„Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)
Rugăciunea aceasta nu e doar un
text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul
gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor,
cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în
ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.
„ (…) Doamne, știm că suntem
nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri.
Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești
îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi
păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască
fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte
mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”
Astăzi ne este rușine. Ne este
rușine să ne rugăm, dar nu ne este rușine să ne plângem. Se râde de credință,
se batjocorește rugăciunea, iar cei care mai cred sunt numiți înapoiați. Și
totuși, acei „înapoiați” sunt singurii care mai au curajul să ceară de la
Dumnezeu.
În schimb, ne uităm la televizor și
vedem pe cine slujim cu adevărat: politicieni, partide, „Europa”. Lor le cerem
soluții. Dar să fim serioși: pot ei să aducă ploaia? Pot ei să dea viață
pământului? Pot ei să lumineze sufletul? Nu. Tot ce pot este să ne spună să
stingem lumina, să economisim apa și să ne descurcăm cum putem.
Între timp, râurile scad, pământul
crapă, iar noi ne prefacem că nu vedem legătura. Ne este mai ușor să credem în
orice, numai nu în Dumnezeu. Și poate că ar trebui să ne aducem aminte de
Sfântul Ilie, care râdea de prorocii lui Baal. Nu pentru că era batjocoritor,
ci pentru că știa adevărul: nu poți cere ajutor de la cei care nu pot da nimic.
Adevărul e dur: dacă nu ne
întoarcem la Dumnezeu, nu avem la cine să cerem. Iar dacă ne este rușine să ne
rugăm, să nu ne mirăm că cerul rămâne închis.
Poate că nu cerul este închis.
Poate inimile noastre sunt închise.
„Izvor de Apă Vie este Cuvântul
Domnului Hristos,
din el curg ne-ncetat şuvoaie,
udând pământul secetos,
şi fac să înverzească lanuri,
grădini şi vii cu rod ceresc,
pe tot pământul ce doreşte acest
belşug dumnezeiesc.
Ferice n veci de orişicine s adapă
din acest izvor,
el va aduce n veşnicie belşug de
rod mântuitor.”
(Păşune dulce e Cuvântul / Traian
Dorz)
Sorin Micuțiu
04.08.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu