"HRISTOS, VINDECAREA NOASTRĂ DE PATIMI" - Conferință susținută de Pr.Conf.Univ. Dr. Constantin Necula

Despre credinţa lui Toma şi puţina noastră credinţă

Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi” ai orto­doxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie” (p. 67-94). Citin­du-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necre­dinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în ar­gumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere”. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşa­dar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Caci ce este mai lesne?

Actualitatea Evangheliei l Duminica a 6-a dupa Rusalii (Vindecarea slabanogului din Capernaum)

Cerandu-I minunea

Icoana aceasta pe care ne-o descopera Evanghelistul Matei este mult amplificata de descrierea pe care Sf. Marcu o face in Evanghelia sa (Mc 2, 1-5 s.u.) si de aceea a Sf. Luca (5, 18-21 si urmatoarele). De aici aflam gesturile de camaraderie deplina ale celor patru, care, purtandu-l pe slabanogit dinaintea lui Hristos, trebuie sa "sparga" acoperisul casei, in pragul careia Hristos binevestea si vindeca. Toata aceasta grija a prietenilor si nezdruncinata nadejde ca Acela poate sa le vindece tovarasul entuziasmeaza pe Dumnezeul Cel Viu, caci - ca si in alte parti - identifica in ei trasaturi de caracter care, in istorie, vor face ca lucrarea crestina sa se raspandeasca si sa cuprinda cat mai multe inimi. Sa-l porti pe cel care nu poate sa se poarte! Sa-l ridici pe cel care pare ca nu se va mai ridica vreodata! Si toate acestea doar pentru ca tu crezi ca Cel Care asteapta aducerea lui poate sa implineasca prietenia ta cu minunea prieteniei Sale. Nu-i rost mai adanc dat noua de acest efort al credinciosiei, decat acela care ne arata ca a fi inaintea lui Hristos, cerandu-I minunea, inseamna a fi cu toti ceilalti care sprijina cu rugaciunea, cu fapta, cu gandul, minunea de care tu ai nevoie. De aici poate acel "Vai celui singur!" care strabate glasul profetilor.

Priveghere la Sfinţii Împăraţi întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Hristos a înviat!

Pentru că dacă n-ar fi înviat Hristos, zadarnică ar fi fost şi lauda împăratului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit spre slava Sa şi spre mărirea Sfintei Biserici a lui Hristos Cel Înviat!

Iată, iubiţilor, astăzi sărbătoare mare se face nu numai pe pământ, ci şi în ceruri. Pentru că, fără-ndoială, cel care avea - aşa cum spuneau cântările duhovniceşti - binecuvântarea lui David şi misiunea lui Pavel, împărat şi misionar deopotrivă, nu poate să bucure numai pământul, ci neapărat bucură mai întâi cerul.

S-au spus multe despre Sfântul Împărat Constantin cel Mare. S-au spus foarte multe: unele de bine, altele de rău, ca despre toţi oamenii de pe pământ. Dar nimeni nu poate nega un singur lucru: extraordinara convertire a aceluia care părea, într-un moment, pierdut nu numai pentru credinţă, ci şi pentru eternitate. Cel care părea la un moment dat pierdut într-o lume bolnavă, iată, converteşte întreaga ţară la Crucea lui Hristos şi la binecuvântarea Lui.

Cum poţi să scapi de tulburare sau de mâhnire fără să-i afectezi pe ceilalţi?

Frământarea lăuntrică poate afecta relaţiile cu ceilalţi? Dacă ai o nemulţumire sau dacă eşti tulburat, relaţia cu cel de lângă tine este afectată de tulburare? Cum poţi să scapi de tulburare sau de mâhnire fără să-i afectezi pe ceilalţi?

Problema noastră, a omului modern, în general, este că ne preocupăm prea mult de mâhnirile noastre şi prea puţin de liniştile noastre. Uitaţi-vă cum căutăm să ne enervăm cu orice preţ. Ne sare muştarul din orice: s-a închis uşa prea repede, ăla a alergat pe lângă mine, ăla a strănutat, ăla nu mi-a zâmbit când am vrut eu sau mi-a zâmbit când nu am vrut.

Sigur că în momentul în care cauţi astfel de motive de mâhnire în raport cu viaţa ta cotidiană vor fi mult mai multe prilejurile de supărare şi de întristare decât cele de bucurie şi de împlinire. Ce vreau să vă spun este că, din nefericire pentru noi, încă nu reuşim sau reuşim prea rar să ne creştem într-atât în Hristos, încât Hristos să fie pacea noastră şi această pace să se transfere către ceilalţi. (...)

Predică la Izvorul Tămăduirii, Pr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi, Prea Cuvioase Maici, Hristos a înviat!

După o slujbă atât de intensă în rugăciune, cu o Sfântă Liturghie şi cu toată minunata alcătuire a slujbei Aghiasmei, va fi greu să mai adăugăm ceva în cuvânt omenesc. Mai ales că prăznuirea de astăzi urmează unei săptămâni întregi de rodire în lumină a Bisericii, pe deplin meritat numită Săptămâna luminată.

Pr. Conf. Constantin Necula - Cine este Iisus Hristos? (Cluj, 16 apr. 2013)

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOasteaDomnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. ) 

Duminica Tuturor Sfintilor

„Adunarea Sfinţilor Tăi, unită fiind Ţie prin dragoste,

 cu bucurie dănţuieşte hora cea nesfârşită…”

Îndată după prăznuirea Rusaliilor, Biserica - Rodul Rusaliilor - îşi prăznuieşte osatura duhov­nicească, talpa de eroism care o ţine înaintea lui Dumnezeu. Căci se face astăzi prăznuire de „toţi Sfinţii”, Duminica aceasta fiind, dacă vreţi, ziua de nume a fiecăruia din noi şi, totodată, prăznuirea sina­xa­rului întreg.

Ei sunt rodul „dragostei care sminteşte”, cum ar spune Părintele Savatie Baştovoi («Dragostea care sminteşte», Ed. Marineasa, Timişoara, 2003), acea dragoste care se împlineşte în porunca dată de Hristos, normă duhovnicească, învăţătură deplină: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. După cum cântarea Praznicului spune: „Tu pe noi, cei ce eram vrăjmaşi, ne-ai iubit foarte; Tu, prin smerire neobişnuită, Te-ai pogorât pe pământ, Îndurate Mântuitorule, neruşinându-Te de ocara netrebniciei noastre; şi, rămânând în înălţimea slavei Tale celei preacurate, ne-ai aşezat în slavă, pe noi, cei ce mai înainte eram nebăgaţi în seamă” (Cântarea a 4-a, 2). Aşa se vădeşte dintru început că funda­mentul cinstirii Sfinţilor nu-i altul decât cinstirea cu dumnezeiască întrupare a trupului nostru omenesc, muritor şi păcătos, reaşezat în slavă prin ……. şi ico­nomia lucrării dumnezeieşti. Acea lucrare care „din ţărâna morţii, iarăşi fiind zidiţi, firea cea omenească, cea căzută”, prin Învierea Sa, Hristos iarăşi o face „neîmbătrânitoare”, „icoană împă­rătească, strălucind de lumina nestri­căciunii” (Cântarea 5, II şi III).

Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi

De mic copil, prima pagină a Evangheliilor Noului Testament m-a uimit. O grămadă de nume, o listă care-mi părea fără importanţă sau, mă rog, nu prea mare. Până când recitind subtitlul dat de traducător, „Cartea neamului Domnului nostru Iisus Hristos” şi aflându-L chiar pe El în înşiruire am socotit-o mereu ca o simplă „introducere” în Evanghelii. Asta până când mi-am adus aminte că exact apartenenţa la această listă „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Mt. 1,1) este motivul pentru care Fecioara Sfântă şi Dreptul Iosif apucă drumul, deloc lipsit de peripeţii al Betleemului, chemaţi de „înscrierea” pe care Cezarul August a poruncit-o (Luca 2, 1). O poruncă umană să schimbe locul de naştere al Domnului Celui Viu? „Lista” ne elucidează că nu. Că voinţa lui Dumnezeu a crescut arborele lui Iesei, sfântă catapeteasmă de nume, până când rodul de fruct şi-a aflat pântecele din care să se inrumpă-n lume. În lumea care-avea atâta nevoie de El. Un „arbore” genealogic (comparativ cu cel de la Luca 3, 23-38 în diferenţele de rigoare pe care, aproape matematic, exegeţii le pot identifica…) care „curge” din grădina raiului, până-n Valea Plângerii, urcând muntele până-n ţara Betleemului.

Predică la Adormirea Maicii Domnului

"În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi, Prea Cuvioase Maici!

Am început cuvântul meu de astăzi ieşind în faţa frăţiilor voastre cu Mineiul pe luna august, adică - pentru cei care nu ştiţi deja aceasta - cu cartea aceea care cuprinde în ea slujbele pe toată luna august, care de obicei se cântă sau se rostesc la strană şi care, aparţinând Cuviosului Teofan imnograful (Slava Litiei, glas 5), ne oferă poate cea mai completă istorie de cuvânt a Praznicului Adormirii Maicii Domnului.

În toată dragostea şi evlavia Bisericii şi a credincioşilor, am purces aseară la prohodirea Maicii Domnului, a aceleia care nu numai că L-a adus, trupeşte, pe Hristos Domnul în mijlocul nostru, dar L-a şi înconjurat cu dragostea ei, sfidând ura, şi necredinţa, şi îndoiala, şi nenorocita îngustime a celor din jur. L-a şi păstrat în inima ei, la vremea Rănirii celei cumplite a Patimii şi Morţii Sale. L-a şi aşteptat să răsară iarăşi, Soare luminos, de dincolo de linia orizontului morţii. Şi când iarăşi S-a aşezat în taina Vieţii Fiului său, Maică Preacurată, făcutu-s-a tuturor Minune, Taină, purtătoare de griji şi bucuroasă mijlocitoare celor umili.

Adormirea Maicii Domnului

Pornind de la adevărul de credinţă cuprins în cuvintele: „Întru naşterea ta, zămislirea a fost fără sămânţă; întru Adormirea ta, moartea fără stricăciune; minune îndoită întru minune s-a adunat, de Dumnezeu Născătoare…” (Sedealna a II-a la Utrenia Praznciului), Biserica a rânduit, după o perioadă de postire de cincisprezece zile, ca semn al cinstirii Adormirii sale - moartea noastră de dragul morţii ei -, acest praznic ale cărui pagini le aflăm mai ales în scrieri numite Evanghelii apocrife („Cuvintele Sfântului Ioan Teologul”, text de secol IV), „Adormirea Maicii Domnului”, alcătuită de Ioan, Episcopul Tesalonicului (sec. VII) şi ceva mai adânc exprimată în multele vieţi ale Maicii Domnului, dintre care cea mai frumoasă mie mi se pare a fi aceea scrisă inspirat de Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Desprinsă parcă din file de poveste, Adormirea Maicii ne aşează cu discreţie în atmosfera de lumină caldă, ca un apus cuprins de mierea Soarelui, care mereu o înconjură pe Preacurata Mireasă şi Maică a Domnului. Şi dacă în Prohodul Maicii Domnului am aflat povestea cântată a evenimentelor, n-ar fi rău - punând cap la cap textele despre care v-am zis înainte - să ne aducem aminte de finalul vieţii Maicii Celei Pururea Fecioară.

Sfârşitul Maicii Domnului a fost într-o zi de duminică, după o perioadă iarăşi grea. Căci minunile săvârşite de Maica Domnului, ca şi activitatea Apostolilor, întăresc din nou, a câta oară oare, iudeii din Betleem care plecaseră la Ierusalim pentru a afla scăpare. Aflaseră că li se apropie prigoana. Ceata Apostolilor şi Maica s-au ascuns într-o casă pe care iudeii căutau să o aprindă. Dar minune: casa nu se aprindea! Comunitatea aceea, care o purta în inima ei pe Maica Domnului, precum scoica poartă în miez mărgăritarul de perlă, a ales plecarea la Ierusalim, locul în care aşteptaseră Pogorârea Duhului Sfânt după ce, tot în Ierusalim, se bucuraseră şi pătimiseră deopotrivă tainele slujirii lui Iisus Hristos. Aflând că i se apropie moartea, Preacurata, apucând dreapta neîntinată a Mântuitorului, rosti această rugăciune: „Mă închin înaintea acestei mâini, care a făcut cerul şi pământul, şi chem în ajutor numele Tău vrednic de multă laudă, Hristoase Dumnezeule, Împăratul veacurilor, singurul născut al Tatălui, şi Te rog să o primeşti la Tine pe roaba Ta; Te rog pe Tine, care ai binevoit să Te naşti dintr-o biată femeie ca mine spre mântuirea neamului omenesc, prin lucrarea cea tainică. Ajută-l pe tot omul care invocă, se roagă sau numai rosteşte numele roabei Tale!” Ba, la aceasta adaugă o altă rugăciune pe care Apostolii i-o cer cu insistenţă, întru binecuvântarea lumii: „Dumnezeule, care prin marea Ta bunătate ai trimis din ceruri pe Fiul Tău Cel Unul Născut ca să locuiască în bietul meu trup şi Care ai binevoit să Te naşti dintr-o fiinţă sărmană ca mine, ai milă de lumea aceasta şi de tot sufletul care Te cheamă în ajutor!” Acestei rugăciuni i se adaugă alta, şi alta, şi alta… Maica Celui Care este Rugăciunea se roagă până în ultima clipă a suflării sale. Nici nu ne-o putem închipui altfel pe aceea pe care, iarăşi conform tradiţiei, cerurile au purtat-o astfel: „Când sufletul ei curat a ieşit din trupul ei, locul s-a umplut de o mireasmă plăcută şi de o lumină extraordinară, nefirească. Iar din ceruri se auzea un glas zicând: Fericită eşti tu între femei! Icoana Adormirii Maicii Domnului ne-o prezintă pruncă albă, nepătată, în braţele Fiului său. Umplută de lumina cea necreată a Învierii pe care, prin naşterea sa nepereche, a străbătut-o din profeţie în realitate maximă.

Tot icoana Adormirii păstrează un amănunt care, în fond, ne-o arată pe Maica Domnului făcătoare de minuni. Uitaţi-vă lângă patu-i de îngropare. Un pângăritor iudeu (numit de tradiţie Iephonias), care se repede asupra sicriului cu gândul de a-l pângări, are mâinile retezate din umeri de o sabie de foc mânuită de un înger al Domnului. Sfântul Petru este cel ce roagă pe Născătoarea de Dumnezeu şi aceasta împlineşte minunea. Reaşează braţele în fireasca lor aşezare, convertind la Hristos pe iudeu. Episodul acesta, oricât ar părea de poveste, este cât se poate de credibil şi în multe feluri şi în multe timpuri dragostei Maicii Domnului, faţă de cei ce s-au rugat ei, gesturile ei materializându-se în astfel de fapte ale harului.

Cumpănind, Adormirea Maicii Domnului arată Biserica Ortodoxă ca pe o Biserică a echilibrului. Nu o Maică a Domnului egală lui Dumnezeu, dar nici o femeie ca toate celelalte. Şi aceasta a ferit Biserica de tot felul de excese practice şi teoretice. La vremea acesta, a carierismului generalizat, când femeia este mai mult încurcată de matrimoniu şi de copiii săi, când vedem în ce hal de dezbrăcare de toată slava Învierii ni se arată codoaşele culturale ale unei televiziuni sau media înrobită în permanenţă pornografiei şi prostului gust, praznice ca acestea, legate de Maica Domnului, trebuie să ne pună nu doar pe gânduri, ci şi pe faptă. Să ne oblige, ca Biserică, să regândim, să reanalizăm tezaurul de spiritualitate pe care Maica Domnului l-a radiat către femeia creştină şi, prin aceasta, către familie. Şi de acolo, înapoi, în Biserică. Fără o reevaluare, de pe poziţii ortodoxe, inclusiv femeia româncă va gusta din momeala falsei feminizări prin masculinizare, a falsei împliniri prin capital şi plus de capital, iar viitorul Ţării va fi profund afectat. Ce diferenţă între maica româncă ce îşi creşte feciorul sau omul ce se-ntoarce din drumurile lui de pace sau, vai, de război, şi tânăra tâmpă de atâtea aere, răstignită între plăceri, anulată ca persoană de spoiala cosmetică ce-i distruge icoana devenirii sale întru fiinţă!

Maica Domnului rămâne la acest nivel un medicament antiprostie şi antiprofanare de icoană! Ea nu trebuie apărată în disputele cu sectarii! Fie-le mântuirea uşoară, deşi mă îndoiesc! Ea trebuie crescută în inima copilelor românce ca să nu piară neamul de mirese ale lui Hristos care, vreme de secole, au împodobit cerul de nădejdi ale Ţării. Ea trebuie oferită ca soluţie de vindecare tuturor acelora care, abdicând din ceea ce Hristos Domnul le-a oferit, au ales ispititoarea lume în care diavolul îşi face şi îşi desface mendrele. Maica Domnului, o repet, nu are nevoie să fie apărată! Ea o face singură! În schimb noi, noi, păcătoşii, să strigăm pururea la ea, Apărătoarea şi Acoperământul nostru la vreme de primejdie. Numai cine n-a gustat din grabnica lucrare a Maicii Domnului, cui nu i-a fost dat să aibă pe buzele durerii dulceaţa plină de nădejde a grabnicei sale mijlociri, numai cine nu s-a bucurat şi nu a plâns cu Maica Domnului şi nu a suspinat cu ea, şi nu s-a străpuns de slava Crucii în adâncul sufletului şi a inimi sale, numai unul ca acesta se îndoieşte sau, mai rău, huleşte pe Maica Domnului! Nouă, nouă, cărora şi ziua de astăzi - ca atâtea altele - ne-a îndulcit-o cu dragostea ei, nouă, care am văzut tainica ei purtare de grijă şi ne-am lăsat cuprinşi de tremurul discretei sale misiuni, nouă nu ne este alta a zice decât ceea ce Ipacoiul Praznicului ne pune la îndemână: „Fericimu-te pe tine toate neamurile, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară! Că întru tine, Cel neîncăput, Hristos Dumnezeul nostru, a binevoit a încăpea. Fericiţi suntem şi noi, folositoare pe tine avându-te. Că ziua şi noaptea te rogi pentru noi, iar tăria poporului tău cu rugăciunile tale se întăreşte. Pentru aceasta, lăudându-te, strigăm ţie: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”

Să-I mulţumim Domnului că, în grija Sa de pe Cruce şi-n lumina izvorâtă din aceea, pe Maica Sa ne-a dăruit-o Maică şi nouă! Iar ei să-i zicem, iară şi iară: Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!… Amin.

Braşov, 2004

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
fragment din Praznicar
sursa: http://www.agnos.ro

Cultura crestina se face din "nu", nu din "da"-uri repetate

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Pr. Constantin Necula
(consilier Mitropolia Ardealului)
la emisiunea “Flori de pateric”
(TV Eveniment, Sibiu)
din 26.10.2008.

„Provocarile strazii”

"Unii teologi susţin că textul din 1 Corinteni, cap. 11, care cuprinde interdicţia femeii de a participa la slujbe cu capul descoperit se refera la un obicei al societăţii respective, potrivit căruia, o femeie care se respectă nu apare niciodată în societate cu capul descoperit. Conform acestei concepţii, Apostolul Pavel ar da acest sfat numai pentru a nu-i expune pe creştini nerespectului păgânilor. Astfel, consideră că femeile nu trebuie neapărat să fie cu capul acoperit în biserică.

Care este părerea dumneavoastră faţă de aceasta?

Eu cred în ce-a scris Sf. Apostol Pavel, nu ştiu cât credeţi dumneavoatră! Şi cred că tot ce-a scris acolo are referiri inclusiv în zilele noastre. Cred în aceeaşi vreme într-o dinamică a tradiţiei Bisericii Ortodoxe. într-o punere în vremuri a acestui cristal, care este Sfânta Scriptură. Eu cred că-n nici un caz nu putem face o teologie a baticului dacă mai înainte n-am făcut o teologie a capului. Deci, până să vorbesc despre baticul pe care-l pun în cap, trebuie să vorbesc despre mentalitatea care-o creez în mintea omului, fâcându-l să înţeleagă de ce-şi pune baticul.
Unii îşi pun batic pe cap, dar degeaba! Să vă dau un exemplu. Student fiind, am participat în Braşov la o Liturghie unde înalt Prea Sfinţitul Streza, pe atunci părintele Streza, a slujit nemaipomenit. Şi, la un mo¬ment dat, intră în biserică doi tineri, curat îmbrăcaţi, drăguţi foc, ţinându-se de mână. Şi-o cucoană de asta, cu trei broboade pe cap, s-a pornit ca un uliu: „Nu vă e ruşine, măi?” Să dea cu ei de pământ, să-i omoare nu alta! I-am şi zis: „Ce faceţi aici? Ii gazaţi? Ii electrocutaţi? Ce?! Care-i pedeapsa pentru faptul că intri în biserică ţinându-te de mână cu persoana iubită? Ce-i aberant în fapta aceasta? Faceţi-i, doamnă, să priceapă că dum¬neata, cu baticul pe cap, eşti mai deşteaptă, mai evla¬vioasă şi mai bună decât ei. Că ţesătura baticului nu-ţi ascunde numai prostiile din cap, ci-ţi face vădită cuminţenia, puritatea.”
Prin unele locuri, la sate, se mai păstrează obiceiul ca în noaptea nunţii să i se ia de pe cap cununa miresei şi să i se pună un batic. Este semnul maternităţii. Feme¬ia aceea se aseamănă cu Maica Domnului. Oricum, nu din baticeală facem strunga prin care intri în biserică. Că până la urmă în capitolul acesta ni se vorbeşte doar despre femei; despre fetele tinere care se tund ori care-şi prind frumos părul nu spune ce trebuie să facă.
Există, desigur, şi o parte practică a acestui lucru. Doar aţi văzut destul de multe femei cărora la o mică flamă de lumânare le ajunge capul ca o mirişte! Le pedepseşte Dumnezeu în felul acesta.
Eu zic că acelea care poartă batic trebuie să-l poarte mai departe, celelalte să înveţe de ce să-l poarte, iar cele care nu înţeleg, să mai cerceteze.

Ce poziţie să adoptăm faţă de machiaj?

Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.
Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu.
La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că... se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină. în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com¬plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.
Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat... Există o men¬talitate de emisie şi pe linia bărbatului.
Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma¬chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp...

De ce dansul este un păcat? Nu este tot expresia bucuriei? Mă refer la un dans decent.

Acum depinde ce numeşti dans decent. Decentă se crede şi tiriplica aceea din Numai iubirea, tanti aia... Şi ea bate câmpii, nene!
Ce înseamnă dans decent, până la urmă? Nu uitaţi că acel Eliade pe care unii îl pupă, alţii îl spânzură, spunea la un moment dat că întotdeauna dansul are o conotaţie sexuală. Un soi de dans prenupţial, o propunere.
Singurul dans decent, care este expresie a bucu¬riei, pe care eu îl ştiu, este Isaia dănţuieşte, dansul acela de la cununie, jocul de la hirotonie. Şi mai este un dans pe care noi nu prea îl băgăm în seamă. Este dansul pe care îl face preotul când cădeşte în biserică. El joacă acolo! Şi ne îndeamnă şi pe noi la joacă. In Biserică suntem chemaţi la dans liturgic: mergem şi ne închinăm, mergem şi ne împărtăşim... Aţi văzut că pe cupola bisericii sunt reprezentaţi îngerii, care joacă în bucuria festivă a Impărăţiei lui Dumnezeu! Or noi, pe pământ, acelaşi lucru îl facem, jucăm. Numai că noi credem că jocul întotdeauna e o chestie de buric, de părţi... Omul trebuie să joace însă întreg.

Pr. Constantin Necula
din volumu „Provocarile strazii”,
Editura Agnos, Sibiu, 2006

Internetul şi (non)comunicarea

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Interviu cu parintele Constantin Necula pentru blogul Nova Tv.mpg

Să-l slăvim pe Dumnezeu şi El să se slăvească în toate ale noastre

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Părintele Constantin Necula

Predică în Catedrala Mitropolitana "Sfanta Treime" din Sibiu

la adunarea de comemorare a Părintelui Iosif Trifa

Ortodoxia pentru tineri

Părintele Constantin Necula - Slatina 2010

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Nucii Sfântului Andrei

De fiecare an era la fel. Ioan o lua pe soţia sa Elena şi pe cei patru copii pe care-i dăruise Dumne­zeu şi plecau -­ de fiecare dată se ivea o ocazie - spre Peştera Sfântului Andrei, nu departe de satul în care ei înşişi aleseseră să-şi trăiască viaţa. Şi satul lor avea o urmă de-a Sfântului peste câmpia largă şi mai mereu crăpată de soare ca o buză sărată de o sete nebună.

Hămesită de apă, văioaga de câmp, ce despărţea satul de latura de nisip a lacului, înghiţea îndată firul de pârâu ce-o străbătea uneori primăvara şi care purta numele de Pârâul Sfântului. De altfel, se retrăseseră din vraiştea oraşului în satul cu pârâu binecuvântat tocmai de dragul prezenţei unei urme a Sfântului Andrei care aici, la unirea dintre pământ, apa mării şi cer, era numit simplu, de sine înţeles - Sfântu’. Ca un alint sau ca un murmur de adormit în pace pe copii.

Auziseră de multe ori despre intervenţia Sfântului Andrei în viaţa celor care locuiau urma de talpă apostolică ce însemnase pe ţărmul Mării Negre mersul bine­cuvântat al vestirii Evan­gheliei lui Hristos. De la om la dobitocul din grajd, de la floarea câmpului la piatra drumului totul vibra de un nu-ştiu-ce plin de lumină şi de har dumnezeiesc. Ioan - crescut de un bunic, preot, după ce-i plecaseră părinţii spre uşa de lumină, care se deschisese să‑i cuprindă pe când erau tare tineri - trăise mereu cu gândul la Sfântul Andrei, ocrotitorul de seamă al Bunicului şi ai unor prieteni de‑ai lui despre care, odată crescut, aflase că nu se cheamă „duşmani ai poporului” şi nici „criminali” cum ades îi auzise pe unii slujindu‑i. El şi‑i amintea îngenuncheaţi - mai ales la vreme de noapte - în miezul de lumină pe care‑l împrăştia candela Maicii Domnului sau, mai ales, a Sfântului Andrei - cel căruia se rugau cu lacrimi în ochi.

De aceea orice zi de Sfântul Andrei şi‑o petreceau - de vreme destulă - toţi ai casei lor la Peştera Sfântului. Stăteau la Liturghie în biserica din sat - smerită şi însingurată între casele acoperite de stuf uscat sau, rar, de ţigle prost arse. Apoi plecau, laolaltă cu alţi câţiva către Peştera Sfântului. Atât de binecuvântată era „cetatea” aceea de piatră din măruntaiele pământului, încât, odată, Ioan se gândise că n‑ar mai trebui să plece. Era o căldură a locului care mângâia sufletul. Uneori, picuri mari de apă se prelingeau din culmea de piatră a peşterii. Păreau lacrimi mari ale Sfântului ce se amestecau, pe faţa uimită a copilului, cu lacrimile lui de prunc singur şi însingurat.

În ziua aceea Ioan ieşise cu copiii din peşteră în briza călduţă ce anula oarecum frigul toamnei târzii. O brumă uşoară albea totul în jur, tulburând verdele încă neşters al verii ce trecuse. Când văzuse copii urcând în nuc - adunând nucile plesnite în coaja verde încă, uitând parcă de tot şi de toate - se urcă şi Ion, văzând ochii rotunjiţi ai pruncilor săi şi, ca orice bărbat în putere, urcă mai sus decât toţi ceilalţi. Din senin, un vânt prevestitor de furtună începu să freamăte printre crengi. Puştii de la poalele nucului săriră imediat, mai cu seamă aducându‑şi aminte că, în urmă cu un an Vasilică, băiatul dascălului, aruncat din nucul vecin al acestuia, scăpase de moarte ca prin urechile acului. Ioan nu mai apucă să‑şi fixeze bine picio­rul pe creanga mişcătoare. Alunecă pe abu­reala crengii, scăpând în jos…

Elena strânse pentru o clipă copiii în jurul ei, acoperindu‑le ochişorii miraţi de schimbarea de vreme. Ochii nu mai luceau a nucă cu gust bun, ci a teamă amară. Iar când tatăl lor o luă în cădere, spre crengile de jos ale nucului cel uriaş, ochii i se umplură de lacrimi. Elena se ruga, cerând ajutorul Sfântului. Deodată, oamenii ce stăteau de faţă mărturisesc aceasta, o pală de vânt călduţă, izvorâtă parcă din Peştera Sfântului mângâie căderea lui Ioan, luându‑l parcă în braţe. Lunecarea aceea - ciudată la prima vedere - îi uimi pe toţi, pe Ioan lăsându‑l aproape fără grai. Doar în urechi auzise - ca un glas de stâncă - „Pentru rugăciunile Elenei, maica pruncilor tăi…”

Părintele Timotei îşi caută mântuirea în vârf de munte - Tabor oltenesc. Maica Mamvra - călugăriţă şi ea - cu palmele, ce‑au acoperit ochii copiilor, frământa pre­scurile pentru Sfânta Li­turghie. În chiliile lor, o candelă arde nestinsă la icoana Sfântului Andrei. Departe, în Dobrogea lor natală, nucii Sfântului Andrei foşnesc - povestesc - amintirea zilei aceleia de Sfântul Andrei. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne izbăvim de căderi. Amin.

Pr. Constantin Necula
fragment din "Căluţul lui Dumnezeu",
Ed. Bunavestire, Bacau, 2003