EU SUNT, NU VĂ TEMEŢI!

„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)

Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va Fi» (Apoc. 1, 8 etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi credincioşii Lui să ştie că El Este (Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc veşnic. Eu Sunt neîncetat şi pretu-tindeni…»

Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul lor, că ESTE Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare – să îndrăznească, să nu se teamă de nimic niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.

Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile străvechi şi ei tot Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp, s-au rugat în acelaşi timp şi au fost izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că numai Hristos a făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.

Nu ne trimite, Doamne

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

de Traian Dorz

Despre rugăciune

Rugăciunea este o stare de permanenţă continuă, o stare de simţire continuă. Dar, această stare de simţire nu înseamnă să faci ca fratele Ion: să te uiţi acolo, când fratele tău suferă, ci te cheamă Dumnezeu aici. Două persoane s-au hotărât să se ducă la Ierusalim, pe jos, cum erau timpurile acelea. Şi s-au hotărât să nu întrerupă cu nici un preţ mersul lor acolo. Dar, au ajuns într-un sat să fie găzduiţi până la ziuă, au intrat în casă şi acolo erau toţi bolnavi. Şi au început să-i îngrijească. Dimineaţă a zis unul către celălalt: „Hai să mergem”. Şi celălalt i-a răspuns: „Eu nu merg, pentru că trebuie să îngrijim pe aceşti bolnavi. Cum să-i lăsăm aici?”. „Păi, nu am hotărât noi să nu ne abatem sub nici un chip?”. „Da am hotărât, dar, cum putem să-i lăsăm pe aceşti bolnavi aici?”. De fapt, aici era porunca, aici era Hristos. „Du-te, că eu nu merg”. Celălalt s-a dus şi când a ajuns la Iarusalim, la biserică, acolo era o aglomeraţie nemaipomenită şi el a reuşit numai să intre puţin în biserică şi să se uite către Sfântul Altar şi l-a văzut pe fratele lui, că îngrijea bolnavii, l-a văzut în Sfântul Altar. De fapt era viaţa lui în jertfă, era viaţa lui pentru aproapele de lângă el. Deci, viaţa noastră de rugăciune este să trăieşti şi pe celălalt, este iubirea. Asta este şi evanghelia judecăţii.

Părintele Arsenie Papacioc

sursa: http://www.doxologia.ro

Pâinea lui Dumnezeu

Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. S-au suit într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Iisus tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată. După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat. Dar Iisus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi!” Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.

Norodul care rămăsese de cealaltă parte a mării băgase de seamă că acolo nu era decât o corabie şi că Iisus nu Se suise în corabia aceasta cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră singuri cu ea.

Iubirea il face pe om dumnezeu

" Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu placere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecaruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălălt în sine.

Între cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare de euri. Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică ăn forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite numai energia în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să înceteze de a rămâne şi în sine. E o proiectare a fiinţei sale întregi prin energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, încât nu ştii care trimite cu chipul sau mai multă energie de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.

Depresia: omul mut şi demonul.

Fiindcă suntem orbi sau vedem îngust şi nu batem la distanţă prea mare nu vedem că mai există şi alte realităţi componente lumii create aşa cum sunt atomii şi protonii şi nanoparticolele din care sunt aceştia formaţi. 

Ştim de o lume nevăzută creată înainte celei văzute.

Ştim de îngeri şi demoni şi cu toţii, indiferent de ce credem şi cum credem simţim şi observăm fenomene paranormale. Şi nu ştim cui se datorează acestea. 

Hristos, Cel care le vede pe toate, El Însuşi fiind lumina lumii, vede duhurile şi numeşte cândva un demon ca duh mut şi surd – Marcu 9, 25 şi Matei 17,14.

Adesea oamenii suferă de stări sufleteşti ciudate şi le atribuie simplu unei boli somatice: depresiei. E unul din motivele cele mai frecvente pentru care oamenii nu se mai pot bucura de viaţă, nu vin la serviciu, nu comunică în familie şi nu au chef de nimic. Însă care este simptomul cel mai predominant? 

Despre prietenie

Prietenia este iubirea sufletului sanatos fata de un alt suflet sanatos. Prietenia este sfanta, curata, nevinovata, fidela, neschimbatoare, sincera, temerara, adevarata, vesnica. Prietenia este o virtute, pentru ca isi are salasul in ethos si in buna educatie a sufletului sanatos; caci nu se uneste decat cu virtutea si este iubitoare de virtute, imbratisand-o si ramanand cu ea in veci. Prietenia, ca virtute, se lasa atrasa de ceea ce-i este asemenea si isi afla odih­na in virtutile care se inrudesc. Prietenia este legatura dintre suflete asemanatoare. Este o patimi­re a sufletului drept-cugetator, care se leaga printr-o iubire puternica de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinta, intr-o singura realitate, sufletele care prin firea lor au tendinta sa fie despartite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Priete­nia este un anume fel de placere morala care indul­ceste sufletul. Prietenia indura orice, prin compasi­une si solidaritate. Aristotel a spus:

„Prietenia este un suflet care locuieste in doua trupuri“.

Şi acum să facem!

1. Înaintea oricărei fapte şi a oricărui cuvânt sau gând, trebuie să meargă încredinţarea, convingerea noastră că această faptă şi cuvânt sau gând este necesar, folositor sau bun, după cum este scris: Fiecare să fie pe deplin încredinţat când alege ce să facă şi ce nu, ce să spună şi ce nu, ce să ţină şi ce nu (Rom. 14, 5).

Căci tot ce nu vine din încredinţare este păcat (Rom. 14, 23). 

2. Dar şi încredinţarea aceasta vine de la Duhul Sfânt, pentru că este scris: El vă va învăţa toate lucrurile (Ioan 14, 26) şi El, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul (Ioan 16, 13).

  3. Dar Adevărul lucrează prin înţelepciunea care vine de Sus şi care este, întâi, curată, apoi, paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire şi nefăţarnică, după cum este scris (Iacov 3, 17).
Şi numai aceste criterii ne pot încredinţa cu adevărat dacă o faptă, dacă un cuvânt, ori dacă un gând este de la Dumnezeu sau nu.

NĂSCUŢI PRIN EVANGHELIE

Fr. Traian Dorz
lângă mormântul Părintelui Iosif Trifa

„Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători
în Hristos,
totuşi nu aveţi mulţi părinţi.
Căci eu v-am născut prin evanghelie
în Iisus Hristos”
(I Cor 4, 15)

Această temă este cu atât mai importantă cu cât ne gândim că este vorba de naşterea „de la Dumnezeu” despre care Sf Ioan Evanghelistul vorbeşte în prologul Evangheliei sale (1, 13) sau naşterea de sus despre care vorbeşte Mântuitorul în dialogul său cu Nicodim (Ioan 3, 5), naştere fără de care nimeni nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. „De nu se va naşte cineva de sus nu poate să vadă împărăţia lui Dumnuzeu” (Ioan 3, 5).

Sf. Apostol Pavel ne ajută să ne apropiem de înţelesul acestei taine. Este de remarcat faptul că această naştere din nou se face „prin Evanghelie”. „Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea celui ce crede” (Rom 1, 16). Propovăduirea Evangheliei are puterea şi rostul de a naşte credinţa în om, credinţă fără de care botezul nu poate fi admis (cf. Mat 2opt, 19). Sf Ap Pavel spune, îneterpretând un text din Ioiel 3, 5, zice: „Cum vor chema numele Aceluaia în care nu au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care m-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?...Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Rom 10, 14, 17).

„Nu te teme!“

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.

„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).

„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).

„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).

„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).

„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).

„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).

„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).

„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).

„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Pacea lui Dumnezeu

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.“ (Filipeni 4, 7)

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.

Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.

Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.

Sus să avem inimile!

Din această publicaţie am extras, pentru a vă stârni curiozitatea articolul urmator:

"Un călător rătăcit prin pustiul deşertului s-a ascuns de arşiţa cerului într-o peşteră. Acolo a găsit un părinte duhovnicesc, ce-şi trăia viaţa numai în acel perimetru al peşterii, şi l-a întrebat: Părinte, cum poţi să-ţi iroseşti viaţa în acest fel? Părintele i-a răspuns: Dragă, vezi tu crăpătura acestei stânci? Pe aici eu văd mereu un petic de cer. Aceasta este cea mai mare comoară a inimii mele, pentru care îi mulţumesc Domnului în fiecare zi.
În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă?

CREDINŢA ŞI SIMŢIREA

Credinţa, cea mai sigură şi bogată formă de cunoaştere

Pentru omul redus la puterile naturale, credinţa este cea mai imaginără, iluzorie, teoretică, amăgitoare şi ireală cale de cunoaştere pentru că ea cuprinde o lume nevăzută şi spirituală. Experienţele şi fineţea sesizării a omului duhovnicesc vin să demonteze şi să denunţe această prejudecătă.
Credinţa este un act suprem al persoanei mai presus de informaţii şi de evidenţe materiale. În măsura în care credinţa devine experienţă, trăire şi gustare, ea se face cea mai înaltă, sigură şi deplină formă de cunoaştere. Diferenţa dintre convingerea ce vine prin credinţă şi convingerea ce vine prin materialitatea evidenţelor imediate, este ca diferenţa dintre zborul imperial al vulturului şi zborul păsărilor de curte. Convingerea care vine prin credinţă se regăseşte în toate rădăcinile fiinţei şi angajează toate puterile spirituale ale persoanei.
Sunt foarte frecvente cazurile în care cunoaşterea ce vine numai din privire şi auz nu angajează în nici o măsură persoana. Unii din contemporanii Mântuitorului care L-au privit şi L-au ascultat nu L-au cunoscut în mod propriu, chiar dacă I-au văzut faţa, chiar dacă I-au întâlnit privirea şi I-au auzit vocea. Iar ucenicii de atunci şi de astăzi ai lui Iisus Hristos care au cunoscut prin credinţă că este Fiul Lui Dumnezeu nici nu au mai fost interesaţi de aprecierile fizice ale Lui. Deşi între cele două nivele de cunoaştere este o strânsă legătură, dacă nivelul fizic, senzorial nu deschide calea spre o cunoaştere mai profundă, el este cel mai superficial, nesigur şi chiar impropriu nivel de cunoaştere.

De ce e asa de greu pacatul

De ce-i aşa de greu păcatul,
că unul singur e de-ajuns
să nimicească-o stare sfântă
şi-un soţ ca aurul ascuns?

O, Dumnezeul meu,
plângând mă rog mereu
să mă fereşti curat
de orişice păcat! (bis)

Pot fi ani lungi de curăţie,
trăiţi în felul cel mai sfânt,
şi-ajunge un păcat, ca totul
să cadă nimicit şi-nfrânt.

Pot fi îmbrăţişări şi lacrimi,
şi rugăciuni de neuitat;
ce mai rămân din toate-acestea
când le întunecă-un păcat?

Pot fi iubiri şi legăminte
curate şi fierbinţi ca-n cer;
ce mai rămân când le zdrobeşte
păcatul, ca un pumn de fier?

O, Dumnezeul meu, ai milă
de dragostea şi taina mea!
Cu preţul morţii şi-al vieţii
ajută-mi să le pot ţinea!

de fr. Traian Dorz

Anunț. Conferință cu tema ”Între bigotism și dreapta credință” la Hunedoara

Mi-e dor să plâng

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOasteaDomnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Mi-e dor să plâng, Iisuse, aşa-nspre Dumnezeu,
cum am plâns numa-n clipa de legământ al meu,
să simt o descărcare a sufletului tot;
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, a plânge să mai pot,
a plânge să mai pot,
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, a plânge să mai pot.

Mi-e dor de-o rugăciune aşa-nspre Dumnezeu,
cum a fost numa-n clipa de legământ al meu,
să-mi simt o înălţare a sufletului bun;
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o rugă să mai spun,
o rugă să mai spun,
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o rugă să mai spun.

Mi-e dor de-o-mbrăţişare aşa cu Dumnezeu,
cum a fost numa-n clipa de legământ al meu,
să-mi simt fiinţa toată înveşmântată-n rai;
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o dată să-mi mai dai,
o dată să-mi mai dai,
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o dată să-mi mai dai.

de Traian Dorz

TUDOR GHEORGHE-Cu Iisus in celula

,,ACOLO am învăţat să iubesc!"

„ ACOLO” am învăţat să iubesc!

Într-un context în care „ ura şi-a întins măsura” , unul dintre tinerii noştri fraţi a mărturisit că el ACOLO a învăţat să iubească!...

M-a surprins un adevăr şi anume că „ iubirea se învaţă”. Noi nu ştim să iubim; iubirea noastră este egoistă, condiţionată, mărginită…O, de am învăţa să iubim cu dragoste agape! Ea este necondiţionată, altruistă şi nemărginită. Acest fel de dragoste se dăruie ca lumina soarelui, fără părtinire, te încălzeşte şi te face „ să creşti” şi să te înalţi.
De la cine, cum, unde, când putem să o învăţăm? Sunt întrebări la care se răspunde diferit.

Dacă l-am întreba pe Domnul Iisus, ne va răspunde că El este UNA cu Tatăl şi UNA cu Duhul Sfânt care are ca roadă dragostea.Dumnezeu este Iubire. Ne va spune că jertfirea de pe crucea Golgotei nu reprezintă altceva decât identificarea Lui cu însăşi iubirea Tatălui. Înainte de a se smeri şi a veni printre noi , Domnul Iisus ştia să iubească. A acceptat umilirea trăirii unei vieţi omeneşti pentru că L-a iubit pe Tatăl şi pentru că ne-a iubit şi pe noi, pe noi cei păcătoşi.Viaţa pe care a trăit-o printre oameni a fost plină de iubire. Ca om şi-a iubit semenii fără nici o condiţie. De ce?!...Pentru El este Iubire…

N-am inteles adesea

Cei doi care au mers după Iisus

„Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.“ (Ioan 1, 40)

Fericiţi cei care merg după Hristos pe pământ, căci ei, în curând, pe urmele Lui, vor ajunge unde locuieşte El. Adică în fericirea şi lumina Lui veşnică. Fericiţi cei doi care stau împreună, dacă merg împreună cu Hristos. Fericiţi sunt cei doi care, însoţindu-se pe pământ, merg împreună şi după Hristos.

Nu-i bucurie mai mare decât când cei doi soţi merg împreună după Domnul. Cum nici durere mai mare nu-i ca atunci când unul merge după păcate. Sau amândoi…

Dragul meu, roagă-te mereu pentru soţul tău, ca şi el – sau ea – să vină împreună cu tine pe urmele lui Hristos sau tu cu el. Iar dacă totuşi până la sfârşit celălalt nu va vrea, cu toate că tu ţi-ai făcut toată datoria de a-l chema şi de a stărui de el, atunci tu nu vei mai avea ce să-i faci. Însă vei avea sufletul dezvinovăţit.