Scrisoarea unui fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea

 O scrisoare a Părintelui Iosif

E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa” din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes), la 1 martie 1906, către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da! Numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”.

Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.

Întărâtarea

- pe Dumnezeu Îl întristează:

- pe om îl agită, îl provoacă, îl mânie, și-l înclină spre violență;

- pe animal îl asmuță.

Cartea Sfântă ne sfătuiește să nu întărâtăm pe copiii noștri nicicând: nici când sunt mici, nici când vor fi mari, niciodată și chiar pe nimeni.

Despre poporul lui Israel, în cartea Deut. 32, 15-17, ni se spune că a întărâtat pe Dumnezeu la gelozie prin dumnezeii străini.

Psalmul 78, 41 ne arată cum poporul eliberat din Egipt, la trecerea prin pustie, nu a încetat să ispitească și să întârâte pe Dumnezeu.

Umblând după o slavă deșartă, oamenii se întărâtă unii pe alții și se pizmuiesc, zice Sf. Ap. Pavel la Galateni 5, 6.

Trei ani fără fratele Moise

Fratelui Moise Velescu

Tu cel ce urci cu drag spre cer meru,
fără a te plânge de urcuşul greu,
mânat de taina dorului senin,
priveşti cu îngrijorare spre cei ce-n urmă-ţi vin.

Inima-ţi se zbate, se frânge ne-ncetat,
căci pleci din lumea asta, atât de întristat,
văzând că toţi aceea pentru care ai lăcrimat
sunt tot mai reci, mai tot ne-mpăcat.

Ai vrea să vezi un gest de împăcare,
Dar nu-i niciunul şi inima te de doare!
Lucrarea, rostul parcă şi-a pierdut,
vrăjmaşul pânze dese-n jurui a ţesut.

Tu cel ce urci cu drag spre cer mereu,
dorul tău ţi-l ştie bunul Dumnezeu,
şi cerul ce acuma e de nori negri plin
va fi pe zi ce trece, tot mai mult senin.