţirii vieţii duhovniceşti silindu-se să conlucreze cu „Duhul”, adică cu harul dumnezeiesc la realizarea mântuirii sale”

Viaţa veşnică pe care o caută omul cel duhovnicesc, acum este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Drepţii vor continua viaţa cea duhovnicească în Împărăţia lui Dumnzeu, nu numai ca o viaţă fără de moarte, o viaţă continuă, ci vor trăi o viaţa cu posibilităţi şi dimensiuni nemărginite, o viaţă de o băgăţie dumnezeiască nebănuită.

Vasilică Nica

OMUL DUHOVNICESC ŞI OMUL FIRESC (I)

Dor şi lacrima de MAMA

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Cântă Pr. Marian Marcus

( 21 Noiembrie 1974, Mama, păşea peste pragul Bisericii Biruitoare...iar eu, împlineam un anişor...)

Când m-ai născut în tristul univers

Tu ai ştiut să-i dai vieţii-un sens.

Din suflet blând şi din a ta privire,

Tu ai ştiut să-mi dăruieşti iubire.

Când m-ai adus pe lume, era ger.

Înger dintâi mi-ai fost, cu ochii de cer..

Mă iartă azi… uit chipul tău sfinţit,

Dar ochii mei vedeau nedesluşit.

Mi-e dor, mi-e dor de blânda-ţi sărutare

Ce mi-o dădeai ‘nainte de culcare.

Surori şi fraţi îmi spun: ,,Erai plăpând!”

Ei te-au văzut la capul meu plângând…

Veni o zi… pornit-ai pe-altă cale…

Şi lacrimi reci s-au prefăcut petale.

Azi sufletu-mi zăreşte deseori

Frumosu-ţi chip ce plânge printre flori.

Icoană-mi e a ta fotografie.

Frumoasă eşti de parcă ai fi vie!....

Departe-mi eşti… acolo-n ceruri sus

Mă iartă-acum!...dar dorul m-a răpus…

Tot dorul meu îl plâng în sfânt catren…

E ziua mea şi-ţi cânt ca un refren:

„Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu!”

Bucură-te MAMĂ ce nu m-ai lăsat la greu!

Bucură-te, păzitoarea mea, mereu grijulie!

Bucură-te, că ai aprins lumina în a mea făclie!

Bucură-te, că lacrimile-ţi din năframă

m-au făcut ceea ce sunt azi, MAMĂ!

DE CE DOARE DORUL, MAMĂ ?

De ce doare dorul, mamă,
Şi-i tristă floarea din livezi?!
De ce-amintirile te cheamă
Şi te-nvăluie-n năframă
Ca plânsu-amar să nu mi-l vezi?!

Aş vrea să nu te întristez
Cu-a' mele doruri după tine...
Dar plâng, măicuţă , şi oftez...
Şi doar cântarea-mi este crez
Că o cântai în gând cu mine...

M-ai legănat în viersu-i drag,
Şi mi-ai şoptit-o-ncetişor...
Până-am rămas stingher pe prag
Că tu te-ai dus spre alt meleag...
Umplându-mi sufletul de dor...

Abia-ngânam prin lacrimi: ,,mamă”,
Când pas micuţ te căuta
Sfios, cu tremur şi cu teamă...
De-atuncea glasul meu te cheamă
Dorind să merg pe urma ta...

Mai iartă-mi , mamă, dorul meu!
... Pribeagă-i inima din mine...
Te caută de-atunci mereu...
Şi totu-mi pare-aşa de greu
Şi-aşa pustiu fără de tine!

Doar cântul tău imi dă alin
Şi-mi dă al Cerului fior!
Şi parcă-s îngeri cei ce vin
Să-mi uşureze greul chin
Despovărându-mă de dor.

Voi murmura mereu cântarea
Ce m-apropie de Domnul!
Voi înveseli şi floarea....
Voi însenina şi zarea...
Ca să-ţi fie dulce somnul!
( Mariana L )

PS. Pentru unii dintre noi, cuvântul MAMA înseamnă ...lacrima de dor, înseamnă să vrei mai lângă Dumnezeu, înseamnă să o porţi în fiecare zi în gând ,,sărbătorindu"-i jertfa...

N-am aur nici pietre scumpe

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Cântă Pr. Cristian Pomohaci

N-am aur eu, nici pietre scumpe

Dar am tot dreptul să fiu al Tău

M-au părăsit neamurile toate

Dar am tot dreptul să fiu al Tău.

De-aş fi urât de toţi in lume

Eu am tot dreptul să fiu al Tău

Mă bucur pururea Iisuse

Că am tot dreptul să fiu al Tău.

Pe-acest pământ şi-n veşnicie

Mi-ai dat tot dreptul să fiu al tău

Inima-mi saltă in bucurie

Tu mi-ai dat dreptul şi sunt al Tău

Doresc adânc să-ţi slujesc Tie

Căci mi-ai dat dreptul să fiu al Tău

Să-ţi când in ceruri pe veşnicie

Tu mi-ai dat dreptul, eu sunt al Tău.

din Comorile Nemuritoare ale Oastei Domnului

"Cum îşi va ţinea tânărul cărarea curată...."

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Fratele Petrica Arseni
la adunarea de tineret a Oastei Domnului,
Lunca de Jos, Comanestui , Bacau

EVANGHELIA DUMINICII A III-A DIN POSTUL MARE (a Sfintei Cruci)

Despre ce înseamnă a purta crucea

Zis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.
Dacă oamenii – zicea un învăţat creştin – ar pierde, din întâmplare, toate evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură evanghelie, mântuirea încă n-ar fi pierdută; evanghelia cu purtarea crucii ar fi în stare ea singură să păstreze şi să vestească taina mântuirii noastre sufleteşti.
Să cercetăm cuprinsul acestei evanghelii. „Tot cel ce vrea să vină după Mine“. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bunăvoie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune evanghelia: „Să se lepede de sine“. Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani.
– Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia?
– Diavolul! răspunseră ostaşii în cor.
– Nu-i adevărat! le-am zis eu. Cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine satan; iar al treilea duşman e lumea.
Eul din om e cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii sufleteşti. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: Eu să mă împac cu vecinul meu?… Eu să mă rog lui de iertare?… Eu să mă las batjocorit de cela şi de cela?… Eu să sufăr ceea şi ceea?… Eu să intru în Oastea Domnului?… Eu să ascult de un popă de la Sibiu?… Eu să mă fac frate şi soră cu pălmaşii şi servitorii de la Oaste?… Eu, doctor în ştiinţele cutare şi cutare, să mă cobor de la înălţimea catedrei mele între pălmaşii şi cu servitorii de la Oaste?…
Acest eu este răsuflarea lui satan. Prin el răsuflă şi vorbeşte satan. În dosul lui e puterea lui satan. Eul acesta ne îndeamnă să trăim numai pentru noi înşine şi numai pentru cele lumeşti. El ne împiedică să trăim o viaţă pentru Dumnezeu, pentru alţii şi pentru sufletul nostru. Acest duşman trebuie mai întâi răpus. Acestui duşman Sf. Scriptură îi zice „omul cel vechi“. Şi tot Scriptura ne spune că acest „om vechi“ nu moare decât răstignit pe crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu „piroanele Golgotei“. De aceea, zice mai departe evanghelia, cel ce vrea să meargă după Domnul trebuie „să-şi ia crucea sa“.
A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi „a muri“ faţă de lume (Rom. cap. 6). A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară „omul cel vechi“ din tine.
Dar nu e lucru uşor acesta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul care moare mai târziu. Pe satan îl poţi ţine la distanţă, căci e mai mult un fel de duşman extern; dar eul e un hoţ de casă; şi ştiut lucru este că de hoţul din casă mai greu te poţi feri.
Eul nostru, „omul nostru cel vechi“, trebuie mereu împuns cu „piroanele Golgotei“. Trebuie să stai mereu lângă el, cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să se coboare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una, cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însele o cruce grea pentru noi. De aceea, zice o altă evanghelie că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi şi clipă de clipă să te lupţi a împiedica răsuflarea şi învierea eului tău, a omului tău cel vechi.
A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri mereu faţă de lume, până vei ajunge la biruinţa pe care a strigat-o Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe „omul nostru cel vechi“, să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac şi iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele cu „Iisus cel Răstignit“, dar – în acelaşi timp – suduind, îmbătându-se, certându-se, înşelând…
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubeşti pe toţi, să plângi cu cei care plâng, să te bucuri cu cei care se bucură. Şi, o dată cu acestea, să păşeşti călcând sub picioarele tale scorpiile şi balaurii ispitelor şi păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă să fii tuturor toate şi, mai presus de toate, să fii cu totul al Lui…
Ce puţini sunt însă acei care trăiesc o astfel de viaţă! De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriţii mei aveam pe unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Şi a mers până la sfârşit pe calea aceasta. Nici Sfânta Împărtăşanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă s-o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el, i se legase graiul…

Fiind om bogat, familia i-a făcut o îngropăciune pompoasă. Parcă şi acum îi văd calea lui cea din urmă, când am plecat cu el spre cimitir. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: „Aici odihneşte în Domnul N. N.“ Iar îndată după cruce venea mortul. Era singura zi din „viaţa“ lui în care „mergea“ liniştit şi ascultător pe urma Crucii lui Hristos. Numai că această mergere nu-i mai ajuta nimic… Nu mergea el, ci-l duceau alţii. Nu mersese cât a fost viu, iar acum era prea târziu, prea târziu…
Şi, vai, câţi creştini trăiesc tot aşa! O singură dată în viaţa lor merg pe urmele crucii: în calea spre cimitir. Ce lucru grozav!
Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire şi văd în toate părţile cruci pe care scrie: Aici odihneşte în Domnul N. N… Aici s-a mutat la Domnul N. N. etc…
Ţi se pare că aici odihnesc oameni care au trăit tot cu Domnul în gură şi tot cu crucea în spate. Dar, vai, cât de departe a fost viaţa lor de aşa ceva!
Aşa să trăim ca toate cele ce se vor a fi scrise pe crucea noastră din cimitir să se potrivească cu viaţa pe care am trăit-o! Să trecem prin viaţă purtându-ne crucea cu folos de mântuire sufletească.
Anevoie moare eul din noi. Domnul Iisus a ştiut acest lucru. De aceea ne-a lăsat în ajutor o altă putere: crucea suferinţelor, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Părintele Iosif Trifa,

din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an"

Sursa: Comori Nemuritoare