După ce am coborât în portul Dafni, ne-am strâns rucsacurile și, împreună cu ceilalți pelerini, am pornit spre prima noastră oprire: Mănăstirea Xenofont.
Drumul nu era lung, dar fiecare pas avea o greutate diferită. Poate pentru că eram deja pe pământul Athosului și simțeam că fiecare loc are o poveste, fiecare zid poartă o rugăciune rostită de sute de ani.
Când am ajuns, primul lucru care mi-a atras privirea a fost așezarea mănăstirii chiar lângă mare. Aflată pe țărm, între mănăstirile Dohiariu și Rusikon. Valurile loveau liniștit malul, iar clădirile mănăstirii păreau să vegheze deasupra apei ca niște străjeri tăcuți.
Era o liniște aparte. Nu liniștea care vine din lipsa sunetelor, ci acea pace care pare să cuprindă tot locul.
Mănăstirea este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și ocupă astăzi locul al cincisprezecelea în ierarhia mănăstirilor athonite.
Am pășit în curte aproape instinctiv mai încet decât de obicei. Pe Athos, fără să îți dai seama, pașii devin mai liniștiți.
Biserica mănăstirii ne-a primit cu lumină blândă filtrată prin ferestrele mici și cu miros discret de tămâie. În astfel de locuri simți că timpul încetinește puțin.
Ne-am apropiat, unul câte unul, de icoanele făcătoare de minuni.
M-am oprit mai întâi în fața icoanei Maicii Domnului Hodighitria, „Îndrumătoarea”. Chipul ei era atât de liniștit încât pentru câteva clipe am uitat de tot ce era în jur. În astfel de momente, timpul parcă se retrage puțin și te lasă singur cu gândurile tale.
Apoi am ajuns în fața icoanei Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, icoană despre care tradiția spune că a venit pe mare în vremea iconoclasmului și a fost găsită chiar în apropierea locului unde avea să fie ridicată mănăstirea.
În liniștea bisericii mi-am dat seama cât de diferit este să vezi o astfel de icoană în locul unde este cinstită de secole. Nu era doar o icoană frumoasă. Era un martor al rugăciunilor a mii de oameni care trecuseră pe acolo înaintea noastră.
Ne-am închinat și la sfintele moaște păstrate în mănăstire. Printre ele se află capul Sfântului Mucenic Trifon, mâna Sfintei Marina, mâna Sfântului Modest, părticele din moaștele Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, precum și alte odoare sfinte.
Mă uitam la ele și simțeam o liniște profundă.
Ghidul nostru, Mihai, ne-a povestit apoi despre începuturile acestui loc. Vorbea cu o naturalețe și o liniște care te făceau să asculți fără să simți că ți se predă o lecție de istorie.
Mănăstirea a fost întemeiată la sfârșitul secolului al X-lea, în jurul anului 998, de Cuviosul Xenofon. Provenea dintr-o familie bogată și avea o educație aleasă, dar a ales viața monahală și liniștea Athosului.
În apropierea locului unde astăzi se ridică mănăstirea, el a descoperit un mic altar închinat Sfântului Dimitrie și icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe. Impresionat de această descoperire, a zidit aici o biserică și chiliile pentru monahi, punând astfel temelia noii mănăstiri.
Primul stareț al așezământului a fost chiar el.
În arhiva mănăstirii se păstrează și astăzi un document din anul 1010 semnat de Cuviosul Xenofon, în care rezolva diferende legate de hotarele mănăstirii. Din acel document se vede nu doar autoritatea lui, ci și înțelepciunea și blândețea cu care căuta pacea între oameni.
Spre sfârșitul vieții, Cuviosul Xenofon a lăsat conducerea mănăstirii fratelui său Teodor și s-a retras în liniștea rugăciunii, pregătindu-se pentru plecarea la Domnul.
Istoria mănăstirii nu a fost însă lipsită de încercări.
În secolul al XI-lea, a fost refăcută de un fost comandant al flotei bizantine, Ștefan, care mai târziu s-a călugărit aici primind numele Simeon. El este considerat al doilea ctitor al mănăstirii.
De-a lungul secolelor, Xenofont a trecut prin multe distrugeri. În anul 1285 a fost atacată de pirații genovezi, iar mai târziu a suferit pagube și din partea catalanilor. Totuși, de fiecare dată, viața monahală a renăscut aici.
După căderea Constantinopolului, mănăstirea a trecut prin perioade grele, dar a fost sprijinită vreme de secole de domnitorii și boierii Țărilor Române.
Când Mihai a rostit numele lor, parcă am simțit o apropiere neașteptată de acest loc.
Printre marii binefăcători ai mănăstirii s-au numărat boierii Craiovești, Sfântul Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Sfântul Constantin Brâncoveanu. Domnitorii români au ajutat la restaurarea bisericilor, la întreținerea obștii și la refacerea mănăstirii după perioadele grele.
Mi s-a părut un gând frumos: deși ne aflam în Grecia, o parte din istoria acestui loc poartă și amprenta credinței românești.
În apropierea mănăstirii se află și un izvor legat de o minune a Sfântului Gheorghe. Deși este chiar lângă mare, apa lui este dulce și bună de băut.
Când am auzit povestea lui, pentru o clipă m-am gândit să mergem până acolo chiar atunci. Nu era departe.
Dar nu știu de ce, în acel moment am simțit că ar fi mai bine să-l lăsăm pentru mai târziu.
Am spus aproape instinctiv că vom merge la izvor în ultima zi a pelerinajului.
Poate că era doar un gând simplu, dar în mine a apărut o dorință liniștită: să încheiem drumul tot aici, la locul unde făcuserăm primul popas pe Munte.
Uneori, începuturile și sfârșiturile au nevoie să se întâlnească.
Așa că am privit pentru o clipă spre direcția în care se afla izvorul și am plecat mai departe.
Drumul abia începea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu