Nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând

 

Oriunde este luptă, acolo trebuie să fie şi eroi. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri. Dacă tu nu vezi eroi peste tot şi din toate părţile, asta nu înseamnă că ei nu sunt. Sunt, sunt destui. Sunt şi în casă, şi pe stradă, şi în spital, şi pe ogor: fiindcă nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând. Bucură-te în Domnul!

Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz! Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri.

Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare

 „Să chemăm la masa bucuriei  şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă.

Parcă-l vedem  cum glontele-i străpunge pieptul  cu iuţeală de fulger! 

Sângele lui curge mereu din rană,  iar el începe să aibă vedenii. 

Între altele,  i se înfăţişează bătrâna sa mamă,  care-l prinde de mână  spre a-l aduce la Biserică,  ca în copilărie.

Cum? 

Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? 

El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce?

Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? 

Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? 

Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! 

Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte.

Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. 

Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. 

Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”.

Ostaşul moare apoi. 

Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”.

 Amin.

 prof. dr. Ioan Broşu

sursa:https://doxologia.ro

„Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”

Pentru că astăzi este 25 Mai, sărbătoarea Înălţării Domnului, dar zi dedicată şi cinstirii tuturor eroilor, mă duc cu gândul la o veche vorbă românească: „Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”. Astăzi eşti luat în râs dacă vorbeşti despre credinţă, despre eroi şi eroism, despre nevoia de modele vii, de curaj, de statornicie, de sacrificiu, de nevoia rostirii fără teamă a adevărurilor de credinţă şi de moralitate. Astăzi lumea nu mai crede în aşa ceva. Într-o astfel de societate este greu să vorbeşti despre comori nepreţuite, pentru că istoria lor este tot mai ne-nţeleasă. Lumea a evoluat, tineretul caută alte modele, cele vechi – sunt prea vechi. Se mai spune că poporul care-şi uită eroii, care nu-şi cinsteşte martirii şi care îşi dispreţuieşte părinţii nu-i vrednic să trăiască. Duhovniceşte este tot la fel, pentru că rupţi de aceste modele vii, rupţi de părinţii noştrii duhovniceşti, suntem rupţi de viaţă, fără viitor şi rupţi de Dumnezeu.

14 mai – Ziua naṭională de cinstire a martirilor din temniṭele comuniste - „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“

Această zi a fost aleasă simbolic: pe 14 mai 1948 (mai exact, în noaptea de 14/15) a fost primul val masiv de arestări de după instalarea comunismului.

Printre sutele de mărturii ale foştilor deṭinuṭi și martiri din temnițele comunicte, există și mărturia poetului și scriitorului creştin ortodox Traian Dorz - Psalmistul Golgotei 

De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.

Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Iată mărturia Poetului:

"Aici, în libertate, între fraţi, în trăirea obişnuită, Hristos, Domnul nostru, ne-a lăsat trei mijloace binecuvântate pentru viaţa noastră duhovnicească: Cuvântul Său – Biblia, rugăciunea şi fraţii. Adică Biserica şi adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creştem, rodim...

Dar, în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuinţele fiinţei noastre sunt cele mai chinuitoare. Atunci, în locul tuturor mijloacelor obişnuite, vine El, Domnul Iisus, la noi, pe cu totul alte căi decât prin Biblie, prin rugăciune sau prin fraţi. Stările prin care vine El sunt de aşa fel şi de aşa intensitate încât nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai – deşi totuşi nu este aşa. Este, deşi nu este, o coborâre a raiului în tot lăuntrul şi în toată înafara întregii noastre fiinţe. Vezi, deşi nu vezi, cerul deschis. Auzi, deşi nu auzi, pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai eşti, deşi mai eşti încă, într-un cuptor. Îţi pare şi nu îţi pare că eşti în cer. Ştii că eşti tu şi nu ştii că eşti tu acela.

Cine poate să-mi înţeleagă aceste cuvinte, va înţelege.

Îmi este sete şi dor

Mi-e dor, să ating cerul dintr-un zbor,
Să uit că-n lume-s călător...
Mi-e dor, de visele din copilărie,
Aş vrea şi azi, la fel să fie!
Mi-e dor, de seninul din privire,
Mi-e dor, de acel dor, numit IUBIRE!

Cum se desparte în silabe cuvântul DOR ?!...sau cuvântul DORUL?!... sau DORURI ?!...
Dorul, pentru cei care ştiu ce este iubire de Dumnzeu şi pentru aproapele, se desparte întodeauna în două silabe.
Do-rul, jumătate la unul şi jumătate la celălalt pentru a fi mai uşor de purtat pe umeri!
Dorul este o cruce destul de grea şi când doi sau mai mulţi pun umărul sub ea, devine mai uşoară.

..Dar cu ce cuvânt rimează cuvântul DOR ?!...
Dor rimeză cu Dor. Cui nu i-a fost niciodată dor de dor?

Iubirea e o putere

"Iubirea nu e emotie, e o putere ...  o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Fara Dumnezeu, orice iubire moare pentru ca nu exista Dumenzeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire.

Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita.

Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întruneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”

Hristos a înviat din morţi
- în cel dintâi ceas al zilei,
- în cea dintâi zi a săptămânii,
- în cel dintâi anotimp al anului.

Hristos, pârga celor adormiţi ( 1 Corinteni 15, 20 );
Hristos, Cel Dintâi ( 1 Corinteni 15, 23 );
Hristos, Capul Trupului, al Bisericii;
Hristos, Începutul;
Hristos, Primul născut dintre cei morţi;
Hristos, Care în toate lucrările trebuie să aibă întâietate ( Coloseni 1, 18 );
Hristos, Domnul împăraţilor pământului ( Apocalipsa 1, 5 );
Hristos, în Numele Căruia trebuie să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ ( Filipeni 2, 10 )
Hristos, Care ne iubeşte, Care ne-a spălat de păcatele noastre cu Sângele Său, Care a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Lui, şi Căruia I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
Hristos acesta, Hristos cel ce fusese răstignit, batjocorit, dispreţuit, părăsit, mort şi îngropat pentru păcatele noastre. Da, Hristos acesta a înviat. Slavă învierii Lui!…

Acum, după ce Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat, noi, care credem în El şi în Cuvântul Său care este Adevărul, nu mai avem voie să ne îndoim de nimic. Avem poruncă nu numai să nu ne temem şi să nu ne îndoim niciodată şi întru nimic – ci să îndrăznim totul. Şi să ne bizuim deplin: Hristos a înviat şi El e viu în vecii vecilor, pentru a garanta totul pentru noi.

Traian Dorz
din cartea: “Hristos – Mantuitorul nostru” , Capitolul 20

Doamne-n săptămâna asta

Doamne-n săptămâna asta grea a Patimilor Tale,
fă să-Ţi suferim alături când Tu sui a Crucii cale,
să simţim şi noi cum Crucea ne apasă şi ne doare,
să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare.

Doamne, să-Ţi simţim alături fiecare lovitură,
să răbdăm aceeaşi hulă şi batjocură, şi ură,
să plătim cu-aceleaşi lacrimi şi cu-acelaşi sânge toate,
să simţi şi Tu că ne doare c-am trăit cândva-n păcate.

Doamne, ia-mă şi pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină să-Ţi ajut să mi-o poţi duce,
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese şi pe mine,
e de-ajuns câţi ani din viaţă Ţi-am făcut şi eu ruşine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au să Te-ntindă,
fă şi firea mea cea veche răstignirea s-o cuprindă
şi, privindu-Ţi agonia, s-o văd şi pe ea cum moare,
Tu să Te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă ai ieşit Tu Fără Moarte,
sfintele mironosiţe şi-ai Tăi ucenici să vadă
şi-ale mele semne-alături, şi-nvierea mea s-o creadă.

Atunci ştiu că şi-n a Doua Fericită Înviere
aş veni şi eu cu Tine în Mărire şi-n Putere,
– căci, dac-am răbdat alături, în batjocuri şi-n ruşine,
vom fi-alături şi-n Mărire, să împărăţim cu Tine.

autor Traian Dorz

„Invăţaţi-vă să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”

În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.

La sfârşit, bătrânica mă aştepta la ieşire: „Batiuşca ‒ îmi zice ‒, poate vă închipuiţi că v-am lăsat să treceţi pentru că vă respect personal? Dacă este aşa, vă înşelaţi. Eu încă nu vă cunosc şi, ca atare, nu am nici un temei pentru a vă respecta. V-am lăsat să treceţi pentru că purtaţi la gât crucea de preot. Iar dacă vă este greu să înţelegeţi, vă explic imediat.” Şi a început să-mi lămurească: „Vă amintiţi de intrarea Domnului în Ierusalim. Domnul Hristos venea călare pe măgăriţă, iar oamenii aşterneau înaintea Lui hainele lor şi ramuri de măslin. Ce credeţi, oare măgăriţa mergea ea şi se gândea: «Dar chiar că sunt cineva! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt atât de importantă, ca oamenii să-şi aştearnă hainele lor înaintea mea!…». Dar oamenii îşi aşterneau hainele nu pentru picioarele măgăriţei, ci în semn de cinstire faţă de Hristos. Aşa că învăţaţi-vă şi dumneavoastră să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”.

Şi cred că fiecare dintre noi ar putea, cu un oarecare folos să cugete despre sine că este măgăriţa lui Hristos. Nouă ni s-a dat să purtăm sfinţenia, care însă atât de mult ne depăşeşte, ne copleşeşte, care este incomensurabil mai mare decât meschinăria a ceea ce ne închipuim noi despre sine, încât noi ar trebui să trăim cutremuraţi la gândul că, da, suntem vase de lut şi purtăm o sfinţenie care nu este încăpută nici de cer, nici de pământ: pe Dumnezeul cel Viu.

Mitropolitului Antonie de Suroj, Adierea Duhului, Ed. Doxologia, 2015

De câte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe cruce...

În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, a trimis doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi, cu dânsa, un mânz; dezlegându-o, aduceţi-o la Mine. Şi de va zice vouă cineva ceva, veţi zice că acestea trebuiesc Domnului şi numaidecât le va trimite pe ele". Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis de proorocul care zice: „Ziceţi fetei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Şi, mergând, ucenicii au făcut precum le-a poruncit lor Iisus. Au adus asina şi mânzul şi au pus deasupra lor veşmintele şi El a şezut pe dânsele. Iar cei mai mulţi din norod aşterneau veşmintele lor pe cale şi alţii tăiau stâlpări de copaci şi le aşterneau pe cale. Iar noroadele cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă strigau, zicând: „Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!". 
(Matei 21, 1-9)

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintâi şi cea din urmă - în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel". 

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire. 

Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?

"Am auzit azi şoapta Lui?...Am recunoscut-o?...E linişte în inima mea?"

Normal ar fi ca şoaptele Lui calde şi blânde, să fie ca cea mai scumpă muzică pentru urechile mele, dar uneori nu este aşa ... Inima Lui să fie în inima mea, pentru că numai aşa va putea fi linişte în inima mea, numai aşa inima Lui şi inima mea vor putea să bată amandouă la unison.
Ce cuvinte calde le-a şoptit Domnul Iisus, Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob, Ioan, fiilor lui Zevedei, de au lăsat totul şi s-au dus după El?!
Tot aşa ne cheamă şi pe noi, cu aceleaşi şoapte: “Vino după Mine!” Însă mulţi dintre noi nu mai ascultăm această minunată şoaptă a harului, că este aşa, ne stă mărturie neliniştea din inimile noastre.

"Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?"

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul

 

Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea,
pe munţi plutiţi şi-n văi să staţi,
pe munţii nalţi ai curăţiei
şi-n văi, mai jos ca toţi ceilalţi;
pe munţi, căci Domnul e lumină
şi-n văi, căci Domnul e smerit.
– Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea,
n-aveţi alt loc mai fericit.

Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea,
pe-un mal înalt şi-ngust să staţi,
înalt, mereu în văzul lumii
şi-ngust, mai drepţi ca toţi ceilalţi;
că-n Domnul nu e părtinire
şi Domnul nu-i şovăitor.
– Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea,
n-aveţi un alt loc mai uşor.

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul,
de foc şi drum vă pregătiţi,
de foc, căci focul e-ndrăzneală
de drum, căci drumu-l moşteniţi.
Cât Dumnezeu este-ncercare
şi cât în lume-i domn cel rău
– tu, cel ce aperi Adevărul,
pe cruce este locul tău!

de Traian Dorz

Oastea Domnului – recurs la memorie și la istorie

 

A scrie despre cea mai mare Mişcare de Renaştere spirituală din România, şi nu numai, este nu doar o provocare intelectuală, ci şi o mare responsabilitate, ce onorează resorturile sufleteşti ale celor care iubesc, trăiesc sau sunt „lucrători” pe ogorul bogat al Oastei Domnului. Cei 100 de ani de existenţă nu au fost lipsiţi de agonie, dar şi de extaz, de cumplite încercări, dar şi de emulaţii spirituale fără precedent în istoria creştinismului românesc.

De la naşterea Mişcării duhovniceşti, în noaptea dintre anii 1922-1923, şi până în anul 1948, când a fost interzisă de către oficialitatea Bisericii şi, ulterior, de către Statul Comunist, Oastea Domnului a avut puţine momente de linişte. Viziunea Părintelui Iosif Trifa de a aduce o restartare spirituală în peisajul viciat al societăţii, prin inspirata şi providenţiala „Naştere din nou” nu doar că a adus un plus de valoare morală societăţii româneşti, ci şi o consolidare bisericească şi intelectuală.

Ca patrimoniu cultural, Oastea Domnului a scos şi tipărit mii de cărţi, ziare, reviste, foi de mare însemnate pentru poporul român, care au stârnit o emulaţie spirituală inegalabilă până atunci.

Despre cinstirea Maicii Domnului

"1. Credinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

2. Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.

3. Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Secretul unei poezii: BLÂNDUL PĂSTOR de TRAIAN DORZ

Am putea spune ca poezia este emblematica pentu Traian Dorz.In ultima vreme,a cunoscut o populartitate atat de mare, incat a fost inclusa si in manualele de religie.Devenind textul unei PRICEASNE omonime ce se canta si in Biserica,poezia a cunoscut o popularitate nebanuita.

PRICEASNĂ, pricesne, . (din sl. precistina preacurat/a.)Denumirea se foloseste,mai ales, in Ardeal.In restul tarii poarta numele de chinonic si este o cвntare bisericească ortodoxă care se canta in timpul Sfintei Liturghii ,cand preotul şi credincioşii se оmpărtăşesc . Termenul a fost extins la o gamă largă de cвntece aparţinвnd folclorului religios . Conţinutul tematic este vast: rugăciuni de iertare , mulţumire si laudă adresate lui Dumnezeu, Fecioarei Maria şi sfinţilor. Sunt cвntate mai ales оn bisericile parohiale de către credincioşi, dar au intrat si in repertoriul interpretilor populari ,fiind popularizate sub numele de „Cantari manastiresti”.

Căldura dragostei Domnului : Mama

 A scrie despre mamă aşa cum se cuvine...

a vorbi despre dragostea de mamă,
despre crucea şi jertfa mamei, aproape că nu pot.

Sunt pe pământ, atâtea iubiri pe care le mai poţi înţelege; ele sunt oarecum pământeşti.
Iubirea fiicelor...iubirea prietenelor, iubirea soţiilor chiar...

Dar o iubire ca a mamei cred din toată inima mea că nu mai este alta pe lume. În ea parcă nu-i nimic pământesc. În ea parcă totul este ceresc.

Puterea iubirii de mamă, statornicia ei, curajul ei, răbdarea ei, căldura ei, bunătatea, iertarea ei, nu pot fi apropiate decât de cele ale iubirii lui Dumnezeu.

DE CE NU EŞTI CINSTIT?

 De ce nu eşti cinstit, – de ce
n-ai DA cu DA şi NU cu NU,
de ce spui TU, când ALTUL e,
de ce spui ALTUL, când eşti TU!

De ce nu ZICI cum şi GÂNDEŞTI
sau, dacă zici, gândeşte-aşa,
de ce faci DA, când NU – grăieşti,
de ce faci NU, când tu spui DA!

Nelegiuit e-n veci acel
ce face DA, când zice NU,
acesta-i un satanic fel
– vezi, nu cumva să-l ai şi tu!

Scrisoare pentru cei ce nu mai cred în Dumnezeu

 Am auzit dragă frate că nu mai crezi în Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute, în Tatăl Nostru cel Ceresc, în Mântuitorul nostru drag ce S-a jertfit pentru mine, pentru tine şi pentru noi toţi, în Duhul Sfânt de Viaţă Făcătorul şi Sfinţitorul, în Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită.

            Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am sa încerc să aduc câteva argumente, care să te facă să te gândeşti foarte bine înainte de a mai afirma vreodată că tu nu crezi în Dumnezeu.

            Doresc să pornim de la un verset minunat din Sfânta Scriptură, care spune aşa: „Cerurile spun Slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18,1)

           

Deci dragă frate hai mai întâi sa privim puţin cerul. Vei fi de acord cu mine când voi spune că este minunat, mai ales noaptea când e senin şi îl vezi încărcat de o mulţime de stele. Şi cu toate că sunt atât de multe, toate stelele şi planetele, sunt aşezate ca mecanismul unui ceasornic, de foarte mare precizie. Pentru aceasta noi cunoaştem, de exemplu, când va fi următoarea eclipsă şi cât va dura, sau ştim exact mersul fiecărei planete. Deci nimic nu este haotic ci toate cele din cer se supun unor legi.

Scrisoarea unui fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea

 O scrisoare a Părintelui Iosif

E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa” din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes), la 1 martie 1906, către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da! Numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”.

Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.

Cutremurul din Turcia (1939) și cutremurul din România (1940)

 

Cutremurul din Turcia

 

În anul 1939, un groaznic cutremur a zguduit ţara turcească pe o întindere de pământ cât jumătate din ţara noastră. Au fost zeci de mii de morţi, 12 oraşe şi peste 80 de sate complet distruse.

Localităţi în plină dezvoltare şi capitale de judeţ, dintre care şi vestitul oraş Kayseri (fosta Cezareea Capadociei), au fost şterse de pe faţa pământului şi foamete mare a cuprins fiinţele rămase sub cerul liber, fără adăpost şi în gerul cel mai cumplit, fără hrană.

Dar mai mult în centrul regiunii unde a fost groaznicul cutremur lângă muntele vulcanic Ergias, înalt de peste 4000 metri se înalţă muntele vulcanic Ararat, cu o înălţime de peste 5000 de metri (munte pe care s-a oprit corabia lui Noe după cele 40 de zile şi nopţi de potop); dar de această dată muntele nu  a mai fost locul de scăpare, ci el a aruncat valuri de foc şi pucioasă, iar lumea îngrozită a fost prinsă de un mare potop de ape din râurile ce se revărsau.