Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
Părintele Arsenie Papacioc mereu spunea că „mustrarea învinge (uneori) dar nu convinge” și ca atare singura modalitate de a reuși să îndreptăm pe cineva este rugăciunea pentru el și dragostea sinceră. Se întâmplă că omul mândru să fie și aspru și de aceea toată dojana pe care o aduce cuiva nu este făcută în spiritul creștin autentic. Părintele Porfirie Bairaktaris în cartea sa Antologie de Sfaturi și Îndrumări ne pune înainte un mod de înțelegere al lucrurilor:
Un priten mi-a mărturisit că suferea din cauza purtării aspre a șefilor săi. Acest lucru amenința să-l umilească și să dea impresii gerșite despre caracterul său. Bătrânul l-a primit, a pus lucrurile la punct și i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
Sufletul
creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să
trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui
Dumnezeu, în tăcere.
Cel ce
voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să
te doară. Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești.
Iubirea se ostenește pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, își
însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește, nu ia
nimic în seamă, nici amenințări, nici greutăți, din pricina iubirii. Iubirea
pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.
Și
când zicem iubire, nu este vorba de virtuțile pe care le vom dobândi, ci de
inima iubitoare către Hristos și către ceilalți. Toate să le întoarcem către
aceasta. Vedem o mamă cu copilașul în brațe, sărutându-l și răsfățându-l? Îi vedem chipul luminos atunci când
își ține în brațe îngerașul? Omul lui Dumnezeu vede toate acestea, îl
impresionează și, însetat, zice: „Să fi avut și eu această dragoste fierbinte
pentru Dumnezeul meu, pentru Hristosul meu, pentru Maica Preacurată, pentru
sfinții noștri!". Da, așa trebuie să-L iubim pe Hristos, pe Dumnezeu. O
dorești, o vrei și o dobândești prin harul lui Dumnezeu.
"S-a spus că astăzi, când fiinţe sfinte, contemporane nouă, precum părinţii noştri duhovniceşti Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie au adormit în Domnul, părăsind această viaţă, suntem mai săraci.
Cred că dimpotrivă, suntem mai bogaţi şi mai fericiţi, fiindcă aceşti sfinţi, eliberaţi de limitele trupeşti şi de dependenţa biologică, continuă a se afla printre noi, însoţindu-ne paşii în viaţă. Însă, aşa cum e şi firesc, noi suntem aceia care nu le putem simţi şi nu le putem trăi prezenţa duhovnicească, tocmai din pricina neputinţei simţurilor şi a percepţiilor noastre.
Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus: „Părinte, să vă gândiţi mereu la noi şi să vă rugaţi pentru noi, căci avem mare nevoie. Îndeosebi să vă gândiţi la noi în ceasurile nopţii, când se stinge zgomotul vieţii şi când încercăm să comunicăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu”. Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distanţă. Când voi pleca din această viaţă va fi mai bine, fiindcă voi fi mereu alături de voi când mă veţi chema”. Într-adevăr, în fiece clipă simt lângă mine prezenţa cuviosului părinte. Simt cum Părintele Porfirie se află lângă mine. El continuă a fi viu, uşurându-ne de greutăţile de zi cu zi. Ne vorbeşte prin cuvintele şi faptele semenilor noştri, în toate clipele de bucurie ca şi în ceasurile grele. Ne vorbeşte prin tăcerea sa.
„Între noi nu e nici o distanţă”! Acesta este cuvântul mângâietor pe care ni-l spun cetele sfinţilor contemporani nouă, celor „osteniţi şi împovăraţi”, oamenilor singuri, oamenilor ce suferă şi plâng, care nu au a le dărui decât lacrimile.
Sfinţii trăiesc! Ei sunt lângă noi, sunt prietenii noştri ce ne întind mâna. Vom şti oare să le răspundem?
Într-o seară, în aprilie 1996, după ce am vorbit la postul de radio al Bisericii din Piure despre viaţa şi lucrarea Părintelui Porfirie, am primit un telefon. Era o tânără din Nea Smirni, care de ani buni se află imobilizată într-un scaun cu rotile, fiind bolnavă de scleroză în plăci. Se numea Soula şi ţinea foarte mult la Părintele Porfirie. Ascultase emisiunea şi fusese mişcată de faptul că spusesem: „Sfinţii trăiesc! Sunt printre noi, fiindu-ne mereu aproape”. Din seara aceea Soula ţine mereu lângă pat un scaun gol pentru sfinţii de care vorbeam şi o ceartă pe mama sa ori de câte ori îşi pune acolo hainele.
Soula aşteaptă spunând: „Cu siguranţă Părintele Porfirie va veni într-o seară să se aşeze pe acest scaun”!
„Aceasta este puterea sfinţilor, a celor ce trăiesc şi a celor ce s-au săvârşit!”
„Cu adevărat foarte mari sunt mângâierea şi alinarea ce le dobândesc toţi oamenii ce aleargă la mormintele acestor sfinţi!”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)."
