Un apel de rugăciune!!!

Celor ce citiţi aceste rânduri, mă adresez cu rugămintea de a înălţa fiecare câte o mică rugăciune pentru un tânăr care acum este la spital, diagnosticat cu o tumoare în spatele sternului.
Ultimele veşti sunt acelea ca fratele nostru Calin Ille a ieşit din operaţia care s-a făcut pentru eliminarea tumorii.

Motivul rugaciunii este: ca acea tumoare să nu fie malignă(canceroasă) ! S-au dus probe din acea tumoare şi aşteaptă rezultatul!

Hadeţi să ne rugăm atat pentru Calin cât şi pentru Diana (soţia lui, ca Domnul să o întărească în astfel de momente), dar şi pentru îmbărbătarea şi încurajarea părinţilor,
Fiecare în cămăruţa lui, sau unde poate, să-şi înalţe rugăciunea către Cel Preaînalt!

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rugăm să primeşti această mică rugăciune a noastră pentru fratele nostru Calin, aflat in aceasta grea incercare! Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău. Te rugăm, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.

Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere ...Tu, Doamne, Cela Ce eşti doctor ceresc, tămăduieşte-l prin mâna doctorului pământesc, ca să Te laude în toate zilele vieţii sale. Amin.

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IV )

- Ce insemneaza a ne imbogati in Dumnezeu? Sa ne punem acum aceasta intrebare si sa mai adaugam inca una: Ce reprezinta bogatia pentru tine?
- "Ce este binele, dacă nu Dumnezeu?
Aşadar, să-l lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun desigur că e şi dătătorul darurilor bune." (Evagrie Ponticul)
- "Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta?
Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat." (Evagrie Ponticul)
- Hristos este lâgnă tine. Dar cine ştie cât de putin!
Tot nu vrei să preţuieşti acest har?...
Ce vei face când Se va duce El?
Nu-L lăsa să plece. Vino acum, până încă mai poţi...
- Cu fiecare zi ce trece, suntem mai aproape de luminosul ţel al călătoriei noastre. Mai multe decât lumina soarelui, decât trupul nostru care în curând ba adormi în ţărâna pîmântului, să preţuim "Cuvântul Adevărului" făgăduit şi dăruit "Eu sunt Calea, Adevărul ţi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" ( Ioan 14, 6 )
Te-ai oprit o clipă sa te gândeşti serios la acestea, mai ales acuma, când tinereţea îţi zâmbeşte?
Când dormim adânc şi ochii copleşiţi de somn tot timpul stau închişi, care sunt ochii ce ne luminează spre atâtea privelişti şi minunăţii? ... Visuri?... Care ochi se deschid şi privesc, când aceştia sunt închişi ?...
- “Unde ne sunt visătorii?” se întreba odinioară Alexandru Vlahuţă…
Unde ne este curajul dat de dragostea dintâi când parcă aveam aripi şi ne doream atât de multe...vedeam orizonturi îndrăzneţe?
- "Te cunosc prea bine ca să îmi ascunzi ceva...", cunoşteţi replica asta, nu-i aşa?
Gândeşte-te că şi Dumnezeu poate spune acelaş lucru : "Te cunosc prea bine ca să îmi ascunzi ceva..."
De câte ori te-ai ascuns de ochii oamenilor, uitând de ochii lui Dumnezeu?
- Daca n-ar fi El, noaptea cat de buna ar fi?
Visele de dor cu ce penel ai sa le scri?
De n-ar fi El,
Eternul Penel!
- “ ...Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşre cu tăcerea. Şi nu numai cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii şi numai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor şi numai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor. Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelia vie, adevărata, rodnică şi sfântă. Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos. Toţi ceilalţi - care nu sunt aşa şi nu fac aşa – sunt nişte diletanţi netrebnici, nişte profitori ai cucerniciei care şi-au făcut din Evanghelia o meserie convenabilă şi din Hristos un motiv de câştig uşor şi necinstit.
Tu din care aceste două tagme faci parte?
Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta!”( Pr. Ioan Tiberiu Vişan; “Sub privirile sfinţilor zilei”; ed. Anastasia; pag. 548)
- Suntem noi conştienţi că Dumnezeu Însuşi caută să ne vorbească prin atât de multe mijloace?
Ce facem noi cu mărturia pe care ne‑o aduce Dumnezeu despre Sine? Suntem noi atenţi la ea? O ascultăm? O luăm în seamă? O credem? O lăsăm să ne schimbe viaţa ta?

- "Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poartă grijă de ea?
Străduinţa omenească, dacă nu primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruieşte bunuri desăvârşite, chiar fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit străduinţa proprie acelora către care a zis Dumnezeu: ''Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am suflat aceasta din mâinile voastre?''
Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele?
N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pământului?
Au fost ei lipsiţi de mâncare?
Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită, trimiţându-le prepeliţe şi nu le trimetea cerul mană, printr-o ploaie neobişnuită şi străină?
Iar piatra lipsită de umezeală nu le dădea, când era lovită, şuvoi îmbelşugat de apă?
În sfârşit, veşmintele şi încălţămintea nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească?
Dar prin ce lucrare a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună?
Nu-i aduceau lui corbii hrana?
Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire?
Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu.
Dar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncări?
Şi cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare omenească?
Căci pogorându-se după patruzeci de zile şi mâniindu-se pentru turnarea viţelului, îndată a sfărâmat tablele şi s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor.
Ce raţionament omenesc ar putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăştie din puterea lui în fiecare zi?
Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: ''Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu''.
De ce, aşadar, tragem la pământ vieţuirea cea cerească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim de jur împrejur gunoaie, noi ''cei ce ne hrăneam odinioară cu mâncări alese'', cum a zis Ieremia despre unii plângându-i?" (Filocalie - Nil Ascetul )

Întrebări - tu cum răspunzi?...

Întrebări - tu cum răspunzi? ( II )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( III )

Pichetez sediul Parlamentului alături de cei din Alianţa Bugetarilor

Chiar daca din motive organizatorice eu nu voi fi maine 15 Septembrie 2009", la pichetarea sediului Parlamentului alaturi de ceilalti bugetari, colegi ai mei, iata felul meu de a protesta fata de cei care au uitat de Dumnezeu si de semenii lor.

Randurile ce vor urma, nu sunt ale mele, dar imi regasesc gandurile si nemultumirile personale 100%:

"Peste România a venit eliberarea şi libertatea. Oamenii s-au bucurat ca nebunii şi tot ca nebunii au plâns când s-au trezit din beţie şi când au înţeles că a venit peste ei pacea care ucide şi robeşte mai rău decât îndobitocirea comuniştilor. Au visat câţiva ani apoi s-a terminat visul. Când româncele, urmaşele mândrelor ce se vopseau pe faţă cu tăciune şi îşi deformau corpul ascunzându-şi haine pe dedesubt pentru a părea diforme, ca nu cumva ruşii – în timpul celui de-al doilea război mondial – să le siluiască şi tot ele preferau moartea decât ruşinea când veneau peste noi turcii şi alte hoarde pe care „lumea nu putea să le mai încapă”, după ce terminau o facultate sau şcoala plecau prin străini la muncă umilă de om de serviciu la oameni ce nu aveau creier nici pe un sfert cât al lor sau pentru prostituţie. Peste România mai întâi, apoi peste Iugoslavia şi mai târziu Irakul şi Afganistanul a venit pacea care ucide, pacea forţată în numele noii ordini ce bântuia lumea. Profesorii de economie politică, marii înţelepţi ai vechii orânduiri au ajuns peste noapte evangheliştii libertăţii şi democraţiei, ai drepturilor omului şi ai binecuvântatului Vest. Nu le-a trebuit timp nici măcar atât cât îi trebuie unui şarpe pentru a năpârli, nu s-au scărpinat dureros de tulpini ca să dezbrace vechea piele ce îi strângea şi îi rodea şi nu se mai potrivea cu noile vremi şi nici puţin, măcar foarte puţin timp în care să se gândească cum se simt în noua piele: că-i strânge pe undeva, că-i mai rigidă şi din alt material decât cea veche; nu, ei n-au avut nevoie de nimic. Într-o singură zi au devenit dintr-un fel de arhangheli altfel de arhangheli. Se închinau seara la Est şi nu prea mult căci vor descoperi în timp şi trăind că Ceauşescu – dincolo de toată nebunia lui şi cultul personalităţii ce ne sufoca – era totuşi vertical prin comparaţie cu cei ce au urmat, iar dimineaţa s-au închinat la Vest, căci le era vital ca aerul să se închine undeva. Peste românii ce erau urmaşii dacilor, a celor ce au construit Sarmisegetuza, a primului popor monoteist, a învingătorilor ce preferau moartea robiei au venit să îi ajute, să le facă reformă, să-i integreze, să le restructureze industria, să-i scape de sărăcia unui excedent bugetar, a unui loc fruntaş în lume la flotă, a exportului de haine, încălţăminte, tractoare şi utilaj petrolier în lume, a unei balanţe a comerţului exterior ce înclina net în favoarea exportului, fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte măşti a celor ce se cred Dumnezeu pe pământ şi un popor este în faţa lor ca o furnică în calea unui elefant şi când şi-au terminat treaba nu mai aveam excedent bugetar, nu mai aveam flotă, nu mai exportam nimic, nu mai aveam minerit, agricultura era la pământ, industria distrusă şi noi ca stat înglodaţi în datorii externe. Ni s-a spus că pentru a beneficia de „ajutoarele” lor, în special al Fondului Monetar Internaţional trebuie să se taie subvenţii, să se închidă mine şi fabrici ce în opinia lor sunt nerentabile şi chiar păreau a fi nerentabile în condiţiile în care cineva se juca cu moneda naţională făcând-o din ce în ce mai devalorizată încât părea mai ieftin să imporţi decât să fabrici în ţara ta. Mai târziu, mult mai târziu afli că importurile se impoziteză şi cresc datoriile externe, apoi eşti obligat, după ce ai fost prins în acest cerc diabolic ca o pasăre în laţ şi nu mai poţi da înapoi, să accepţi necondiţionat un program de refinanţare pentru plata dobânzilor la datoriile făcute. Şi apoi dobânzi la dobânzi, la dobânzi... Şi nu fac asta pe gratis sau din milă: ci cer, şi nu ai cum spune nu, numeroase drepturi asupra ţării datoare. Se adună datorii imense, dobânzi peste dobânzi şi amortizări de suportat. Se adună şi averi uriaşe în contul celor ce sunt la putere ce dau tot ce vor celor ce vin să ne „ajute” şi iau şi ei tot ce pot de acolo de unde se mai poate lua. Nu ştiu sau se fac că nu ştiu că au de a face cu asasini economici – oameni pregătiţi să ucidă ţări din punct de vedere financiar. Celor ce conduc temporar, bicisnic şi lipsit de responsabilitate nu le e teamă că urmaşii vor trebui să plătească şi pentru aerul ce îl respiră şi pentru pământul ce îl calcă, pentru datoriile pe care ei le-au făcut. Nu le e teamă de nimic. I-a orbit lăcomia. Setea de a avea, a avea, a avea...

Se zice că eschimoşii vânează lupi înfingând un cuţit plin de sânge cu mânerul în zăpadă şi cu lama în sus. Lupul – orbit de lăcomie – linge cuţitul, dar lingând se taie la limbă şi îşi linge propriul sânge până moare. Îngrozitoare imagine a lăcomiei ce devine destin! Când îi va sătura lăcomia pe toţi cei ce ling din sângele neamului meu!? Când le va deveni destin asta!? Numai de n-ar fi prea târziu... Numai de nu s-ar termina de plecat prin străini toţi tinerii acestei naţii cu speranţă de geniu în suflet, dar pentru care România nu mai reprezintă acasa unde ar fi vrut să trăiască şi să se realizeze, ci o rană deschisă pe care o iau cu ei în suflet când pleacă în lume la muncă pentru o bucată de pâine. Am crezut că vom merge în sus şi ne vom uita înapoi în timp cu durere în suflet la anii trăiţi în comunism, dar niciodată, nici în cel mai negru coşmar nu ne-am gândit că vom coborî atât de jos încât vom privi spre anii dictaturii ca spre un fel de rai. Am crezut că mizerie mai mare ca atunci nu există, că îndobitoceală mai mare ca atunci nu se poate, dar viaţa ne-a demonstrat că se poate. Libertatea dusă la extrema cealaltă, unde nu-i loc de bun simţ, de ruşine, de autocenzură în ultimă instanţă, e mai rea decât totalitarismul. Se poartă mârlănia şi obscenitatea, mizeria şi noncultura, tupeul şi nesimţirea! În materie de cultură, valori morale, credinţă – nimic nu am luat bun de la vest, ci am copiat de acolo modele de emisiuni de televiziune unde animalul din om e în expansiune, aproape explodând de prostie. În materie de credinţă şi de milă creştină suntem învăţaţi să iubim animalele. Ni se impune chiar ce drepturi au. Despre oameni că dorm prin şanţuri, despre copii că nu au ce mânca sau abandonează şcoala nu au auzit sau nu-i doare! Dacă voiau milă şi ajutor trebuiau să se nască pisică sau câine! Sau măcar handicapat.

Vezi la televizor oameni dându-şi toată prostia pe faţă, vorbind de parcă nu te temi de Dumnezeu şi de păcat când îţi doreşti să se fi născut muţi; a fi prost şi necitit e la modă. În comunism şcoala era şcoală şi oamenii erau măndri că citesc şi au cultură. Existau modele şi valori în lumea scrisului, teatrului, filmului, muzicii. Copii visau să ajungă ca ei. După aceea totul a devenit o apă şi un pământ....

Apoi au fost decepţii după decepţii. S-a bucurat când l-a văzut pe Nicu Ceauşescu adus rănit şi legat la televiziune şi bucuria lui a fost de nestăpânit când a văzut că cineva din mulţime îl loveşte pe micul prinţ puternic în figură. În sublima-i naivitate credea că cel ce l-a lovit e un revoluţionar ce înfruntase gloanţele în piaţa revoluţiei, e un prăpădit ce a îndurat foame şi frig, umilinţe şi îndobitocire în epoca de aur şi îşi vărsa lovind amarul adunat. S-a dus bucuria, sublima-i naivitate s-a stins ca o primă iubire de fată când a aflat că cel ce l-a lovit pe Nicu Ceauşescu în figură atunci la revoluţie în faţa camerelor de filmat era cel mai bun prieten al său, era un realizator de televiziune ce îi era sluga cea mai credincioasă. Sublimul a devenit nămol, visul zăpadă topită şi timpul trăit anotimp al hienelor. Nu mai era nimic sublim în tot acel gest dacă era făcut nu de un flămând şi de un oprimat, ci de un căţelandru ce s-a gudurat ani în şir la picioarele stăpânului şi la prima cădere a celui puternic javra a sărit la jugulară. Îşi amintea privirea bolnavă de durere a celui lovit ce părea a spune: „Şi tu, Brutus!”. Nu mai era fiul lui Ceauşescu atunci; era doar om trădat şi suflet părăsit. Peste ani, aproape de moarte, trăindu-şi viaţa ca un mort viu acest fiu va spune despre cei ce au urmat după tatăl său cel mai frumos adevăr şi şi mai crud: Voi nu sunteţi în stare nici să văruiţi ce a construit tata! Ar fi fost frumos ca aceste cuvinte să nu fie adevărate... Ar fi fost frumos să se fi înşelat...

Când slugile credincioase şi supuse de până mai ieri devin stăpâni răi şi nemiloşi parcă mai tare decât cei dinainte, când a fi slugă la Est este ruşinos, dar a fi slugă la Vest e o onoare, chiar te rogi în genunchi să fii slugă ca om normal şi liber, ca stăpân al munţilor şi al poveştilor nu te poate încerca decât mai întâi timid îndoiala, apoi aceasta se transformă în deznădejde, apoi deznădejdea devine furie oarbă, nemiloasă, ucigătoare îndreptată împotriva celor ce ţi-au transformat poporul în pleavă spulberată de vânt.

Mai întâi a fost ca o adiere, ca o necesitate de a cunoaşte lumea plecarea tinerilor prin străini şi era normal, dar cu anii adierea a devenit puhoi. Fabricile ce fuseseră construite cu sacrificiul unui întreg popor şi care erau sigur profitabile au fost transformate în grămezi de fier vechi, mineritul desfiinţat şi minerii transformaţi în paria, de la lipsa totală a programului la televiziune s-a trecut direct la extrema cealaltă cu zeci de canale şi toate bogate în emisiuni cât mai dezbrăcate de nu mai ştiai ce-i aceea televiziune sau bordel; de la măr obligat să trăiască întins pe sârmă s-a trecut la a lăsa grădinile total necurăţate şi în loc de grădină se ajungea la dudău sau junglă. De când e lumea grădinile se curăţă totuşi mai ales când grădina e sufletul omului. De la prea multe bariere s-a trecut brusc la lipsa niciunei bariere, de la prea multe reguli s-a mers spre nicio regulă şi târziu a înţeles până şi ultimul prost că fără reguli nu se poate trăi. Că libertatea înseamnă să ştii unde trebuie să te opreşti, că nevoia ta de a fi liber trebuie să se oprească acolo unde începe nevoia altui om de a fi la fel de liber ca tine. Adierea plecării prin străini din primii ani de după revoluţie a devenit odată cu lichidarea economiei româneşti singura meserie profitabilă. N-au murit tineri în `89 ca să se inventeze meseria de plecător de acasă şi culmea să fie singura meserie profitabilă. Doctori renunţă la anii de şcoală şi pleacă prin străini, ingineri la fel, profesori la fel, doar cei ce conduc, mai bolnavi decât Ceauşescu căci acela comparativ cu ei era patriot şi a făcut ceva pentru ţara lui, vorbesc de NATO, Comunitatea Europeană şi alte vorbe goale de conţinut ca şi „omul nou” şi nu văd puhoiul plecării. Vorbeau de o Românie înflăcarată candidată la integrare în NATO şi UE, chiar păreau convingători sătulii conducători ai ei când vorbeau despre asta, dar adevărata imagine a României în lume nu era cea despre care vorbeau năuc conducătorii folosind cuvinte pompoase ca nu ştiu ce axă, pol de stabilitate, partener strategic – poate partener cerşetor la felul în care ne rugăm să fim primiţi şi accepăm să fim traşi de urechi şi puşi la colţ ca un copil obraznic; nici vorbă să cerem ceva şi să punem condiţii cum a făcut Bulgaria şi Polonia – ci era una şocantă, inumană şi anume a unei sportive ce câştigând o medalie la olimpiadă plânge incontrolabil cu lacrimi scăldându-i faţa, cu mâinile la nas căci şi el e de nestăpânit şi nu face asta de bucurie că a învins ci face o mărturisire şoc în faţa camerelor de filmat şi a tuturor ziariştilor, pornită din inimă şi ce ar fi trebuit să-i zguduie pe toţi cei ce au condus România din 89 încoace căci fata înecându-se de plâns spunea: Am scăpat de sărăcie... am scăpat de foame... nu mai umblu cu opinci, am cu ce îmi cumpăra adidaşi...Sunteţi din aceeaşi ţară cu fata ce plânge!? Sunteţi din acelaşi neam cu greviştii ce au scris la o manifestaţie întrebarea colosală: Pe Ceauşescu l-aţi împuşcat, dar cu ţara ce-aţi avut!?... Chiar aşa: ce-aţi avut cu ţara de aţi scos-o la mezat!? Cum aţi putu vinde tot din ea, până şi ceea ce e în subsolul ei şi aţi şi înglodat-o în datorii pe care nici măcar nepoţii noştri nu le vor putea plăti!? Ce v-au făcut pruncii ce cresc fără părinţi căci aveau de ales între a le fi foame şi iubire de părinte şi într-o zi au hotărât că nu mai pot răbda foamea; le-au plecat părinţii în lume; şi ca să aibă pâine sunt ai nimănui?! Dar foamea de iubire, de dor de părinţi, de a fi copilul cuiva, nu de pâine, cine să le-o adape!? O generaţie întreagă aproape crescând fără familie, ca într-o imensă casă de copii, pe care nu ştiu cine o s-o vindece şi cine ştie cât e de mare drama şi cât de adâncă rana!?

Unde este acum Nicolae Constantin Munteanu să vorbească la Europa Liberă despre asta, cu vocea lui inconfundabilă, cum vorbea cândva despre autobuzele hodorogite, foamea şi frigul şi mizeria din România lui Ceauşescu!? Cum erau sportivii români ce ne reprezentau ţara pe vremea comuniştilor!? Cum s-a putut ajunge până aici!? Cine a luat mana neamului meu de-i rătăcesc fii tineri prin lume pentru o bucată de pâine şi lasă să le moară acasa şi Dumnezeul neamului din suflet!? ..."

Citat din romanul "ACASA', Vol. I, scris de LUMINIŢA ALDEA

autoarea romanelor "NISIPURI MIŞCĂTOARE" si "ACASĂ", si a volumului de versuri "SUFLETUL MEU: UN MORMÂNT DE VISE" publicate pe site-ul GLOBUSZ PUBLISHING,

Psalm de seară

Te aştept, Iisuse…
A inimii lumini sunt încă aprinse
Te aştept să vii…
Fără Tine nopţile-s aşa pustii!

Te rog stăruitor,
Cu lacrimi de dor
În bunătatea-Ţi multă
Grăbeşte, m-ascultă!

Ai milă
De mâna de ţărână umilă
Căci dorul din mine
Iisus, e la Tine.

Afară bate furtuna…
Pe dragostea mea cade bruma,
Pamântul şi firea
Îmi iau mântuirea…

….

Mă iartă că îndrăznesc să-Ţi cer
Să-Ţi îndrepţi privirea spre mine, din cer..
Eu ştiu că de mine Îţi pasă
Că de aceea-mi zideşti în ceruri o casă.

Te rog, dă-i sufletului meu
Mai mult dor de Tine, Dumnezeu!
Şi mai multă luare aminte
Să nu rămân fără veşminte.

Doi copii si un tata au nevoie de ajutorul nostru

Valentina Pălanici avea 30 de ani. Un soţ care o iubea, Mihai Pălanici. Un puşti haios şi năzdravan, Robert, care o iubea. Un pui de om, Raluca, care s-a născut pe 24 august 2009, care urma să o iubească.

Valentina Pălanici avea o familie, bucurii şi necazuri, realizări în viaţă şi datorii la bănci, lecţii de făcut, copil mic de alăptat, doi copii de iubit şi îngrijit, un soţ de înţeles şi de iubit, o mamă bolnavă de ajutat, o viaţă de trăit.

Valentina a născut al doilea copil, pe Raluca Ana-Maria, pe 24 august 2009, la Spitalul Pantelimon.

Copilul perfect sănătos, fără probleme.

La Valentina au apărut complicaţiile.

Pe 25 august 2009, Valentina era la terapie intensivă, cu transfuzii de sânge. Diagnostic: apoplexie utero-vaginală.

Valentina nu s-a mai trezit după naştere.

Pe 27 august 2009, Valentina a murit.

În urma ei, doi copii orfani. O dramă, pentru că Robert crede că mama lui a murit din cauza naşterii. O dramă, pentru că fetiţa va creşte cu o vină care nu este a ei.

În urma Valentinei, un soţ care îşi ţine capul în pumni şi se întreabă. De ce? Ce să le răspundă copiilor, când nici chiar el, om mare, nu poate răspunde la această întrebare?

Mihai nu ştie ce să facă. Are datorie 14.000 de euro credit la bănci, Valentina era coplătitor. Mihai este încurcat în acte şi legi pentru creşterea copilului nou născut. Mama Valentinei (bunica copiilor) este pensionată pe caz de boală. Mihai are nevoie de un jurist care să îl sfătuiască, dar pe care nu îl poate plăti, pentru că nu are cu ce.

Datoriile la bănci nu i le poate plăti nimeni, că toţi avem. Dar Mihai poate fi ajutat în alt mod.

Ajutându-i pe copii. Cu lapte praf şi pampers pentru Raluca. Şi ce s-o mai putea pentru Robert. Astfel Mihai ar face economie şi ar plăti mai uşor ratele la bănci.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi… Mihai a spus ca orice ajutor e binevenit… Multumesc din suflet!

ING Bucureşti – Sucursala Floreasca

Cont RON: RO 28 INGB 0000 9999 0048 0460

Titular: Palanici LILI Mihai

Anunt preluat de pe isabellelorelai.wordpress.com

Am facut un pas, Mihai, sunt alaturi de tine, ma voi ruga lui Dumnezeu sa ma ajute sa fac si alti pasi pentru a te ajuta, putin cu putin ne putem face crucea mai usoara.

Suntem totdeauna TREI...

" In definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar daca suntem intr-un numar mai mare, toti ceilalti sunt cel de-al treilea - ‘ei’. Vedem aceasta in folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Daca noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastra in Dumnezeu nu este desavarsita. Aceasta excludere a celui de-al treilea intineaza legatura noastra. Ma dezinteresez de celalalt, vorbesc rau de el. Iar apoi, cand ‘el’ devine ‘tu’ si ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine asa cum nu se cuvine… Iubirea in doi poate fi pe deplin generoasa numai daca este intoarsa spre un al treilea“.

„. . . ca ei sa fie una asa cum Noi suntem una, Eu in ei si Tu in Mine, ca ei sa fie in chip desavarsit una” (In 17, 22). Avem astfel experienta Treimii.

„Nu pot sa ma realizez in iubire, daca nu exista in fata mea un ‘tu’ care ma face responsabil, care face apel la mine si caruia trebuie sa-i raspund. Nu ma pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decat in responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau sa-mi satisfac doar placerile mele. Dar responsabilitatea ma face sa spun: cum ma pot bucura de viata, daca nu exista un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc. De as avea lumea intreaga, daca n-ar exista nimeni, n-as avea caldura celuilalt. Numai celalalt ma face fericit, imi da pofta de viata; daca n-ar fi celalalt…Dar celalalt inseamna si responsabilitate. Celalalt este si o granita pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol in calea egoismului meu de a ma rupe de el sau de a-l inghiti. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celalalt sa ramana altul, sa nu se confunde cu mine, dar sa fie unit cu mine.

Nu exist numai eu. Exista si un ‘tu’ pentru ca exista o comunicare intre el si mine. Daca nu ar exista comunicare in iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit...."

( Pr. Dumitru Stăniloae )

Stop concurs...

Chiar dacă acum, spun stop concurs, mă rog lui Dumnezeu ca ceea ce am vrut să vă pun pe suflet cu ocazia acestui concurs, să rămână şi să faceţi tot ce stă în putinţa voastră pentru cei a căror vise par a nu se împlini.
Eu nu mă pot bucura de visele mele, decât atunci când ştiu că am contribuit într-un fel la împlinirea visului celui de lângă mine.

Am dorit prin acest concurs să vă dau întâlnire cu neputinţa ştiind că Dumnezeu se foloseşte de ea pentru a atinge o inimă vie. Pentru a învăţa fiecare că atunci când ne propunem să facem ceva pentru semenii noştrii, Hristos depăşeşte aşteptările noastre.

Am dorit prin acest concurs să vă dau întâlnire cu Hristos,întâlnire care naşte speranţă fiindcă neputinţa se învinge prin dragostea Lui.

Am dorit ca prin acest concurs să vă fac cunoscut că fiecare dintre noi suntem chemaţi să conlucrăm cu Dumnezeu în fiecare zi. SF. Ap. Pavel spune că: "Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu voie bună. Dumnezeu este cel care înmulţeşte". Astfel se naşte prisosinţa spre tot lucrul bun. În dar am luat, tot în dar vom da, iar Dumnezeu nu ne va lăsa nicodată în lipsă.

În fine, am dorit prin acest concurs să vă spun cum m-am priceput eu mai bine că "Moneda pământească nu are curs în veşnicie decât dacă am trudit pentru peştii pe care-i voia Domnul...tot ceea ce-i dăm noi Lui, nu ne restituie cu dobânzi, ci ne transformă întru Fiinţa Sa. Venit să aprindă focul pe pământ, nu ne sporeşte averea, ci ne îndumnezeieşte fiinţa." ( pr. Mihai Frăţilă )

Vă mulţumesc de participare!
Slăvit să fie Domnul!

Dragostea nu caută la ale sale

De câte ori am spus: eu, al meu, mie, pentru mine?
De câte ori nu ne-au răsunat în minte, chiar fără să le fi rostit cu glas tare?
Câte din faptele noastre le-au avut ca impuls?
Putem vorbi de fericire, de iubire, când viaţa noastră e condusă de eu, al meu, mie pentru mine?

Pentru mulţi fericirea şi iubirea sunt condiţionate de nevoia de siguranţă şi stabilitate. Această - siguranţă şi stabilitate - le căutăm în lucrurile lumii, agăţându-ne de un anumit mod de viaţă care ne oferă o siguranţă aparentă, o stabilitate precară. Eu, al meu, mie, pentru mine este cel care ne dictează într-un fel viaţă, ne conduce, dar ne şi limitează voinţa de a merge mai departe, de a ajunge la adevărata siguranţă şi stabilitate pe care ne-o oferă cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi oameni manifestă teamă când este vorba de a "răstigni" pe eu, al meu, mie, pentru mine, adeverindu-se în astfel de cazuri mitul peşterii, scris de Platon, care vorbeşte de nişte oameni care au crescut ani de zile legaţi într-o peşteră. În momentul când au vrut să se ridice şi să iasă afară, au avut parte de nişte dureri groaznice şi au renunţat să mai iasă la lumină, preferând întunericul peşterii în locul luminii oferită de Dumnezeu. Peştera lui Platon este lumea, iar eu, al meu, mie, pentru mine este lanţul ce ne ţine departe de adevărata iubire care nu este altceva decât dăruirea necondiţionată faţă de celălalt.
Dacă nu ne vom ridica deasupra eului nostru, detronându-l definitiv din inima noastră, atunci el ne va împiedica să aducem rod plăcut lui Dumnezeu. eu, al meu, mie, pentru mine este rodul pomului rău (cf. Mt. 7, 16-20)

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii aceştia erau însă trişti şi se tânguiau cu amar, pentru că, deşi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-şi puteau potoli setea şi foamea. Aveau nişte linguri cu coada foarte lungă şi, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuşeau în nici un fel. Aici este iadul - i-a spus îngerul.
Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeaşi masă încărcată cu bunătăţi şi, de asemenea, aceleaşi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalţi, foarte fericiţi şi radiau de bucurie. Cum? Fiecare om îşi folosea propria lingură pentru a-l hrăni pe cel din faţa sa şi astfel nimeni nu rămânea flămând. Acesta este raiul - a spus îngerul.

Suntem chemaţi la iubirea de Dumnezeu, cea întru Hristos, ca să se împlinească porunca Domnului care a zis: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (Ioan 13, 34). Şi apoi: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu"(Ioan 15,13-14). Sf. Ap. Pavel spune la rândulş său: "Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia" (1 Corinteni 10, 24). Pentru că "Dragostea....nu caută ale sale" (1 Corinetni 13, 5)
Aşadar, să ne întoarcem privirea spre Domnul Iisus pentru a învăţa adevărata dragoste. Amin!

Sunt Fabian si sunt fotogenic

Si imi place sa fotografiez si eu dar nu am cu ce...stiu sa apas pe buton ...stiu sa spun "zambiti, va rog"...mamica mea are telefonul la ea...daca va vine vreo idee, sunati-o: 0762.781.566
















Sorin, pentru tine am ceva si aici

http://ai-suflet-bun.blogspot.com/2009/09/pentru-unchiul-sorin-de-la-fabian.html


Multumesc Fabian, de cuvintele frumoase...multumesc Adriana, ca ai facut sa ajunga la mine.

Fie ca rugaciunile Sfantului Mucenic Fanurie, sa aduca alinare tuturor celor necajiti iar pentru nepotii Clubului Dardindar sa stranga cat mai multe matusi si unchi cu suflet mare si bun

P.S. Toate cele de mai sus sunt preluate de pe blogul Adrianei, "ai suflet bun"
Mai multe detalii despre Fabian gasiti pe blogul "dardindar" si pe Isabellelorelai's Weblog

Continui să am nadejde in Dumnezeu că mai există o şansă şi pentru el.

O rugăciune ar fi tare bună pentru copilaşul acesta. Vă mulţumesc anticipat.

Iertare şi iubire

Gândiţi-vă, prieteni , fraţi, surori, părinţi şi prieteni şi copii, toţi:
ce minunat Mântuitor avem noi,
ce Patrie strălucită, fericită şi eternă
şi ce Slavă sărbătorească, iubitoare
şi dulce şi spuneţi dacă ştiţi, dacă cunoaşteţi, dacă puteţi: mai este ceva asemeni acestor comori veşnice, mai este ceva preţios ca Mărgăritarul nostru Ascuns şi mai este cineva atât de bogat ca noi, care le avem pe toate acestea chiar de pe acum, prin iubire?
Într-adevăr, nimeni!

Ce irizări de lumini, de ape, de raze şi de zări
sunt aici unde am ajuns!
Totul miroase aici a crini înrouraţi, a trandafiri sărbătoreşti, a mir de nard curat de mare preţ.
Iubirea ne şopteşte atât de dulce din fiecare verset sfânt, ne îmbrăţişează din fiecare cântare, ne încălzeşte din fiecare rază.
Cerul este atât de străveziu, încât se văd corurile îngereşti cântând pe cele douăsprezece trepte ale Luminii... şi fericitele mii de mii de biruitori îmbrăcaţi în in strălucitor, legănându-şi finicii Cântărilor Biruinţei şi cântând psalmi
din harfele lui Dumnezeu pe marea de cristal.
Suntem atât de tineri şi semănăm atât de bine,
încât ei parcă ar fi noi.

Iisuse, Preadulce Domn şi Mirele nostru Ceresc, o, ce strălucire şi măreţie înconjoară tronul Tău!
Şi ce fericire odihneşte la picioarele Tale!
Lângă Tine ne-am întâlnit cu soarele,
ne-am învăluit cu luna
şi ne-am încununat cu stelele.
Lângă Tine ne-am culcat cu capul pe munţii cei înalţi ca pe nişte perne cereşti, cuprinzând sânul Lui Dumnezeu
Şi sub fiorul sărutului gurii Tale
Ne-am primit numele cel nou: Minune. Şi Har.
Slavă veşnică Ţie!

Iisuse, Nume Preafericit şi Scump...
legănat între cele şapte ceruri
şi cele şapte stele
de cele şapte candele ale celor şapte cântări ascunse,
fii biecuvântat de toate cele şapte coruri ale treptelor Luminii.
Tu, Nume înmiresmat cu rugăciunile cele mai fierbinţi,
scăldat de lacrimile cele mai curate şi mai dulci,
Te sărutăm noaptea în visele nostre fericite,
când în toată lumea este tăcere şi întuneric de prea multă lumină
şi numai sufletele noastre strălucesc, cântând şi şoptindu-Ţi – în starea cea mai dulce, cu fiorul cel mai dulce şi cu glasul cel mai dulce, ca în clipa cea mai de miere – Te iubim, Te iubim, Te iubim...
Şi apoi murim de dragoste pe braţele Tale...


Traian Dorz

DESPRE MAICA DOMNULUI

Ce spune Sfânta Scriptură

„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată“ (Ps. 44, 11).

„Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara, va lua în pântece şi va naşte un fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (Isaia 7, 14).

„Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă“ (Iezec. 44, 2).

„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei, pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte.“ (Miheia 5, 1-2).

„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt“ (Matei 1, 20).

„Şi El a zis lor: Paharul meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu“ (Matei 20, 23).

„Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. …Căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema… şi Împărăţia Lui nu va mai avea sfârşit“ (Luca 1, 28-33).

„Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi cu glas mare a strigat: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul“ (Luca 1, 41-45).

„Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile“ (Luca 1, 48).

„Şi stăteau Lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine“ (Ioan 19, 25-27).

„Şi s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună de douăsprezece stele.
Şi a născut un Copil de parte bărbătească, Care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier (Apoc. 12, 1; 5).

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Hristos a luat din trupul Fecioarei trup curat, sfânt, neîntinat şi inaccesibil păcatului, îndreptând astfel creatura Sa.
Hristos a găsit sfânt şi trupul şi sufletul Fecioarei Maria. Astfel Şi-a făcut Lui Însuşi Templu însufleţit, zămislindu-Se din Fecioară în felul în care a voit.
Creatura, prin faptul că a ajuns îmbrăcăminte a Creatorului, a cules ca rod cea mai mare slavă. Căci precum din Adam s-a luat coasta, iar pe Adam nu l-a micşorat cu nimic, tot astfel şi în Fecioara S-a zămislit om – şi nu a distrus fecioria. Nevătămat a rămas Adam şi după luarea coastei, nepângărită a rămas şi Fecioara după Naşterea Pruncului.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Toate darurile s-au revărsat din omenitatea lui Hristos întâi în Maica Sa, şi din aceasta, în noi.“ - Teofan al Niceei

„Cel Fără-de-Început, pogorându-Se din cer, n-a adus trup cu Sine, ci l-a luat din pântecele Preasfintei Fecioare, din preacuratul ei sânge, prin împreună-lucrarea Sfântului Duh.“ - Mărturisirea de Credinţă Creştină Ortodoxă

„Pentru aceea Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, că a născut pe Cuvântul cel din Tatăl.“ - Sf. Chiril al Alexandriei

„Tu, Iisuse, ai împodobit pe Maica Ta, cu toate că Tu eşti frumuseţea Maicii Tale.“ - Sf. Efrem Sirul

„O singură Fecioară este Maică, întocmai ca Biserica. Ea n-a fost soţie, şi totuşi e Mamă. Ca Fecioară ea este neîntinată, ca Mamă este preaiubitoare.“ - Sf. Clement Alexandrinul

„Tatăl Sfânt mai dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt. Puterea sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o, a sfinţit-o. Maica Domnului este singura totdeauna fecioară şi cu sufletul şi cu trupul.“ - Sf. Ioan Damaschinul

„Eva, fiind înşelată, a născut cuvântul aducător de moarte; Maria, fiind binevestită, a născut Cuvântul Întrupat, aducător nouă de viaţă veşnică.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.

Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.

Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Ia-tă că de acum mă vor ferici toate neamurile...“

Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare... (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.

Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de re-cunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.

Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.

Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu...
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.“ - Din publicaţiile Oastea Domnului, nr. 14/1930 şi Isus Biruitorul, nr. 20/1935

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să o cinstească pe Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, cu toată evlavia şi recunoştinţa, căci datorită curăţiei şi smereniei ei a fost aleasă ea din veşnicie de Dumnezeu ca vasul sfânt pentru Întruparea Mântuitorului nostru, Fiul Tatălui Ceresc, pentru ispăşirea păcatului omenirii. Astfel ea a devenit o împreună-lucrătoare cu Dumnezeul şi Fiul ei la mântuirea noastră, a tuturor oamenilor.

Nici o altă fiinţă omenească n-a mai fost asemenea Sfintei Fecioare Maria. Cuvântul lui Dumnezeu, care arată câte o vină ori câte o greşeală la toţi sfinţii – ori înainte, ori după întâlnirea lor cu Dumnezeu – Sfintei Fecioare nu-i arată nici un cusur, ci peste tot vorbeşte despre ea în chipul cel mai sfânt. Aceasta ne obligă şi pe noi cu atât mai mult să vorbim despre ea tot astfel.

Sfânta Fecioară n-a mai avut alt fiu sau alţi fii, cum greşit şi vinovat învaţă cei neştiutori şi necinstitori ai Cuvântului dumnezeiesc. La moartea Sa, Mântuitorul, cu ultimul Său cuvânt de pe cruce, o încredinţează pe Sfânta Sa Mamă, care rămânea fără nici un alt susţinător, ucenicului Său iubit, Apostolul Ioan, spunându-i: „Fiule, iată Mama ta...“. Căci ea nu mai avea acum pe nimeni în lume, şi de aceea apostolul a luat-o chiar de atunci acasă la el, ca pe mama lui...

Sfânta Fecioară Maria L-a primit pe Fiul său prin făgăduinţă cerească. Toţi fiii care au mai fost primiţi prin făgăduinţă au fost unici la mamele lor. Sara n-a mai avut alt fiu decât pe Isaac. Elisabeta n-a mai avut alt fiu decât pe Ioan Botezătorul. Iar dacă aceste femei au fost sfinte, cu atât mai mult Maica Domnului, care L-a născut pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu!

Sfânta Fecioară a fost plină de har înaintea Tatălui Ceresc, fiindcă arhanghelul sfânt i s-a închinat, zicându-i: „Plecăciune ţie, celei pline de har, fiindcă ai căpătat mare îndurare înaintea lui Dumnezeu.“

Pe Sfânta Fecioară, care a fost binecuvântată de Tatăl, sfinţită de Fiul şi umbrită de Duhul Sfânt, aleasă şi sfântă înaintea Întregii Sfinte Treimi, trebuie să o cinstim şi să o fericim aşa după cum este scris, împreună cu cetele îngereşti. Căci, dacă sunt vrednici de respect şi de cinstire Sfinţii Apostoli şi vestitori ai lui Dumnezeu, care au propovăduit mântuirea, cu atât mai vrednică este ea de supracinstire, cea prin care s-a adus lumii această mântuire.

Să ne ferim de toţi acei care vorbesc în chip vinovat despre Sfânta Fecioară. Aceştia săvârşesc un păcat de moarte.

Cine este un necinstitor al Maicii Domnului nu poate fi ostaş al lui Hristos.

Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm din toată inima şi cu toată evlavia, ajută-ne să ne pătrundem cu toţii deplin de marea şi sfânta noastră datorie de a ferici şi cânta pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, pentru marea ei sfinţenie şi dragoste faţă de Tine şi faţă de noi. Amin.

Binecuvântare ţie

Binecuvântare ţie, cea mai sfântă-ntre femei,
ţie-mi plec cu bucurie ochii şi genunchii mei.

Tu ai fost aleasă
Cerului Mireasă,
Duhului Altar
şi Iubirii Har.

Te cinsteşte fericită inima, cântând pios
ţie, una-nvrednicită a fi Maica lui Hristos.

Faţa ta străluce unic de smerenie şi har,
tu I-ai fost Dumnezeirii leagăn, lacrimă şi-altar.

Tot ce-a fost mai sfânt pe lume pân-la tine-ai întrecut
şi-ntre toţi cei mai din urmă, seamăn încă n-ai avut.

Dumnezeu putea alege şi alt drum spre ce-a voit,
dar tu, vas curat şi unic, I-ai fost cel mai fericit.

În toţi sfinţii-a fost vreo pată osândită-n vreun cuvânt,
dar în tine, Preacurată, numai rod din Duhul Sfânt...

Slăvit să fie Domnul!

Sursa: " Dreptarul Învăţăturii Sănătoase" de Traian Dorz

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XIV )

- Nu trece nepăsător pe lângă cel flămând!
„Adevărat post e acela când nu numai că ne înfrânam, ci şi împărţim săracilor şi văduvelor ceea ce am fi cheltuit îndestulându-ne, astfel încât aceştia, dobândind astfel hrana, să-L roage pentru tine pe Dumnezeu şi să facă postul tău jertfa bineplăcută Lui, precum spune Isaia: Frânge celui flămând pâinea ta, şi pe săracii cei fără casă adu-i în casa ta (Is. 58, 7).” ( din Patericul Lavrei Sfantului Sava )
- Nu trece nepăsător pe lângă cel însetat!
“ Mijlocul spiritual principal prin care omul se comunică altora şi alţii se comunică lui ca izvoare complementare de sensuri, de simţiri, mijlocul de îmbogăţire şi de întărire reciprocă este cuvântul prin care oamenii îşi întăresc umanitatea comună. Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă zidită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că-şi comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele, el însuşi se deschide celui care i le comunică. Omul însuşi e apa vie, prin faptul că se dă pe sine însuşi şi adapa pe cel căruia i se dă prin cuvant. “ ( din “Chipul nemuritor al lui Dumnezeu” de Părintele Dumitru Staniloaie )
- Nu trece nepăsător pe lângă cel gol!
“Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce iţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi şi tu. "Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc." "Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie."… Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoseu ceea ce - cu nemaipomenită sfruntare - ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean” ( “Dăruind vei dobândi” de monahul Nicolae Steinhardt )
- Nu trece nepăsător pe lângă cel străin!
“ Se cuvine să cercetăm şi pentru ce bogatul nu îl vede pe Lazăr lângă alt drept, ci anume în sânurile lui Avraam. Avraam era iubitor de străini: drept aceea, lângă Lazăr îl vede pe Avraam ca şi acesta să îi fie spre mustrare a urii lui de străini: fiindcă Avraam pândea pe trecători şi îi trăgea în casa lui, iar bogatul şi pe cel ce era în casă îl trecea cu vederea şi, având asemenea vistierie şi prilej de mântuire, îl ocolea în fiecare zi, nefolosindu-se după cuviinţă de solirea săracului. Dar patriarhul nu era aşa, ci cu totul dimpotrivă: stând înaintea uşilor, pescuia pe toţi trecătorii şi, precum pescarul aruncă undiţa în mare şi uneori scoate un peşte, iar adesea şi aur şi mărgăritare, aşa şi el, pescuind oameni, a prins cândva şi îngeri - şi ce e minunat e că a făcut-o fără să ştie. De acest lucru minunându-se şi Pavel, îndeamnă şi grăieşte: „Iubirea de străini să n-o uitaţi - că prin aceasta oarecari, neştiind, au primit oaspeţi pe îngeri” (Evrei 13, 2)” ( Sf Ioan Gură de Aur )
- Nu trece nepăsător pe lângă cel bolnav!
„...Atunci când pe om îl doare pentru semenul său, Dumnezeu Se înduioşează şi Se bucură într-un anumit fel, pentru că unul ca acesta, prin dragostea pe care o are, se înrudeşte cu El şi de aceea primeşte mângâierea Lui cea dumnezeiască. Altfel nu ar fi putut suporta durerea pentru semenul său…Atunci când ai şi tu vreo durere dar te gândeşti la durerea celuilalt, te pui în situaţia lui şi te doare mai mult pentru acela. Adică durerea ta te ajută să înţelegi durerea celorlalţi. Iar atunci când primeşti cu bucurie propria ta durere, dăruieşti mângâiere celor îndureraţi…” ( Părintele Paisie Aghioritul, citat din cartea “Mângâiere pentru bolnavi” de Danion Vasile )
- Nu trece nepăsător pe lângă cel din temniţă, cercetează-l şi pe acesta!
“…Şi, după cum am mai spus şi în alte rânduri, între fraţii noştri, era de la început obiceiul ca de marile sărbători ale anului, să cercetăm spitalele şi închisorile cu câte un program evanghelic, însoţit de daruri trupeşti şi sufleteşti: hrană, îmbrăcăminte, vorbiri şi cărţi - oricând şi oriunde se putea… Acum publicam în foaie un apel şi o îndrumare către toate adunările frăţeşti din ţară, ca să pregătească în chip deosebit pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus un program evanghelic urmat de cât mai multe daruri, pentru închisorile şi spitalele cele mai apropiate. Era cu atât mai mare nevoie de asta acum, cu cât lipsurile de hrană, cât şi starea sufletească a celor din suferinţă era mai grea.
Sfătuiam pe fraţi să ia din timp legătură cu Direcţia închisorilor şi a spitalelor, pentru a se face totul cu aprobarea şi concursul acestora.
Directorul închisorii cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi între deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea. A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi - împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor...
O ce mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna, dar în zilele necazului lor El rămâne singura lor nădejde. Programul a continuat cu mărturisiri puternice despre Hristos şi planul dragostei lui Dumnezeu, Care împlinea la Naşterea Mântuitorului profeţiile făcute de veacuri pentru venirea Răscumpărătorului Care va izbăvi pe om din păcat şi din moarte, zdrobind puterea Satanei care ne ţinea robi prin păcat. Toate cuvântările aveau un conţinut plin de chemare şi de întoarcere la Dumnezeu, mai ales din această cumplită stare de robie atât sufletească cât şi trupească în care erau ei...Dar nu numai ei... Directorul închisorii a mulţumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului şi ne-a zis hotărât: — Uşile închisorii vă vor fi deschise oricând veţi mai dori să aduceţi un cuvânt bun şi o rază de mângâiere acestor oameni ajunşi aici. Asta a fost ca o profeţie pe care ne-a făcut-o atunci, fără să ştie, acest director, fiindcă într-adevăr de atunci şi până astăzi uşile multor închisori s-au tot deschis pentru noi... Dar nu în felul în care zicea el atunci. Între timp se răspândi în tot oraşul vestea că Oastea Domnului este cu o serbare şi cu daruri pentru cei din închisoarea oraşului. Şi ne-am pomenit că vin şi vin tot felul de doamne şi femei cu coşuri pline, până nu mai încăpeau în locul din faţa sălii unde eram adunaţi. Sufletele milostive rupeau din hrana lor de Sărbători şi veniseră să aducă o bucurie semenilor în suferinţă şi în lipsă….” (din cartea “Hristos - Mărturia mea”, Capitolul 18 “La 25 de ani” de fr. Traian Dorz )
- Nu trece nepăsător pe lângă cimitir, spune o rugăciune de iertare pentru cei răposaţi!
„Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi.“ ( pr. Alexander Schmemann )
- Nu trece nepasator pe langa cel ce greseste, indreaptal!
Nevoia cea mai mare a celor pierduţi este de apropiere simţită şi caldă, dulce şi binefăcătoare, care singură îi poate ridica.
Numai faţă de astfel de binefăcător sufletele oamenilor îşi dezvelesc rănile şi îşi arată durerile lor cu încredere.
Numai atunci mângâierea se primeşte cu speranţă, iar mustrarea se urmează cu îndreptare.[...]
De câte ori te-ai aplecat plângând cu fratele tău sau lângă el, pentru păcatele lui?
De câte ori te-ai aplecat, rugându-te cu el sau pentru el, ca să fie iertat sau ridicat?
Cât undelemn mângâietor ai turnat pe rănile lui, pentru ca el să poată primi apoi vinul mustrării cu răţitor şi vindecător, îndreptându-se?
Nu uita că aceasta este cea mai mare nevoie a lui şi datorie a ta!” ( Traian Dorz, pag. 71 -72, din cartea "Numele Biruitorului")
- Nu trece nepasator pe langa cel ce ti-a gresit, iartal!
“N-ajung ani de zile-adesea ca un frate să găseşti,
Însă e de-ajuns o clipă ca să-l pierzi, de nu-l grijeşti;
De aceea ia aminte: cruţă-ţi fraţii cei iubiţi,
Căci adevăraţii prieteni nu mai pot fi-nlocuiţi.” ( Traian Dorz - din cartea "La izvoarele luminii ")
- Nu trece nepăsător pe lângă cel neştiutor, învaţăl!
„Spune tuturor de Domnul, căci vorbind mereu de bine,
De nu-i faci mai buni pe alţii, tot te faci mai bun pe tine” ( Traian Dorz - din cartea "La izvoarele luminii ")
- Nu trece nepasator pe langa cel ce sta la indoiala, sfatuiestel!
„Fă mereu o faptă bună, fie cât de mică,
Să nu faci nimic e drumul spre-a nu fi nimică...
A-i sluji pe oameni, ca pe Dumnezeu,
Adevăru-acesta să-l înveţi mereu!" ( Traian Dorz - din cartea "La izvoarele luminii ")
- Nu trece nepasator pe langa cel intristat, imbarbateazal!.
“Cât ne mângâie atuncea când un prieten drag simţit,
Alipit de noi în totul, sufletul i-mpărtăşim.
O iubire-atât de mare şi un dor atât de sfânt
Numai la Hristos Cel Dulce
Şi prea rar – la unul sfînt

Faţă de un prieten dulce tu să ai, în vremi amare,
Bunătate nesfârşită şi iubirea cea mai mare.” ( Traian Dorz - din cartea "La izvoarele luminii ")

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( I )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( II )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( III )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( IV )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( V )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( VI )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( VII )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( VIII )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( IX )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( X)
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XI )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XII )
Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XIII )