Anii vieții mele

de mine însumi mă tem
nu de moarte
gândul că mă voi întâlni cu ea
nu-mi strică bucuriile vieții
este ca un vis
unde nu poți lua trupul cu tine

mi-am împărțit viața
până mai ieri
în anii după mama
prezentul îl număr și după tata
accept suferința nefiresc de ușor
mă înălță deasupra tuturor umbrelor
trecutul este ca o fereastră
peste care nu pot trage obloanele

ascund de ochii lumii
o colecție de ani netrăiți
stăpâniți de un destin orb
în jocul pasiv al vieții
până când în cartea exodului meu
Dumnezeu a scris cu litere mari
ASTĂZI

din vol. "Patruzeci" - Edit. Art Book, Bacău, 2014

Vitamine duhovniceşti - Să uiţi nu înseamnă să ierţi

Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celălalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

Dar nu trebuie să iertăm aproapelui nostru pentru faptul că ar merita iertarea – putem noi aştepta de la Dumnezeu o iertare meritată? Atunci când venim înaintea Domnului şi Îi spunem: “Doamne, mântuieşte! Doamne, ai milă! Doamne, iartă-ne!”, putem noi oare adăuga: “pentru că merităm”? Niciodată. Avem încredere că Dumnezeu ne iartă pentru iubirea Lui neprihănită, jertfelnică, pentru iubirea lui Hristos cel Răstignit pe Cruce. O astfel de iubire aşteaptă Dumnezeu de la noi în relaţiile noastre cu aproapele; noi nu iertăm acestuia pentru că merită, ci pentru că suntem ai lui Hristos, pentru că, în numele Dumnezeului celui Viu şi al lui Hristos cel Răstignit, ne este dat să iertăm. 

O, om, ce mari răspunderi ai...

din vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz

 la nunta de la Cluj – 20-21 iulie 1984

 Sâmbătă, 20 iulie 1984

Eu, când am citit o scriere a lui Voltaire – acest mare filozof ateu, necredincios, împotrivitor lui Dumnezeu, din Franţa –, Fecioara din Orleans, atunci am scris cântarea:

O, om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume,

de tot ce pui în scris sau grai

sau laşi prin pilda care-o dai,

că ea pe mulţi, spre iad sau rai,

mereu o să-i îndrume!

Şi atunci am înţeles de ce trebuie să fie o judecată, la urma urmelor, pentru toţi oamenii. Pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu este scris, cum spune despre bogatul nemilostiv sau despre săracul Lazăr: „A murit bogatul şi a ajuns în focul iadului, în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit Lazăr şi a fost dus în sânul lui Avraam”. Deci nu mai e nevoie de judecată; judecata e deja făcută. Pentru că este scris în Ioan, capitolul 5: „Cine crede are viaţa veşnică. Cine nu crede nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. Cine crede nu va fi judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat. Deci necredinţa este deja condamnată, numai că necredinciosul încă n-a ajuns la executarea sentinţei.

Devenire....fluture, floare, înger...

( Fragment preluat din creaţia interactivă ,,Povestea îngeraşului" de aici: )

-->

,,Andrei observă pe frunza unui copăcel un fluture ce tocmai ieşea din coconul său. Bunica îl strigă repede şi îi arătă fragilul fluturaş. Prinse cu mare grijă cu degetele coconul ce încă nu se desprinse de tot de flururaş şi îl rupse. Fluturaşul se desprinse şi începu să se înalţe spre cer plin de fericire.
Andrei nu ştia unde să se uite. Se uita când la fluture, când la coconul din palma bunicii şi nu înţelegea cum omida se transformă în fluture....

Bunica îl chemă pe Andrei mai aproape de ea şi îi spuse:

Un rege și un ceas de lumină

din ”Isus Biruitorul”, nr. 49, 29 noiembrie 1936

Dacă am avea numai zile cu soare, le-am mai putea aprecia?

Dacă am avea numai zile cu soare, le-am mai putea aprecia?...întrebai tu odată aici, Sorin. Cred că şi întrebarea ta dar şi răspunsul meu sunt actuale :) Iată-l mai jos:

Offf!!!...chiar aşa este!!!...Dacă am avea numai zile cu soare le-am mai putea aprecia?!...Cred că suntem în aşa fel creaţi ca să apreciem unele lucruri prin contrast...Cred ca Dumnezeu a vrut să ne facă să gustăm deopotrivă şi din frumuseţea dorului dar şi din durerea lui...Când ceva plăcut îţi lipseşte, apare dorul, apoi apare visul...apoi vine dulcea durere a aşteptării...apoi vine învăluirea plăcută a împlinirii...sau gheara ascuţită a neîmplinirii...şi asta e un alt fel de durere, o durere care naşte un dor mai aprins, un vis mai înălţător...
Suntem aşa de ciudaţi uneori...când visul s-a împlinit ne e dor de dor, pentru că dorul este, până la urmă, o durere mângâietoare, este ceva care te face să visezi, să speri, să te rogi cu mai multă credinţă...

Doamne Tu-n necazuri lângă noi rămâi

    

Doamne Tu-n necazuri lângă noi rămâi

Chinurile noastre Tu le-nduri întâi
Ele mai nainte trec prin mâna Ta
Și nu-ngădui numai cât purtem răbda!

Este cuvântul nostru parte a roadelor Duhului Sfânt?

 

Ştiu ce cuvinte Îi plac Domnului?

Le-am rostit azi?

Am promis: ,,Îţi voi şopti întruna cuvintele ce-Ţi plac"?

În cartea Vechiului Testament, Maleahi, cap. 2, v. 17, este scris asa:

" Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre, şi mai întrebaţi: „Cu ce L-am obosit?“

Ţi s-a întâmplat vreodată ca un semen al tău, să tot vorbească vrute şi nevrute şi după despărţirea de el să te simţi obosit?

Dacă da, atunci cred că şti ţi cum se simte Dumnezeu într-o situaşie asemănătoare.

Ţi s-a întâmplat vreodată să stai ceasuri întregi de vorbă cu cineva, iar la despărţire să simţi ca nu ai mai vrea să plece?

Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului

Nu aştepta... Nu aştepta ca altul să lupte-n locul tău, nu aştepta ca gândul s-ajungă pasul rău, nu aştepta scânteia s-ajungă vâlvătăi, - cât ochiul încă-i tânăr, lumina sfântă dă-i. Nu amâna pe mâine ce astăzi eşti dator, mulţi astăzi sunt în viaţă, - iar până mâine mor! Şi printre-aceia poate eşti rânduit şi tu, - poţi să le-amâni pe toate, dar mântuirea nu! Nu socoti nimica păcatul cât de mic, măsura grea se umple din stropul pic cu pic şi nu-l ştii cel din urmă ce-ţi este-ngăduit, - mulţi plâng în Veşnicie un pas nechibzuit! Ce faci cu ziua asta - ce faci cu-acest cuvânt? Căci iadul n-are milă, nici moartea crezământ! Duc mii de căi spre moarte, - spre cer, un singur drum! La iad oricând poţi merge, la Rai, numai acum...

Ateşez acestei poezii a fr. Traian Dorz, o minunată tâlcuire la Pilda semănătorului - sau - Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului – Luca 8,5-15: "Pilda Semănătorului este fără pereche, nu numai prin înţelesul ei duhovnicesc, ci şi pentru că Domnul o lămureşte de îndată Apostolilor. Astfel arată tuturor creştinilor o cale, o metodă simbolică, pentru a descifra toate celelalte pilde care sunt, prin excelenţă, o arătare a cugetelor dumnezeieşti. De altfel la Sf Marcu Domnul spune Apostolilor Săi, în mare: Dacă nu pricepeţi această pildă, cum veţi înţelege toate pildele? (Mc 4/13).

Ieşit-a şi diavolul să-şi semene sămânţa lui în ţarina lumii…

Citiţi la Matei, capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmaşul“ care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că şi azi sunt doi semănători şi două feluri de seminţe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc., sunt tot atâtea seminţe şi neghine din hambarul diavolului. Şi lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină şi creşte ca sămânţa lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineaţa o găseşti înflorită şi înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum creşte şi dă roadă.

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9).

1. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa, harul lui Dumnezeu este ploaia.
Sămânţa, noi trebuie s-o semănăm. Ploaia, Dumnezeu o dă. Sămânţa depinde de noi, ploaia nu. Principalul este ca ploaia să afle sămânţa în pământ. Principalul este ca Duhul să afle Cuvântul în mintea şi în inima oamenilor.
De aceea noi trebuie să propovăduim Cuvântul neîncetat.
Aceasta depinde de noi, după cum semănatul grâului depinde de plugar.
Mărturisirea Evangheliei depinde de noi, revărsarea Duhului însă nu.
Asta depinde de Duhul Sfânt. Dacă noi ne facem lucrul nostru, şi-l face şi Domnul pe al Lui.

2. Punerea seminţei în pământ depinde de plugar, revărsarea ploii însă nu, ci de Dumnezeu. Datoria plugarului este să-şi facă lucrul său la timp, pentru ca, atunci când Dumnezeu va aduce darul ploii, sămânţa să fie pusă. Ploaia să găsească sămânţa totdeauna semănată.
Tot aşa, vestirea Evangheliei este datoria noastră şi trebuie noi s-o facem la timp şi ne la timp. Pentru ca, oricând va voi harul lui Dumnezeu să trimită ploaie cerească, revărsarea Duhului Sfânt să afle Cuvântul lui Dum-nezeu în inimile oamenilor. Şi să facă rodirea lui, adică naşterea din nou.

Ninge lin

şi pentru fr. Traian Barna

A început de ceva vreme

să ningă tot mai alb şi mai des…

Să ningă cu dor şi cu lacrimi

Dar, nu din cer…

Ninge lin,

De pe pământul prea plin

De păcate şi chin

Cu suflete calde

Şi albe

Ce se-nalţă spre Soare

În haine de sărbătoare,

În cercuri largi,

Tot mai largi,

Lăsând în urmă

Prieteni dragi.

 

Iartă-mă, Doamne!

Atâta-mi vine-n minte

Căci nu mai am cuvinte…

În faţa morţii
Mă cutremur

Mi-e temă şi tremur

Şi mă-ntreb cu gândul dus

Oare eu voi ninge-n sus?

Maica Domnului n-a cerut nimic şi n-a pretins nimic pentru sine, dar a cerut şi a pretins mereu ca toţi să facă ce spune Fiul ei.

„Mama lui Iisus a zis slugilor:
 «Să faceţi orice vă va zice!»”
 (Ioan 2, 5)

Fericita şi îndurerata Maică a Domnului nostru Iisus Hristos a fost o fiinţă sfântă, aleasă şi tăcută.

A avut o smerenie şi o tăcere atât de mare, cum numai înălţimile iubirii şi durerii le pot da sufletelor alese de Dumnezeu pentru tainele unice pe acest pământ.

Sfânta Maică a Domnului Iisus Hristos L-a urmat pe Iisus, Fiul ei şi Dumnezeul ei, până la sfârşitul vieţii Sale pe pământ cu o smerenie plină de măreţie şi cu o tăcere atât de adânc grăitoare, aducându-şi împreună cu El partea ei de jertfă, cu care aîntregit Lucrarea cea mare a mântuirii noastre prin Hristos (Col. 1, 24).

Maica Domnului şi Profeţii Vechiului Testament

În Sfânta Scriptură avem două modalităţi de prezentare a Maicii Domnului: una prefigurativă sau tipică, în Vechiul Testament, şi alta direct sau deplin revelată, în Noul Testament.

În Vechiul Testament se face menţiune despre femei care au avut o însemnătate specială în istoria mântuirii până la venirea lui Mesia. Astfel, Eva primeşte făgăduinţa izbânzii asupra diavolului ispititor metamorfozat în şarpe (Facere 3, 15);

E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos

"E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos, cum se întâmplă în Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna este în legătură cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decât o maica ? El se face fiul unei mame, iubeşte o mamă omenească aşa cum o iubim noi pe mama noastră, ascultă rugăciunile ei cum ascultăm noi rugăciunile mamei noastre. Ea palpită pentru tot ce palpită El. El a venit ca să ne iubeasca pe noi, să Se răstignească pentru noi, deci nu poate să nu ne iubească şi ea pe noi, nu poate să nu aibă şi ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate să nu sară şi ea în ajutorul nostru, cum vine El în ajutorul nostru, dar numai de la El este toată puterea ei. El este Mântuitorul, ea este numai cea care din legătura cu El primeşte şi ea putere să ne ajute în diferite necazuri, în diferite greutăţi. De aceea este bine să ne rugăm - aşa cum face Biserica, cum fac şi credincioşii - şi Maicii Domnului, cerândui nu ca să ne mântuiască, ci ca să ne scape din diferite nevoi, să ne ajute în diferite greutăţi, să-L roage pe Fiul ei să ne mântuiască. El nu e singur, El are o mamă dintre noi; şi având o mamă dintre noi, ne are pe toţi aproape. Şi ea, avându-L pe El ca Fiu şi iubindu-l ca Fiu, iubeşte tot ce iubeşte şi El. Iar El, întrucat S-a făcut fratele nostru, atunci ea este într-un anumit fel şi mama noastră, mama tuturor fraţilor Lui. De aceea mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresăm ei. Să o facem aceasta cu toată inima, cu toată convingerea. Să nu-l socotim pe Hristos venit om şi rămas separat de oameni, rămas singur, ci în legătuăa cu noi, mai ales prin mama Lui."
( Pr. Dumitru Staniloaie)

Lucrarea Fiului Sfânt totdeauna cuprinde în ea şi ceva din lucrarea şi jertfa Mamei Lui sfinte.

“1. Credinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

2. Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.

3. Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Datorăm respect şi iubire Maicii Domnului

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă.

Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta.

Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.

Oare s-a împărţit Hristos?

„Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinare în sânul vostru, ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere....
Divisus est Christus?”
Apostolul Pavel,1Corinteni 1, 10-13

Întrebarea lui mă doare
Şi mă doare cu folos-
Doamne, câtă dezbinare!
„Oare s-a împărţit Hristos?”

Tu ne-adu mereu aminte
Adevărul din porunci,
Mai îndură-ne, Părinte
Şi ne iartă până-atunci...

Cerul Tău e-atât de-aproape,
Precum e de spini cununa,
Fă credinţa de sub pleoape
Să ne fie pururi- Una!

Doamne, câtă dezbinare!
„Oare s-a împărţit Hristos?”
Întrebarea lui mă doare
Şi mă doare cu folos...

de Nicoară Nicolae-Horia

Caci ce este mai lesne?

Actualitatea Evangheliei l Duminica a 6-a dupa Rusalii (Vindecarea slabanogului din Capernaum)

Cerandu-I minunea

Icoana aceasta pe care ne-o descopera Evanghelistul Matei este mult amplificata de descrierea pe care Sf. Marcu o face in Evanghelia sa (Mc 2, 1-5 s.u.) si de aceea a Sf. Luca (5, 18-21 si urmatoarele). De aici aflam gesturile de camaraderie deplina ale celor patru, care, purtandu-l pe slabanogit dinaintea lui Hristos, trebuie sa "sparga" acoperisul casei, in pragul careia Hristos binevestea si vindeca. Toata aceasta grija a prietenilor si nezdruncinata nadejde ca Acela poate sa le vindece tovarasul entuziasmeaza pe Dumnezeul Cel Viu, caci - ca si in alte parti - identifica in ei trasaturi de caracter care, in istorie, vor face ca lucrarea crestina sa se raspandeasca si sa cuprinda cat mai multe inimi. Sa-l porti pe cel care nu poate sa se poarte! Sa-l ridici pe cel care pare ca nu se va mai ridica vreodata! Si toate acestea doar pentru ca tu crezi ca Cel Care asteapta aducerea lui poate sa implineasca prietenia ta cu minunea prieteniei Sale. Nu-i rost mai adanc dat noua de acest efort al credinciosiei, decat acela care ne arata ca a fi inaintea lui Hristos, cerandu-I minunea, inseamna a fi cu toti ceilalti care sprijina cu rugaciunea, cu fapta, cu gandul, minunea de care tu ai nevoie. De aici poate acel "Vai celui singur!" care strabate glasul profetilor.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei.

În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, s-a auzit că este în casă şi s-au adunat mulţi, cât nu mai puteau încăpea nici pe lângă uşă şi grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog care era purtat de patru inşi. Şi, neputând ei a se apropia de El din cauza norodului, au descoperit casa unde era şi, spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Şi erau acolo unii din cărturari şezând şi cugetând întru inimile lor: Ce, Acesta aşa grăieşte hulă! Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu?