Copacul – o poveste despre iubire şi ego

A fost odată ca niciodată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui.

Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele.. Ramurile lui arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat!

De ce să aştept în dragoste? De ce să spun adevărul ?

Din cercetarea Sfintelor Scripturi, aflăm că Sf. Apostoli ajunseseră pe cele mai de sus înalţimi ale dragostei pentru Domnul. Şi, pe masură ce urcau treptele neprihănirii spre desăvârşire, în ochii lumii apăreau un fel de "nebuni", căci nu mai căutat la cele de jos si nu mai preţuiau întru nimic pe cele pământeşti; le socoteau ca pe nişte gunoaie, faţă de marea operă a mântuirii săvârşite pe Golgota din iubire nemărginită. Singura lor ţintă era Domnul Iisus şi vestirea Lui minunată.

Dacă citim in 1 Corinteni cap. 4, vedem că cei cărora Sf.Ap. Pavel li se adresează cu numirea de "înţelepţi", erau încă "jos", pe pământ, erau încă pământeşti.

Înşelăciunea, semn al vremurilor din urmă

„Când va veni Fiul Omului, va găsi El, oare credinţă pe pământ?” (Luca 8, 8)

Pentru a ne abate de la credinţă, vrăjmaşul foloseşte fel şi fel de mijloace, luând diferite înfăţişări demonice sau angelice. Sfintele Evanghelii ne vorbesc în multe locuri de oameni posedaţi, munciţi de diavoli, pe care Domnul Iisus i-a izbăvit, izgonind duhurile necurate. Pentru astfel de situaţii, Dumnezeu ne-a înarmat cu semnul Sf. Cruci, cu postul, cu rugăciunea, cu ierurgiile Bisericii, cu Sfintele Taine, între care este Sf. Maslu (cf. Iacov 5, 14). Din nefericire, prin unii din astfel de oameni căzuţi sub stăpânirea lui, vrăjmaşul îşi face lucrarea de nimicire a credinţei prin dezbinare şi răstălmăcire a cuvântului lui Dumnezu.

Spiritismul, neopăgânsismul, etc., combinate cu toate formele de ocultism şi magie, sunt la mare cinste astăzi printre creştinii descreştinaţi. În ultimii ani, s-au tipărit o mulţime de cărţi ce cuprind în paginile lor fel şi fel de arătări, semne fantastice, „minuni”, „descoperiri” şi alte întâmplări neobişnuite care îmbracă diferite forme de credinţă, abuzând de lucrurile sfinte ale Bisericii.

Fecioara Maria Chivotul Noului Legământ

Ținând cont de scrierile Sfinților Părinți cu privire la Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, putem spune că oricât de frumos și de mult am scrie despre ea, întodeauna mai este loc de alte și alte cuvinte mai frumoase. Prin Duhul Sfânt, Maica Domnului a devenit și Maica noastră, a tuturor, a devenit bucuria creștinilor și maica Vieții, căci a născut pe Cel ce a dat viață tuturor celor morți în Adam.

Sfânta Fecioară Maria, pe cat a fost înălțată de laudele îngerului, pe atât s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. Învățăm de aici că “smerenia este temelia sfințeniei”, este scara ce ne urcă la cer.

Privind sfintele icoane ce ne-o înfășișează pe Sfânta Fecioară Maria, vedem icoana unui suflet curat, vedem oglinda bunei-cuviințe. Modestia îmbrăcămintei impresionează și ne dă de gândit, căci “modestia este podoaba omului cinstit”.

Rugăciune pentru prietenii mei

Doamne, îţi prezint prietenii mei pentru ca să-i binecuvântezi, să-i ocroteşti şi să le araţi cum să trăiască. 

Tu care ştii cum trăiesc, ştii ceea ce îi preocupă, ceea ce simt, ceea ce gândesc la ceea ce aspiră, ceea ce le lipseşte şi ceea ce îşi doresc. 

Tu care ştii când plâng, când râd, când sunt în singurătate; ocroteşte-i, protejează-i, animă-i ca să meargă mai departe, însoţeşte-i întotdeauna.

Şi pe mine învaţă-mă să simt ceea ce simt ei, a fi disponibil când au cel mai mult nevoie de mine, a fi amabil când necesită cel mai mult a fi iubit, a-i vedea când necesita a fi văzuţi, a-i auzi când doresc să fie auziţi a le da siguranţă când o necesită, a le veni în grabă când au are nevoie de cineva, a sărbători când necesită a fi sărbătoriţi, a plânge când au nevoie de a se uşura, pentru a mă simţi mândru de ei şi a învăţa cât se poate de la ei.

Pentru ca Tu ai fost, Doamne prietenul cel mare şi necondiţionat din totdeauna! Te rog astăzi pentru prietenii mei şi pentru mine. Pentru prietenia care ne uneşte, binecuvântează-ne şi întâmpină-ne cu dragostea Ta. Toate le cer în numele Prietenului meu şi al Tău Fiu iubit, Domnul Iisus. Amin.

prelucrata
culeasa de pe pe Situl Românilor din Benelux

Mai alb decât zăpada...

Albul cel mai alb, alb de zăpadă cu scânteieri de oglinzi sfărâmate, se întinde până departe, până acolo unde primeşte îmbrăţişarea cerului de peruzea... Mii de raze se frâng şi renasc din albul zăpezii. Ţin ochii întredeschişi, ca atunci când bucuria e prea mare pentru pleoape, şi de prea mult frumos şi alb şi pur, răsar de sub ele scânteieri umede şi calde. Parcă mi-e teamă să fac vreo urmă prin neaua ca o pulbere de mătase. Cum să profanez acest sanctuar cu paşii mei nesiguri, şovăielnici?...Cum să merg singură pe un drum atât de alb? Poate doar în zbor...sau în braţe lui Iisus, cu tâmpla lipită de pieptul Lui, pe care atunci, demult, se rezemase Apostolul Iubirii...

“Eu cu cine votez, monser?”

Epoca descrisa de Caragiale parca s-a intors in forta...maine suntem chemati din nou la vot iar una din replicile cetateanului turmentat: : „Eu cu cine votez?“, imi suna in minte suparator de tare de la inceputul acestei campanii electorale

M-am uit cu tristete la toata aceasta campanie electorala...

In situatia cetateanului turmentat cred ca se regasesc majoritatea alegatorilor manevrati de cei puternici dupa bunul lor plac... Ascult sloganele electorale, oftez, si-mi zic a nu stiu cata oara: "Da, eu cu cine votez?". Poate ca cineva mai lucid ca mine mi-ar raspunde tot ca in Caragiale:"Voteaza pentru cine poftesti"...Ei bine, le raspund celor care cred ca inca ma mai pot convinge sa merg la vot: "Eu nu poftesc pe nimeni...”, "Mersi, neica, mi-a trecut!"
Dar cum noaptea este un sfetnic bun...poate ca pana maine o sa "poftesc" totusi...

Campanie electorală

În timpul vieţii sale unui om i s-au pus în faţă cele două alternative: raiul şi iadul

- Alege raiul, locul cu verdeaţă, cu linişte sufletească....
Erau şoaptele îngerilor.

- Alege iadul....
Era şoapta celeilalte alternative.
Neştiind ce glas să asculte, omul nostru a cerut să vada cu ochii lui cum arată şi iadul şi raiul, pentru a şti ce să aleagă. Au venit îngerii şi l-au dus în rai. În liniştea raiului, omul nostru văzu alţi oameni stând în genuchii, cuminţi, smeriţi.
Au venit drăcuşorii şă l-au dus în iad. Ce gălăgie, ce muzică, ce jocuri. Oamenii beau, râdeau şi petreceau fără nici o limită
Întors în lumea lui, omul spuse: "Îmi place iadul" şi a ales calea cea largă.
Nu după mult timp muri omul nostru şi fu dus în iad. Când s-o deschis uşa încremenii. Urlete, vaiete, lacrimii, nimic din cele ce văzuse mai înainte. Atunci se întrebă nedumerit:
-Cum se face că atunci iadul arăta alfel?
-Aceea a fost campanie electorală - ia răspuns cel care-l însoţea - iar tu ai votat, ai ales, de bunăvoie şi nesilit de nimeni!

Morala? Dacă alegi răul sperând că va fi bine pentru tine - te minţi singur.

În sfârşit, permiteţi-mi să fac şi eu puţină “campanie electorală”:

- Alegeţi să puneţi totul la picioarele Crucii Domnului Iisus, folosindu-vă capacitatea şi liberatatea de a alege, pentru a face voia Lui.

- Alegeţi să vă supuneţi cu credinţă voii Lui, El ne iubeşte şi are puterea de a ne ajuta.

- Alege legământul lui Dumnezeu încheiat cu omul şi respectă-ţi legămintele, mai ales pe cel de la botez, legământul lepădării de satana.

Cât de mult îţi pare rău pentru ce ai greşit azi?

Trecerea cu uşurinţă pe lângă o astfel de întrebare este tocmai acel "dram de oţet ce strică aluatul cel mai nobil" - dacă ar fi să-l cităm pe Shakespeare. Alergăm toată ziua după fel şi fel de lucruri, căutând răspunsuri la fel şi fel de întrebări...agăţăm în colţul buzelor zâmbete menite să ascundă o posibilă părere de rău pentru eventualele noastre greşeli, pentru rugăciunile noastre grăbite rostite doar cu limba, cu gură şi nu cu inima.

Recent am învăţat o lecţie deosebită. Un prieten (pe care nu-l prea văd des pe la biserică) mi-a spus că are o problemă şi m-a rugat să merg cu el la biserică să ne rugăm împreună. Ne-am aşezat amândoi pe genunchi rugându-ne în şoaptă. Eu pentru el...el, pentru toată lumea. Pentru o clipă am tăcut ascultându-i şoaptele. Nici un cuvânt din rugăciunea lui nu amintea de problemele lui ci doar de problemele altora. Îşi cerea iertare că nu-i poate ajuta şi că se ruga pentru ei atât de rar....

O ruşine cum n-am mai simţit de mult am simţit că-mi îmbujorează obrajii...eu, mă gândesc atât de mult la mine şi atât de puţin la ceilalţi...În ziua aceea m-am videacat (ma rog Domnului să fie aşa) de orice urmă de fariseism.

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. "Nici un om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva", scrie Emerson. Iar eu am învăţat că orice părere de rău se poate transforma în binecuvântare când rugăciunea este sinceră.

Ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim

„De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel Ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre. Şi când postiţi nu fiţi trişti, ca făţarnicii, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor postindu-se; grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Iar tu, postindu-te, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Celui ce este întru ascuns. Şi Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie la Arătare. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră.
(Matei 6, 14-21) 

Fărâmituri de gând

De câte ori deschid Sfânta Scriptură, retrăiesc, cu gândul, calvarul Domnului nostru Iisus Hristos.... La iubirea lui Dumnezeu noi oamenii am răspuns cu răutate....Ce mă învaţă Cuvântul lui Dumnezeu azi?

Mă învaţă cum să rabd, cum să rămân calm şi cum să răspund cu iubire celor ce mă necăjesc.
Domnul Iisus a rămas senin în toată agitaţia aceeea.
Nu L-au tulburat sărutul lui Iuda, lepădarea lui Petru şi nici biciuirile, nici ruperea hainelor de pe El, nici cununa de spini.... Domnul Iisus a îndurat crucea, piroanele, batjocora şi moartea cu demnitate!

"...uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi gasi odihnă pentru sufletele voastre!" ( Ieremia 6, 16)

Cel mai vechi şi cel mai bun predicator

Duminica a 26-a după Rusalii

- Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina -

Ev. Luca 12, 16-21

"Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."

În Evanghelia de mai sus, Dumnezeu a lăsat să predice moartea. O, ce predicator înfricoşat şi puternic este moartea! Este cel mai vechi, cel mai înspăimântător şi cel mai bun predicator. Parohia lui este lumea întreagă. El predică pe tot locul, în toată lumea şi vorbeşte în orice limbă de pe faţa pământului. El vorbeşte săracilor ca şi bogaţilor, învăţaţilor ca şi neînvăţaţilor. El vorbeşte cu multă putere. El face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat în faţa lui şi nu sunt ochi care să nu fi plâns în faţa predicilor lui.

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXI )

„Biserica lui Hristos trăieşte şi este liberă. În ea ne mişcăm şi vieţuim, întru Hristos Cel care este Capul ei. În El avem libertate deplină. În Biserică cunoaştem adevărul şi adevărul ne va face liberi (Ioan 8:32).

Eşti în Biserica lui Hristos de fiecare dată când ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si îl vizitezi pe cel bolnav. Eşti în Biserica lui Hristos când eşti bun şi înţelegător, când refuzi să te mânii pe fratele tau, chiar şi atunci când ţi-a rănit sentimentele.
Eşti în Biserica lui Hristos când te rogi: "Doamne, iartă-l."
Când munceşti cinstit la slujba ta, întorcându-te obosit seara acasă, dar cu zâmbetul pe buze; când răsplăteşti rîul cu dragostea - eşti în Biserica lui Hristos.

Sfârşit in suferinţi şi-n munci

Sfărşit în suferinţi şi-n munci, cu lacrimile-n gene
eram când m-ai găsit atunci căzut, Samaritene.

M-ai ridicat milos din drum, pe-asim m-ai pus la Tine,
iar eu, plângând, Ţi-am spus: "De-acum, fă orice vrei cu mine!"

Uitat de toţi şi chinuit, am plâns apoi departe,
Tu însă iarăşi ai venit şi m-ai scăpat dn moarte.

M-ai prins de mână şi mi-ai spus să Te urmez pe Tine,
eu Te-am urmat mereu supus: "Fă orice vrei cu mine!"

Târziu, întru-un spital uitat, zăceam în chinuri grele
şi numai Tu m-ai cercetat în chinurile mele.

La Sânul Tău iubit m-ai strâns, durerea să se-aline;
înviorat, Iisuse-am plâns: "Fă orice vrei cu mine!"

Ajuns-am vremuri bune-apoi ăi prins-am lumea dragă,
iar inima spre rele căi cerca să mă atragă.

Dar Tu-ntâlnindu-mă, mi-ai spus că asta nu e bine;
am înţeles şi m-am supus: "Fă orice vrei cu mine!"

Când, într-o toamnă, m-ai chemat din satul fără nume,
Cuvântul Tău am ascultat şi m-am desprins de lume.

M-ai prins de mână, eu, supus, plecat-am după Tine
şi-ngenunchind smerit am spus: "Fă orice vrei cu mine!"

M-ai pus să luminez! Şi-arzând cu lacrimile-n gene,
vreau să mă mistui luminând aici, Samaritene.

Să-Ţi fiu un slujitor supus, s-ascult mereu de Tine,
să fiu al Tău pe veci, Iisus, să faci ce vrei cu mine.

de Traian Dorz

O, milostiv Samaritean

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv.

Luca cap.10,25-37

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus.

Carte - Dorziana. O (re)constructie a textului prin limbaj

Florina-Maria Băcilă, Editura Excelsior Art, septembrie 2016

I. POEZIA LUI TRAIAN DORZ – CÂNTEC PESTE RUGĂCIUNILE NOASTRE

 „Când Duhul sărută un gând, se naşte o inspiraţie.”

 (Traian Dorz, Hristos – Tezaurul Împăratului Solomon

.Meditaţii şi versificări la Proverbe sau Pilde,

 Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, 

Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2005, p. 320)

 A vorbi în puţine cuvinte despre personalitatea lui TRAIAN DORZ – acum, la începutul mileniului trei, dar şi la mai bine de un secol de la naştere – ar fi ca şi cum am încerca să „închidem” un veac de istorie în câteva file de carte. Şi totuşi...  Citeşte în continuare »

Mesterul orb

de Costache Negruzzi

In targul Harlaul din tinutul Botosani era un orb cu numele Dorofti, care era minunea targului pentru vrednicia sa cea ciudata. El fabrica tot felul de telince, fluere, jucarei, rogojini, mindire, biciuste si alte maruntisuri. Se mirau toti cum un om lipsit de vedere, poate face atate lururi, si cand lucra in dughenita lui, se gasea totdeauna cate un lenes care-l privea lucrand. Intre aceia se afla prea des Dediul Frunza, copilul vecinului lui Dorofti, care era 15 ani si inca nu se apucase de vreo mesterie. Dediul nu o facea aceasta doara ca era plecat, la vreun rau, ci lui ii placea sa priveasca suerand si cu mainile in san, cum lucreaza altii, si sa-si cheltuiasca astfel zilele, dormind si cascand gura. Tatal sau adese se jaluia lui Dorofti de trandavia fiului sau, care s-au fagaduit ca-i va da bune sfaturi si ca se va silia-l desbara de lene.

Are cuvantul rol de confirmare a iubirii?

Care este rolul comunicarii in toata aceasta frumusete a slujirii in familie, a iubirii sub diferite forme practice?
Are cuvantul rol de confirmare a iubirii?Mă tot învârt în jurul acestui verset:
"De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el." (In. 14, 23)


Ştiu că în aceste cuvinte se găseşte şi răspunsul la întrebarile de mai sus....dar nu-mi găsesc cuvintele.....Iubirea este libertate..... este necondiţionată... este ceva neasemuit...este cel mai minunat sentiment... Iubirea lasă urme.
Cum văd eu rolul cuvântului în confirmarea iubirii?!...
O, dacă am putea să răspândim iubirea aşa cum răspândesc florile parfumul lor necondiţionat, fiindcă aşa sunt ele, asta e menirea lor.... iubirea, este floarea, iar parfumul, este cuvântul.

Despre bunătatea sufletească

 “Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă.

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.