APRECIERI ALE PERSONALITĂŢII ŞI ACTIVITĂŢII PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

 

La Sibiu, pe lângă Mitropolia noastră ortodoxă, lucrează de ani de zile, cu multă râvnă, un preot. Nu este un cuvânt de laudă dacă voi spune: cel mai harnic preot din ţară. El este redactorul unei foi pentru popor care se împrăştie la săteni, o foaie pentru norodul cel mare al satelor. Are în ea fel de fel de ştiri folositoare. Dar mai ales are o parte pe care nici o altă publicaţie n-o are aşa de minunat şi de bogat tâlcuită: e partea creştinului. Foaia poartă numele Lumina Satelor. Cine se va abona la ea este în câştig. (...) Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui. (...) Le recomandăm bucuros pe toate.

Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca pe o descoperire: preotul Iosif Trifa.

Nicolae IORGA

„Ce va fi în anul 2000?” - Profeția Părintelui Iosif Trifa și lumea anului 2025

  

Scris în jurul anului 1930, articolul „Ce va fi în anul 2000?”, publicat în Calendarul foii „Lumina Satelor”, poartă semnătura unui vizionar. Deși textul nu este explicit semnat, tonul, stilul și mesajul duhovnicesc îi trădează autorul: Părintele Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului.

La aproape un secol distanță, cuvintele sale răsună ca o profeție împlinită.

 

 1. „Distanțele vor dispărea”

 

„Va lua un mare avânt călătoria aeriană. Oamenii vor călători prin văzduh cu avioanele întocmai cum călătoresc azi cu autobuzele și trenurile.”

 

În 1930, avionul era o raritate. În 2000, zborul devenise banal; în 2025, e o necesitate.

Ceea ce părintele numea atunci „biruința distanțelor” s-a împlinit nu doar fizic, ci și digital.

Internetul, apelurile video, realitatea virtuală și inteligența artificială au șters granițele lumii.

Omul de azi este, literalmente, „pretutindeni” - dar, paradoxal, tot mai singur.

Ziua Satului Românesc - ”Nu vă vindeți moşiile, de dragul de a veni la oraș!”

foto: Sergiu Vințan - jurnalist și fotograf

- instituită prin Legea nr. 44/2020 - 

sărbătorită în fiecare an, în ultima duminică a lunii septembrie.

Astăzi, când cinstim satul românesc și pe oamenii care i-au dat viață de-a lungul veacurilor, ne întoarcem cu gândul la înțelepciunea celor ce au știut să vadă primejdiile vremurilor lor și să ne lase cuvinte de îndreptar.

Satul nu este doar un loc geografic, este leagănul credinței, al tradițiilor, al limbii și al statorniciei neamului nostru. De aici s-a hrănit sufletul românesc, de aici au plecat râurile de oameni ce au ridicat biserici, școli și orașe. Pământul și moșia n-au fost niciodată simple bunuri, ci temelia libertății și a demnității.

Astăzi, la fel ca și acum aproape un veac, suntem chemați să nu uităm că adevărata bogăție nu stă în „fumurile” vremelnice, ci în rodul muncii cinstite, în curtea plină, în ogorul roditor și în bucuria de a ști că ești stăpân pe ce ai moștenit de la părinți și lași mai departe copiilor.

Ziua Satului Românesc nu este doar o sărbătoare calendaristică, este și o chemare la a redescoperi frumusețea și puterea acestei lumi de obârșie. Să prețuim satul, să-l păstrăm viu și să nu ne înstrăinăm de el – căci, așa cum spunea odinioară părintele Iosif Trifa, „al cui e pământul, acela e stăpânul țării.”

Redau mai jos în integralitate articolul Părintelui Iosif Trifa  scris în foaia ”Lumina Satelor”, anul 1927, nr. 30 :

Părintele Iosif Trifa: ”eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei”

 La vechiul gimnaziu românesc din Beiuş, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învăţătură. La inspecţii sau întreceri, el era adesea cel care salva situaţia clasei sale şi, uneori, chiar a şcolii.

Sentimentele lui patriotice, căldura inimii şi ascuţimea minţii sale l-au făcut curând iubit şi preţuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.

Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus şi vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru şi al credinţei noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iaşi, în anul 1906, şi care era o scrisoare adresată de „studentul” Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a şcolii româneşti din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară – către un alt student din ultima clasă a unei astfel de şcoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la Bucureşti), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Naţional din Iaşi.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:

„...E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul şi în luna în care la Teatrul Naţional din Bucureşti se dădea «lupta pentru limba românească», de către tineretul naţionalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mişcări unice în istoria Bisericii româneşti. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui şcolar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creaţia» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei mişcări, «Oastea Domnului».

SE APROPIE CRĂCIUNUL... Să ne aducem aminte şi de cei săraci şi năcăjiţi

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al 4-lea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, năcăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”...

Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, năcăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

S-au temut că se vindecă

Istoria păstrează o mult-grăitoare întâmplare:

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt.
Mulţime mare de popor se strânse cu acest prilej.
Venise şi o mulţime de bolnavi şi cerşetori.

Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
-Să aveţi credinţă tare! - le ziseră trecătorii. În curând vor trece pe aici moaştele Sfântului şi, de veţi avea credinţă,vă veţi tămădui.
-Frate! - se înţeleseră atunci ologii. De noi nu va fi bine cu moaştele alea... S-ar putea întâmpla să ne tămăduim; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?!... Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru! Hai să o ştergem de aici!...

3 martie. Ziua Mondială a Scriitorilor

 În fiecare an, pe 3 martie, se aniversează Ziua Mondială a Scriitorilor. Poeți, eseiști, nuveliști, dramaturgi, critici literari, istorici și jurnaliști de pretutindeni sunt amintiți și apreciați pentru rolul în dezvoltarea literaturii și a culturii la nivel mondial

 

Câteva date mai de seama din viata Preotului Iosif Trifa 

• 1888, luna martie, ziua 3 – se naşte în satul Certege, jud. Turda,[1]din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;
• 1895, la 7 ani – începe şcoala de patru clase din satul natal;1900 – începe gimnaziul la Beiuş;
• 1907 – începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;
• 1910 – este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;
• 1911 – se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;
• 1912 – are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor;

SF. IOAN BOTEZĂTORUL ŞI „IONII” DE AZI

 

E timpul sărbătorilor de iarnă. Sau, mai bine zis, e timpul petrecerilor de iarnă, căci, începând de la Crăciun, petrecerile se ţin lanţ.

Acum, pe la Anul nou şi Botez, este mai ales timpul când tot creştinul cu „ceva dare de mână” ţine să-i tragă câte un chef. Acum iarna este, mai ales, timpul când se îmbată oamenii de „ziua numelui”.

Au început-o „Nicolaii” cu Sf. Nicolae, au venit apoi „Vasilii” la Anul Nou şi pe urmă vine grosul „Ionilor” din ziua a doua de Botez.

Vai ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Despre nici un sfânt nu spune Sf. Scriptură că ar fi fost iubitor de chefuri şi beţii – iar cei ce poartă numele lor, „Nicolai”, „Ionii”, „VasiIii” etc. se îmbată în numele lor.

De câte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe cruce...

În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, a trimis doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi, cu dânsa, un mânz; dezlegându-o, aduceţi-o la Mine. Şi de va zice vouă cineva ceva, veţi zice că acestea trebuiesc Domnului şi numaidecât le va trimite pe ele". Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis de proorocul care zice: „Ziceţi fetei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Şi, mergând, ucenicii au făcut precum le-a poruncit lor Iisus. Au adus asina şi mânzul şi au pus deasupra lor veşmintele şi El a şezut pe dânsele. Iar cei mai mulţi din norod aşterneau veşmintele lor pe cale şi alţii tăiau stâlpări de copaci şi le aşterneau pe cale. Iar noroadele cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă strigau, zicând: „Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!". 
(Matei 21, 1-9)

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintâi şi cea din urmă - în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel". 

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire. 

Scrisoarea unui fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea

 O scrisoare a Părintelui Iosif

E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa” din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes), la 1 martie 1906, către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da! Numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”.

Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.

Cutremurul din Turcia (1939) și cutremurul din România (1940)

 

Cutremurul din Turcia

 

În anul 1939, un groaznic cutremur a zguduit ţara turcească pe o întindere de pământ cât jumătate din ţara noastră. Au fost zeci de mii de morţi, 12 oraşe şi peste 80 de sate complet distruse.

Localităţi în plină dezvoltare şi capitale de judeţ, dintre care şi vestitul oraş Kayseri (fosta Cezareea Capadociei), au fost şterse de pe faţa pământului şi foamete mare a cuprins fiinţele rămase sub cerul liber, fără adăpost şi în gerul cel mai cumplit, fără hrană.

Dar mai mult în centrul regiunii unde a fost groaznicul cutremur lângă muntele vulcanic Ergias, înalt de peste 4000 metri se înalţă muntele vulcanic Ararat, cu o înălţime de peste 5000 de metri (munte pe care s-a oprit corabia lui Noe după cele 40 de zile şi nopţi de potop); dar de această dată muntele nu  a mai fost locul de scăpare, ci el a aruncat valuri de foc şi pucioasă, iar lumea îngrozită a fost prinsă de un mare potop de ape din râurile ce se revărsau.

SE APROPIE CRĂCIUNUL...

 Să ne aducem aminte şi de cei săraci şi năcăjiţi

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al 4-lea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, năcăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”...

Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, năcăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

Nuiaua Domnului

 

Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.

Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.

Românie Mare nu este numai a noastră... - gânduri de acum 100 de ani

 

 

Nu de mult, încă de vreo doi-trei ani, numele „România Mare“ se scria pe pereţi, se striga pe străzi şi se cânta cu însufleţire pe tot locul. Acum, de o vreme încoace, a început a se rosti acest nume cu zâmbete de batjocură, a început a se râde de acest nume.

Este lucrul acesta o mare nesocotinţă, un mare păcat, o neiertată greşeală. De ce? De aceea, pentru că această Românie Mare nu este numai a noastră, a celor ce trăim în ea, ci ea este şi a celor ce dorm în pământul ei.

Această Românie Mare a răsărit din nădejdile şi aşteptările, din jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri din toate veacurile. România Mare a înviat din suferinţele şi moartea mucenicilor neamului nostru.

Capul lui Mihai Viteazul, fluierul lui Iancu, roata de la Alba Iulia, dimpreună cu ceilalţi mulţi mucenici şi celelalte Golgote sunt în casa României Mari ca şi altarul şi icoana din biserică.

Să râdem aşadar de România noastră ar fi şi ar însemna tot atât ca şi cum am râde în faţa altarului şi a sfintelor icoane din sfânta biserică.

Dar aceste jertfe poate sunt prea vechi şi de aceea poate le-am uitat. Avem însă şi altele mai noi.

Numai câţiva ani ne despart de războiul ce a trecut şi de aceia care mureau în el, strigând: „Trăiască România Mare!“. Abia s-a răcit sângele lor şi iată, noi am ajuns să râdem de ei şi de rodul jertfei lor.

Între cei mai mulţi care au suferit moarte de martir pentru învierea României Mari a fost şi locotenentul George Filip. A fost prins de duşmani şi omorât în chipul cel mai îngrozitor. I s-a tăiat bucată cu bucată din carnea lui, iar el, după fiecare lovitură, striga: „Trăiască România Mare!“.

Aşa a strigat de patruzeci de ori, după patruzeci de tăieturi, până ce, în sfârşit, i s-a tăiat limba şi şi-a dat sufletul.

Oasele lui sfărâmate încă nu s-au topit în pământ – pentru ca noi să uităm jertfa lui de mucenic.

Iată pentru ce am zis că e o mare nesocotinţă să râdem noi de numele „România Mare“. Mai mult chiar, e un păcat.

Eu care scriu aceste rânduri, fraţilor români, sunt preot şi, ca preot, cunoscător de păcate, iată, amin zic vouă că a râde şi a lua în batjocură numele „România Mare“ este un păcat tot atât de mare ca şi călcarea unei porunci din partea Bisericii.

Nu merg bine lucrurile în această ţară? Să ne întrebăm, nu cumva şi noi suntem de vină, nu cumva muncim mai puţin ca oricând şi risipim mai mult ca oricând? Dar să nu râdem de casa clădită pe moaştele mucenicilor noştri.

Sau sunt prea mulţi mişei şi pungaşi în această Românie Mare? Avem tot dreptul să strigăm după ei, să ne ridicăm şi să le deschidem uşile temniţelor şi ocnelor – dar n-avem dreptul să râdem de însăşi casa noastră şi de jertfele din temelia ei.

De câte ori uităm acest lucru şi luăm în deşert şi în batjocură numele „România Mare“, eu socot că ar trebui să sară morţii din pământ şi ei să ne pedepsească.

Părintele Trifa

«Lumina Satelor» nr. 6, 1922

Pe drumul Crucii - 12 popasuri

 

Şi eram copil, Iisuse, glasul când Ţi-am înţeles,                                                                      drumul Crucii, drumul Crucii, suferinţa, de-am ales.

La-nceput, când era pace, calea plină de popor,
drumul Crucii, drumul Crucii era dulce şi uşor.

Dar când a venit furtuna şi prigoana mai târziu,
drumul Crucii, drumul Crucii rămăsese mai pustiu.

Şi din ce mergeam, şi crucea tot mai grea mi se făcea,
drumul Crucii, drumul Crucii tot mai greu şi gol era.

Crucea grea era şi spinii se-nmulţiseră amar,
drumul Crucii, drumul Crucii ajunsese la Calvar.

Am căzut, o Mână dulce ridicatu-m-a în sus,
drumul Crucii, drumul Crucii mă unise cu Iisus.

El ne-a arătat Golgota, ne-a spus chinurile ei,
drumul Crucii, drumul Crucii e-al sfinţeniei temei.

Crucea-i grea, dar ce înseamnă mulţi nici astăzi nu-nţeleg,
drumul Crucii, drumul Crucii e frumos, dar nu-i întreg.

O, Iisus Mântuitorul suferind ne-a arătat,
drumul Crucii, drumul Crucii trebuie întreg urcat…

El ne duce şi-azi de mână, El ne sprijină urcând,
drumul Crucii, drumul Crucii să-l sfârşim şi noi curând…

TRAIAN DORZ din ”Cântări Uitate”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

Citește în continuare:

• Pe urmele Mântuitorului – Câteva lămuriri despre Drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Întâiul popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al doilea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al treilea popas din drumul Crucii.
• Pe urmele Mântuitorului – Al 4-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 5-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 6-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 7-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 8-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 9-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 10-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 11-lea popas din drumul Crucii
• Pe urmele Mântuitorului – Al 12-lea popas din drumul Crucii

 

Mi s-a stricat electrica

 

Într-o seară m-am pus la masă să scriu un articol pentru «Lumina Satelor». După-amiaza întreagă mă tot gândisem despre ce să scriu şi nu aflam. Cum stăteam aşa, cam necăjit, la masa de scris, deodată lampa electrică se stinge deasupra capului meu şi în casă se face întuneric. M-am sculat de la masă şi mai necăjit. Ca mâine trebuia să dau articolul la gazetă şi eu încă nici nu-l aflasem; şi mi s-a stricat şi lampa electrică. Am trimis în grabă după un meşter care, venind cu uneltele lui, a reparat ce se stricase şi lumina iarăşi s-a aprins.

Când m-am pus a doua oară la masa de scris, deodată un gând nou mi-a venit în minte, ca şi când mi l-ar fi trimis cineva de sus. „Hai să scriu la gazetă – mi-am zis – că aşa se strică şi se repară şi electricele cele sufleteşti.“ Lumina electrică vine de la o uzină, de la o magazie, de la un izvor de lumină şi de putere electrică. Această lumină o aduci în casă printr-o legătură de sârmă. Când această legătură e bună, lumina arde; când se strică, lumina se stinge. Întocmai aşa e şi în lumea sufletească. Iisus Mântuitorul este „uzina“, este izvorul cel mare de lumină sufletească. „Eu sunt lumina lumii“, a zis Iisus (Ioan 8, 12).

CRĂCIUNUL STRĂMOŞILOR NOŞTRI

 

 

Crăciunul strămoşilor noştri era mai plin de bucurii sufleteşti decât al nostru de azi. Steaua Naşterii strălucea cu mai multă bucurie de­cât azi. Întrebaţi pe bătrânii noştri ce Crăciunuri erau în vremile de demult.

Nu erau atunci oamenii aşa de învăţaţi; trăiau o viaţă simplă, dar curată. N-aveau strămoşii noştri atâta ştiinţă, dar în schimb aveau credinţă.

Nu erau pe atunci casele aşa de mari şi făloase... şi nu erau lumi­nate cu electrică, dar în schimb ar­dea în ele lumina cea vie a credinţei şi focul cel sfânt al iubirii, al rugăciunii şi purtărilor curate.

ÎN PRAGUL ANULUI NOU

 

Un om călător înnoptase noaptea într-o pădure. Era iarnă cu viscol şi ger. Să poată răzbi mai departe, nici vorbă. Viscolul se întărea, pu­terile îi slăbeau. Un urlet fioros de lupi se auzi în zare. Fiori de moarte îl cuprinseră. Singura lui scăpare era să facă un foc care să-l apere de îngheţ şi de lupi. Dar vai, îşi aduse aminte că aproape toate chibriturile le stricase cu aprinsul ţigărilor. În cutie nu mai erau decât 10 chibrituri.

Strânse un vreasc de lemne şi se pregăti să facă focul. Primul chibrit fu stins de vântul crivăţului. Tot aşa al doilea... si treilea... al patrulea... al cincilea... al şaselea... Mai rămase numai cu un singur chibrit. Lupii urlau în apropiere... Degetele începuseră a-i îngheţa. Cuprins de spaima morţii, înainte de a aprinde şi ultimul chibrit, ul­tima nădejde, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă plângând: „Dumne­zeule, ai milă de mine păcătosul... Nu mă lăsa să mă prăpădesc în pădurea asta sfâşiat de animale sălbatice... Scapă-mă, Doamne, cu darul şi ajutorul Tău”...

Jertfe zidite la tremelia Neamului

 

În poporul nostru este o credinţă veche care spune că orice clădire nouă şi frumoasă, chiar şi o casă nouă, cere jertfă, cap de om. Din această jertfă a ieşit frumoasa poezie „Mănăstirea de la Argeş”, de care vă puteţi aduce aminte cei ce aţi umblat la şcoală. „Pe Argeş în jos, pe un mal frumos” plecase meşter Manole cu „nouă calfe de zidari”, la zidire „meşteri mari”. Ei s-au apucat să ridice mănăstire, „loc de pomenire” frumos şi minunat, cum să nu mai fie altul. Şi s-au apucat de lucru Manole cu zidarii. Dar zidirea şi lucrul nu mergeau nicicum înainte, căci ce „zideau ei ziua”, „noaptea se surpa”. Atunci, ne spune poezia că Manole şi meşterii au făcut învoială să arunce la sorţi şi, pe care va cădea soarta, să-şi îngroape de vie nevasta în zidul mănăstirii. Soarta a căzut pe Manole şi el a trebuit să-şi îngroape în zidul mănăstirii pe soţia lui, Ana. Numai cu această jertfă s-a putut isprăvi mănăstirea cea frumoasă şi minunată.

Banul e scump, dar nu e ”sănătos”

 

Ce mai bună valută este tot plugul, casa și moșioara.

Starea generală financiară a lumii e tot ca și anul trecut. E scumpete de bani. Banul e scump, dar asta nu înseamnă că e și sănătos. Din lipsă de încredere, o parte a banilor stau ascunși, iar alții îi bagă în case, moșii și alte realități (politicienii noștri i-au băgat în băncile din Elveția). Lipsa de încredere a fost sporită și de Conversiune prin care statul s-a amestecat între creditori și debitori. Banii au fugit prin lăzi.

Iar de altă parte stă mulțimea celor lipsiți de bani. Și în vremea asta, prețurile în loc să scadă, cresc. S-a ajuns la ciudata situație de a face 1 zi de lucru pentru 1 kg. de pâine. O dovadă cât de nefirească și bolnavă e starea financiară. Un singur pocnet de tulburare a lumii – și ar crăpa îndată toate stabilizările și valutele.