Aruncă-ţi pâinea ta pe ape

Clik pe imagine

"Eclesiastul 11, 1-2:

„Aruncă-ţi pâinea ta pe ape. Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi.Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ..."

Aici, în Cuvântul Domnului, este vorba de binefacere. Despre binefacerea fără nici un gând, fără nici un interes, fără nici o nădejde. Despre binefacerea adevărată, care nu înseamnă împrumut, care nu împrumută, care nu înmânează – ci aruncă. Nu dă ca împrumut... Nu dă nici măcar ca pomană. Ci aruncă. Dă, ca şi cum ar arunca. Fără nici o speranţă. Fără nici o plată. Fără nici o nădejde. Fiindcă în împrumut este o nădejde de câştig. În pomană este o nădejde de răsplată. Dar în aruncare nu mai este nimic. Nici un gând. Nici o aşteptare. Nici o dorinţă. Ai aruncat – şi gata!

Părintele Arhimandrit Andrei Coroian – despre Lumina credinței

 Sursa aici
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOasteaDomnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Ispita împreună cu păcatul

din foaia "Isus Biruitorul" nr. 1, Sibiu, 3 ianuarie 1937

Hristos şi Hananeanca

Cred că ştiu de ce mi-ai cerut lămurire pentru această întâmplare stânjenitoare din Evanghelie. Intr-adevăr stânjenitoare. Ce poate fi mai brutal decât să apostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreună cu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă să învăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?

PILDE - FILM ORTODOX

Să ne grăbim, dar, a urma şi noi, chemarea Domnului

"Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor."(Matei 4, 18-23)

Să căutăm a desprinde tâlcul acestor versete care istorisesc atât de cuprinzător, chemarea Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, la a fi ucenicii Domnului Iisus şi la răspândirea învăţăturii Lui.
Domnul Iisus îşi alege ucenicii dintre oamenii săraci, dintre pescarii care lucrau din greu pe tărmul Mării Galileii. Aceasta este o dovadă pentru fiecare dintre noi că vrednicia omului nu trebuie căutată după veşminte, după faţa lui sau după avuţia lui...bogăţia virtuţilor o găsim mai degrabă la oamenii de rând.

A plecat dintre noi poetul Cornel Armeanu!

"Ca să poţi curăţa trandafirii de spini,

 Nu uita să te speli cu iubire pe faţă"

Acesta este motto-ul volumului de poezi "Călător între două lumini" al prietenului, colegului dar mai ales al părintelui nostru, Cornel Armeanu. Rămas fără cuvinte, recitesc in soapta poemul "Ultima ninsoare" din volumul mai sus amintit:

"Mâine când va ninge, să nu mai m-aştepţi, 

Mă voiu pierde-n somnul sănilor de gheaţă. 

Vor veni la tine pictori şi poeţi, 

Să le pui pe masă cartea mea de ceaţă. 

Părintele Iosif Trifa şi crezul ortodox

Ceas de taina în timpul Sfintei Litrughi
la mormântul Părintelui Iosif Trifa
din cimitirul Dumbrava Sibiului

...Articolele Crezului sunt tot atâtea funcţii ale credinţei celei drepte. Concis, în Simbolul Credinţei sunt exprimate principalele teze ale credinţei de totdeauna a Bisericii: în Sfânta Treime – Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt; în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; într-un Botez, spre iertarea păcatelor, şi în învierea morţilor şi a

vieţii veacului ce va să fie.

Sunt multe contestările ce s-au făcut, de-a lungul istoriei, afirmaţiilor Crezului ortodox. Temele referitoare la Sfânta Treime au fost şi sunt contestate de doctrinele ereziilor primelor secole, de doctrina Filioque (purcederea Duhului Sfânt şi din Fiul) etc. Temele cu privire la Biserică, la Botez şi la Parusia au fost şi sunt contestate de doctrinele protestante şi neoprotestante. Iată suficiente motive pentru o succintă şi deloc exhaustivă paralelă între învăţătura Părintelui Iosif Trifa şi Crezul Ortodox.

Când Golgota devine Tabor...

În loc de comentariu la postarea precedentă, am ales să postez poezia ,,Pe munte". Mulţumesc, Sorin, că am acest privilegiu! 

(...Uneori Golgota devine Tabor...)

Eram pe munte singur cu cerul prea aproape,
Încât părea că-albastrul se răsfrângea din ape.
Iar brazii ce-aveau braţe cu verde de smaralde
Mi-ademeneau fiinţa în lacrimi să se scalde.

Mi-am pus sub cap o piatră din stânca cea mai rece
Şi admiram văzduhul cum norii şi-i petrece.
În valuri de lumină pluteau agale norii,
Ca îngerii din vise pe-aripile candorii.

Despre Oastea Domnului la Radio România Actualităţi

din emisiunea Actualitatea credinţei, realizată de Laura-Izabela Aivăncesei (Radio România Actualităţi, 4 feb. 2013, ora 20,30)

Întâmpinarea Domnului...

Și eu Te-am auzit venind, Părinte
Și am ieșit în calea Ta cântând,
Îmi era plin auzul de cuvinte,
Cum plin mereu mi-e sufletul flămând;

Și eu Te-am auzit venind pe drum
Și s-a cutremurat ființa toată,
Aveam de lucru și mai am și-acum,
Știu, el nu se termină niciodată...

Ich Habe Genug („Mi-e de ajuns”)

Aşa cum ne învaţă Părinţii Bisericii, muzica este limbajul cel mai apropiat sufletului.

„Eugene nu citea atât de mult pe cât asculta muzică”, scria Alison. În 1954, a luat-o la opera rusească Boris Godunov de Musorgski; care l-a uimit, cunoscând un alt chip al creştinismului, care l-a făcut să spună, „Credeam că nemţii sunt profunzi, dar se pare că ruşii au o profunzime mai mare”.

„Când trecea, Iisus a văzut pe un orb din naştere.“ (Ioan 9, 1)

Numai cine caută, acela găseşte, numai cine se uită, acela vede şi numai cine bagă de seamă, acela cunoaşte! Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, adică pe aceia pentru care nu mai era absolut nici o nă-dejde de mântuire (Luca 19, 10).

Hristos a venit să vindece ceea ce era pe moarte, ba chiar ceea ce era mort, adică pe aceia care nu mai aveau absolut nici o cale şi nici o nădejde de scăpare. Hristos a venit să izbăvească pe cei robiţi, adică pe aceia care, prin ei înşişi sau prin alţii din afară, nu mai puteau avea absolut nici un alt mijloc de izbăvire şi nici o nădejde, cât de îndepărtată, de vreo răscumpărare (Isaia 24, 6-8; 1 Petru 3, 12-22).

Dar pentru că nici unii din aceştia nu-L cunoşteau pe Iz-băvitorul trimis să-i scape, fiindcă Faţa Lui era acoperită, iar ei nu ştiau unde şi cum să-L caute, îi căuta mereu El pe ei. Domnul Iisus trecea anume prin casele pe unde zăceau cei bolnavi şi îi căuta El să-i vindece.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Ierarh Grigorie Teologul (329-390)

Prieten al Sfântului Vasile cel Mare, teolog capadocian şi mare apărător al dreptei credinţe din secolul IV, cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz.

"Omuleţul cel gârbov răspândea lumină dumnezeiască şi măreţie. Vorbise, iar cuvintele îi fuseseră arzătoare. Adevăr, poezie, străpungerea inimii... toate dimpreună. Îşi călăuzise credincioşii spre înviere; o simţeau cu toţii! O gustaseră cu toţii şi, de aceea, n-o vor mai uita nicicând...

“Mort lumii, tuturor plăcerilor vieţii, nu mai iubea decât cele dumnezeieşti. Mânca pâine cu sare şi bea apă. Hainele sale erau groase şi pământul îi servea drept pat. Ziua muncea din greu, iar noaptea se ruga, priveghea şi scria. Elocvenţa profană, pe care o studiase aşa de mult, o considera netrebnică, ca şi averile. Cărţile clasice le lăsa să le mănânce moliile şi praful. Onorurile erau numai nişte visuri deşarte a căror iluzie amăgeşte pe oameni. Nimic nu era în stare să-l lipească de lumea aceasta, dar aceasta nu-l oprea a chivernisi casa părintelui său. Răbdarea sa fusese încercată prin diferite boale. Era pleşuv şi slab de post şi cu cearcăne la ochi din cauza lacrimilor. Plângea foarte mult pentru păcatele lui şi ale altora”.( Stelianos Papadopoulos, din cartea "Vulturul rănit"- Viaţa Sf. Grigore Teologul)

Cel supărăcios caută ce-i place lui

Proverbe 18,1:

„Cel supărăcios caută ce-i place lui
şi se supără de orice lucru bun.”

Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos,
apoi, folosul de-aproapelui său
şi numai după aceea, folosul său(1Cor.10,24-33; Filip.2,4).

Falsul credincios însă umbla, totdeauna, numai după foloasele lui(Filip.2,21),
se gândeşte numai la sine,
îi pasă numai de el însuşi.
Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.
Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine. Omul care nu-şi vede decât foloasele lui!

Puterea vorbei

"De foarte multe ori aruncăm cuvinte pe care mai târziu le regretăm. Câteodată furia ne face să ne pierdem cumpătul şi să reacţionăm iraţional, împroşcând cu vorbe care îl rănesc profund pe celălalt şi ne afectează relaţia de căsnicie. Vorbele grele vin uşor la gură atunci când furia domină raţiunea, dar efectul lor în sufletul celui de lângă noi este foarte profund. De îndată ce trece furtuna, ne pare rău. Am fi vrut să nu spunem ce am spus, mai ales că nici măcar nu e chiar aşa, furia având şi acest efect de a ne face să exagerăm lucrurile. Este însă prea târziu… 

Dacă nu putem schimba lucrurile deja înfăptuite, cu siguranţă putem schimba ceea ce urmează să se întâmple. În astfel de situaţii, când există discuţii în contradictoriu şi cel puţin unul dintre soţi este furios, psihologii ne recomandă să numărăm până la 10, cu scopul de a oferi câteva secunde de calmare şi de a angaja creierul în altă activitate, până ce tensiunea se domoleşte puţin. Este o soluţie care chiar funcţionează. Vă propun însă o alternativă mult mai eficientă: chemaţi-L în acele clipe pe Dumnezeu, spunând din toată inima: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”, chemând în ajutor harul pe care l-aţi primit în Taina Cununiei. Repetaţi această scurtă rugăciune de câteva ori şi veţi simţi cum puterea răului slăbeşte la invocarea prezenţei Domnului, furia se domoleşte şi raţiunea îşi recâştigă drepturile. 

Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. (Ps. 140, 3)" 

Preoteasa Natalia Corlean,

articol publicat in revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului"

 nr. 31 - august 2009 

Vindecarea celor zece leproşi

"...Dumnezeiescul apostol Pavel, în cuvântul care s-a grăit astăzi ne învaţă: “Fraţilor, când se va arăta Hristos, Care este viaţa voastră, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire (întru slavă). Drept aceea omorâţi mădularele voastre, ale omului pământesc (adică ale omului care vede numai în materie, numai în trup): desfrânarea, necurăţia, patimă, pofta cea rea, lăcomia, care este o închinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Şi ce-au fost idolii dacă nu tocmai o zeificare, o îndumnezeire a patimilor omeneşti şi a lumii acesteia dezrădăcinate – în conştiinţa lor, nu în fiinţa ei – din Dumnezeu? Şi zice iarăşi Apostolul: “Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit (adică al Mântuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-10). Tatăl, din voinţa Lui dumnezeiască ne-a zidit pe toţi, prin Fiul şi după chipul Fiului, în Duhul Sfânt. Apostolul, deci, iubiţilor, ne spune acest adevăr: lepădaţi toate aceste forme ale răului, care vă descompun! Prin care vă pierdeţi unitatea adâncă cu Dumnezeu şi unitatea dinlăuntrul vostru. Căci nu e unitate a sufletului fără legătură cu Cel Unul Dumnezeu; şi această unitate se întipăreşte apoi în făptura mea.

DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI- ÎNCEPUTUL PROPOVĂDUIRII MÂNTUITORULUI

TROPAR 

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor ai strigat, Hristoase,
Şi cu cheia cuvântului Tău ai deschis cămările inimilor neputincioase,
Cu razele cuvintelor Tale luminează şi cetăţile sufletelor noastre,
Ca să Îţi aducă cântare veselitoare în ploaia de gânduri luminoase.

  CONDAC 

O, prea dulcele glas al Mântuitorului sufletelor noastre,
Vestirea pocăinţei umple inimile de gânduri luminoase,
Veniţi să ne adăpăm din izvorul Duhului spre mântuire,
Şi să lucrăm faptele credinţei spre a dobândi nepătimire.

  ICOS 

Glasul Cuvântului cheamă pe toţi la mântuire,
Şi descuie inimile cele ţinute în deznădăjduire,
Apropiatu-s-a Împărăţia cerurilor în chip luminat,
Veniţi cu toţii să slujim Mântuitorului Împărat.

Iisuse, Glasul Cel dulce al Luminii,
Îndreptarea gândului spre limanul nepătimirii,
Oglinda slavei Părintelui ceresc,
Frumuseţe revărsată în gând îngeresc,
Lumină mai presus de minte,
Povăţuitor pe cărările sfinte,
Ridicarea gândurilor deasupra mării păcatelor,
Focul Ce arde spinii osânditori ai patimilor,
Mângâierea celor cuprinşi de întristare,
Înălţimea a slavei celei netrecătoare.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera lui Avva Moise – Sfantul “Harap Alb” al pustiei Egiptului

Acest fericit era de neam etiopian si la fata peste tot negru, fiind sluga unui oarecare ce se afla la lucruri politicesti. Pentru firea lui cea rea si pentru viata tâlhareasca l-a gonit domnul sau. Pizmuind el pe un pastor care îl zaticnise de la un lucru rau, s-a hotarât sa-l ucida; si aflând ca acela este de cealalta parte de apa Nilului si fiind apa mare, îsi lua sabia în gura, si-si puse camasa în cap, si trecu înot. Dar pastorul prinzând de veste a fugit; atunci el a junghiat patru berbeci alesi, si însiruindu-i pe o funie, a trecut iarasi Nilul înot. 

Si mâncând carnurile, si vânzând pieile pe vin, s-a dus la sotii lui. Acestea le-am povestit ca sa vedeti, ca este cu putinta ca cei ce vor, pot sa se mântuiasca prin pocainta. Acesta în cele din urma venind întru umilinta, din oarecare primejdie, s-a dus la o mânastire, si atât s-a pocait încât a tras si pe sotii lui catre Hristos prin pocainta. 

„Mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (I Ioan 1, 1) (pipăitul)

Cât de bogată, frumoasă, „concretă” şi „materială” este lumina harului care traspare într-o inimă curată! Ea depăşeşte orice materialitate vulgară, dar în acelaşi timp orice înţelegere abstractă. Pentru omul înrobit păcatului a cărui putere de simţire a fost pierdută, ceea ce nu este materialitate este iluzie.
Dar pentru credinciosul matur experienţa duhovnicească este atingerea minunii. „Este un simţ de pipăire a sufletului care se atinge de Cuvântul, lucru ce se săvârşeşte printr-o pipăire netrupească şi spirituală cum s-a spus: „Mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (I Ioan 1, 1)”1

Niciodată intensitatea perceperii senzuale nu se va putea ridica la fiorul şi vibraţia spirituală pe care le poate simţi sufletul care s-a învrednicit de vizita harului: „Iubitorii de plăceri vor să se facă plăcuţi prin mângâieri, dar nimic nu este mai alinător decât desmierdările Tale...Tu eşti deplinătatea desăvârşită şi izvorul nesecat al unor gingăşii neprihănite”2.