Munca este rugăciunea mâinilor

Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.

Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Să nu te ţii numai de muncă, ci este cel mai bine să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

Tu singur ştii dacă iubeşti...

,,Sa ne iubim. Sa ne iubim unii pe altii. Sa ne iubim, sa nu ne uram, sa ne iubim cu adevarat, "sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim". Sa aducem marturie de credinta noastra si prin iubire. 

Credinta si iubirea sunt doua lucruri legate una de alta. Sfantul Apostol Pavel, in epistola intai catre corinteni, are niste ganduri in legatura cu iubirea, in legatura cu dragostea. Si spune intre altele si aceasta: "De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt" - deci n-am nici o valoare. Chiar daca as muta niste munti, prin credinta mea, daca nu am si iubire la credinta, daca credinta mea nu e lucratoare in iubire, daca la credinta mea nu se adauga iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are insemnatate atunci cand o folosesti si este lucratoare in iubire; atunci cand credinta e lucratoare, si daca nu-i lucratoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare daca nu-i lucratoare in iubire.

Ce părere aveţi de muzică, de teatru?

În ceea ce priveşte muzica, noi trăim într-o societate în care muzica are ponderea ei. Păcat că oamenii în general nu sunt foarte doritori de a cânta ei înşişi, cel mult ascultă muzica la casetofon, la radio, la televizor, muzica cântată de alţii. Mai demult era o angajare a oamenilor, în general, pentru muzică. Nu mă gândesc numai la cei care erau angajaţi într-un cor, ci la cei care erau gata tot timpul să fredoneze ceva, să cânte ceva, eventual să cânte la un instrument muzical, să interpreteze o cântare, o melodie, cântând el însuşi vocal şi parcă în tinereţea mea era mai multă preocupare de a face muzică, nu numai de a asculta muzică. Şi atunci, trăind într-o societate în care oamenilor li se oferă după preocupările care sunt, îmi pare rău că se neglijează anumite lucruri pentru că nu mai sunt la modă.

CERTURILE

Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.

Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălat o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta că-i a mea, şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă.

"Ortodoxia copilariei mele"

Am ales ca subiect Ortodoxia copilãriei mele pentru cã am constatat cã la bãtrânete nu mai e ca în copilãrie, cã Ortodoxia de odinioarã era mai ortodoxã decât cea din vremea noastrã. Acum cincizeci de ani oamenii gândeau altfel decât cei de acum, iar copiii de astãzi nu se mai nasc si nu-si mai trãiesc copilãria în conditiile de altãdatã pe care le-am stiut eu, în satul în care m'am pomenit, în satul în care mi-am trãit primii ani ai vietii mele. Credinta ortodoxã de odinioarã era una în care se stia de o lege a lui Dumnezeu, oamenii trãiau cu un sentiment al sacrului, se gândeau la Dumnezeu mai mult si-L simteau mai aproape si aveau constiinta cã si gândurile cele bune vin de la Dumnezeu. Era mai multã bunã-cuviintã. Toate acestea parcã s'au ascuns cumva. Lumea de atunci stia mai bine de bisericã, se gândea mai mult la Maica Domnului, la sfintii lui Dumnezeu, erau cinstitori ai oamenilor lui Dumnezeu care sunt preotii, aveau o sfialã în fata lucrurilor sfinte, iar evlavia lor nu se raporta numai la lucrurile sfinte direct, ci si la naturã, de multe ori era afirmat faptul cã pe grâu e obrazul lui Dumnezeu. Asa gândeau oamenii de odinioarã si nu mai gândesc asa oamenii de acum.

Într'o convorbire pe care am avut-o cu pãrintele Stãniloae, pãrintele a afirmat cã Ortodoxia e doxologie, adicã ea se revarsã în preamãrirea lui Dumnezeu. Aceasta este Ortodoxia adevãratã, cea care preamãreste pe Dumnezeu în Treimea Persoanelor Sale, si cinsteste pe Maica Domnului si pe sfinti. Doxologia se manifestã în sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt vuietul Duhului în constiinta credinciosilor. De câte ori slujim lui Dumnezeu creãm o atmosferã în care Dumnezeu e prezent în constiinta noastrã, Maica Domnului ne este aproape, toti sfintii sunt în atentia noastrã. Ortodoxia noastrã trebuie sã se manifeste neapãrat în cuvânt si în gând, în simtire si în viatã. Dacã trãim asa, trãim ortodox. Dar dacã nu ne angajãm în doxologie, nu suntem nici în Ortodoxe.

Dintre sfintele slujbe ale Bisericii noastre noi socotim cea mai importantã Sfânta Liturghie, desi toate sunt importante. Totusi se poate vorbi despre Sfânta Liturghie ca despre un rezumat al tuturor slujbelor, ca de o slujbã pentru care ne pregãtim prin celelalte slujbe. În francezã cuvântul ''Liturgie'' nu înseamnã numai liturghie, ci desemneazã toatã slujba Bisericii. Toatã slujba Bisericii este o Liturghie înainte de Liturghia propriu-zisã, însã Sfânta Liturghie are darul de a cuprinde totul, nu numai slujbele, ci si toate sãrbãtorile din timpul unui an bisericesc. Sfânta Liturghie este eticheta Ortodoxiei.

La Sfânta Liturghie Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte si care preînchipuiesc mai întâi Trupul si Sângele Mântuitorului se prefac în adevãrat Trupul si Sângele Domnului Iisus ca sã se poatã împãrtãsi credinciosii si ca Domnul Hristos sã poatã intra în alcãtuirea mãdularelor noastre. De aceea se poate vorbi foarte bine despre Ortodoxie si Euharistie, despre Ortodoxia care trãieste în Sfintele lui Hristos Taine.

Si dacã cineva trãieste Ortodoxia asa cum era ea în vremea copilãriei mele, dacã cineva îsi revarsã sufletul în slujbele dumnezeiesti pentru preamãrirea lui Dumnezeu, dacã cineva ia parte la Sfânta Liturghie si trãieste Ortodoxia din Liturghie, dacã cineva se împãrtãseste cu dumnezeiestile Taine pentru a-L avea pe Mântuitorul Hristos în alcãtuirea existentei sale, sigur ajunge sã simtã bucuria din Ortodoxie. De aceea se poate vorbi despre Ortodoxie si bucurie. Orice crestin trebuie sã fie un om al bucuriei, cãci credinta noastrã ortodoxã e alcãtuitã în asa fel încât e pricinã de bucurie, si cine nu vrea sã se bucure, tot trebuie sã se bucure pe mãsura credintei.

Si dacã mergem asa înainte ne putem bucura de comorile Ortodoxiei ascunse mai ales în dumnezeiestile slujbe care sunt în asa fel alcãtuite încât din ele învãtãm rugându-ne si nu rugãm învãtând. Ele ni-L aduc pe Dumnezeu în fata noastrã, în constiinta noastrã. Stãm de vorba cu Dumnezeu si cu sfintii Sãi prin sfintele slujbe. Si toate acestea sunt avantajele Ortodoxiei, ca si care nu existã altã credintã, ca si care nu existã termen de comparatie. Ortodoxia e unicã.

Cei care prezintã fel de fel de învãtãturi si de orientãri crestine si necrestine nu cunosc Ortodoxia, pentru cã dacã ar cunoaste, n'ar mai cãuta altceva. Si noi, pentru cã o cunoastem, rãmânem în Ortodoxiei si nu ne poate clinti nimeni din Ortodoxie. Dar mai este credinta ortodoxã într'un fel: ea este una a Tainelor. Noi nu avem constiinta cã putem sã facem în asa fel încât tainele sã devinã cuprinse în întregime de mintea noastrã. Credinta ortodoxã este usã a Tainelor pentru cã prin ea ajungem sã primim lucrurile tainice care sunt ale credintei.

Dacã n'ar exista taine n'ar fi trebuintã de credintã. Ori fiind vorba de taine este necesar sã avem credintã ca sã le putem primi. Despre Taine stim cã nu pot fi elucidate la mãsura aceea în care sã zicem cã nu mai sunt taine. Ele rãmân taine si dupã ce trecem din lumea aceasta, chiar dacã vom cunoaste mult mai mult atunci, dar ca sã ajungem sã cunoastem în întregime Tainele credintei nu se poate. Si asta o învãtãm de la Sfânta Bisericã, pentru cã într'o alcãtuire rânduitã pentru sãrbãtoarea Nasterii Domnului, vorbind cu Maica Domnului zicem asa: ''De Dumnezeu Nãscãtoare Fecioarã, ceea ce ai nãscut pe Mântuitorul pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei cã Maicã ai fost bunãvointei Tatãlui purtând în brate pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat.'' Când afirmãm acestea ne dãm seama cã este vorba de niste lucruri mai presus de întelegere si zicem mai departe: ''Taina nu suferã ispitire,'' degeaba vrei sã cercetezi taina cum a nãscut Fecioara fecioarã rãmânând, cum a purtat în brate pe Dumnezeu-Cuvântul Întrupat, cum s'a fãcut pestera cer (''Tainã strãinã vãd si preamãritã, cer fiind pestera''), cum a purtat Maica Domnului, în brate pe Mântuitorul devenind ''scaun de heruvimi.'' Deci ''taina nu suferã ispitire,'' degeaba scormonesti sã sti ceva ce nu poti sti. ''Ci numai cu credintã toti o slãvim (taina) - si zicem cãtre Maica Domnului -, strigând si zicând: Negrãite, Doamne, mãrire Tie.''

Asta e Ortodoxia: ne duce în fata Tainelor care rãmân Taine, ne dã constiinta sã ne plecãm cu mintea fatã de cele ce nu le întelegem si pe care le primim totusi în sufletele noastre.

Arhim. Teofil Paraian

(Dupa Vestitorul Ortodoxiei, Martie 1997)