Postul pitpalacului

Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu. Trăieşte în holda de grâu. Pe vremea secerişului, când are hrană din belşug, se îngraşă. E chiar atât de gras, încât abia zboară de ici-colo. Poate face numai zboruri scurte.

Şi totuşi, când vine toamna, fiind şi el pasăre călătoare, pitpalacul zboară mii şi mii de kilometri. Cum poate face asta? Apoi, aşa că, îndată ce simte apropierea toamnei, se pune pe „post“. Mănâncă numai grăunţe slabe şi puţine. Şi slăbeşte. Astfel, pe când soseşte vremea zborului, e o pasăre uşoară ce poate birui călătoria cea lungă. Acelaşi lucru îl face şi cocorul.

Fratele Oprişan, tâlcuind acest post, scrie:

Şi noi mergem către o ţară de primăvară veşnică! Postul e făcut să ne aducă aminte tocmai de călătoria spre cer.

Zborul nostru într-acolo se face tot pe două aripi, ca şi al păsărilor: una e aripa rugăciunii şi alta, a postului.

De ne vom lăsa pradă îmbuibării, vom cădea sub greutatea „lutului“ în marea moartă a vieţii. Fără post nu vom ajunge la limanul mântuirii! Asta înseamnă, după mărturisirea unui părinte bisericesc, „sfânta abstinenţă“. Postirea de la ale mâncării şi ale băuturii, care duc în ispită. Postire deplină, va să zică. Înfrânare de la ambiţii, de la deşertăciuni, de la pofte, de la păcat! Nu sfâşierea hainei, ci „sfâşierea inimii“ ne cere Domnul pentru a putea face călătoria spre ţara primăverii noastre!

Părintele Iosif Trifa, din „Căutați la păsările cerilui”

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001

Din Preistorie coboară

Din Preistorie coboară

acest Străbun Păstor de oi

și-n fiecare loc din Țară

e pus ceva din El

și-n noi.

Atâtea vitregiri de soartă

istoria ne-au chinuit,

dar cu Păstorul

ce ne poartă

prin Moarte-am supraviețuit.

La orice strungă-ntre pâraie

mereu ne moare-acest păstor

și-o Dulce Mioriță-laie

și-o Turmă-L tânguie

cu dor.

Din plai în plai,

din stână-n stână

și, azi cu-al vecurilor rând,

Măicuța Lui cu brâu de lână

mereu ni-L plânge întrebând…

Dar Moartea Lui devine Nuntă

cu-ntreg Cuprinsul fericit,

căci nedreptatea cea mai cruntă

Divin Triumf

I-a-nveșnicit.

Iar El,

Păstorul-fără-Moarte,

mulțindu-Și Turma Lui de oi,

prin veacuri trece

mai departe

umplând Istoria cu noi.

Traian Dorz

Să ne rugăm împreună

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă în­tăreşte şi pe mine să pot dobândi fericirea cea veşnică! Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o fericire veşnică pen­tru o clipă de patimi şi plăceri trecătoare.

Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd ros­turile vieţii mele! Adu-mi aminte neîncetat că viaţa mea cea pămân­tească este o clipă şi această clipă mi s-a dat ca să dobân­desc cu ea bucuria şi fericirea cea veşnică, trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui Dumnezeu, să văd şi să înţeleg planurile pe care le are Domnul Iisus cu mântuirea mea şi planurile pe care le are satan cu pierderea mea. Aprinde‑mă neîncetat pentru Domnul, pentru cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită cu Domnul... Pentru râvna mântuirii sufleteşti. Încălzeşte‑mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel sfânt până când va sosi clipa să trec „Acasă“ la Domnul şi să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.

Părintele Iosif Trifa

Stă în voia ta să alegi pe una sau pe alta

S-a predicat mult şi s-a scris mult despre Ziua Judecăţii din Urmă. În special, predicatorii s-au silit să arate cum va trebui să-şi dea seamă omul cu deamănuntul despre toate faptele sale.
Însă eu îmi închipui altfel Judecata din Urmă. Dacă Dreptul Judecător ar începe îndată numai cu înşirarea faptelor noastre şi ne-ar judeca numai după ele, apoi ar fi vai de noi. Toţi am înfunda iadul. Eu îmi închipui Judecata din Urmă aşa:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt vor sta pe Scaunul cel mare de judecată. În faţa acestui „tribunal” ceresc stă la judecată, să zicem, un necredincios. Începe „dezbaterea”.

DE CE? DE CE ? DE CE ?

De ce ne prigoniţi cu ură şi-n pace nu ne mai lăsaţi,

de ce ne bateţi şi ne-nchideţi şi ne ucideţi torturaţi,

de ce răpiţi puţinul nostru cu greu şi cu sudori muncit,

de ce-alungaţi părinţii noştri bătrâni cu sufletul zdrobit,

de ce ne chinuiţi copiii şi bateţi fetele turbaţi,

de ce ucideţi fraţii noştri şi-i chinuiţi nevinovaţi,

 de ce nici drept, nici libertate, nici pâine numai noi n-avem,

de ce cu teamă zi şi noapte privim mereu tot ce vedem,

de ce să fim pândiţi întruna şi-n muncă, şi în aşternut,

– de ce, de ce, de ce? Răspundeţi, la cine, ce rău am făcut?

„Aici locuieşte Iisus Hristos?”

Într-o zi, un om străin (pus la cale de un preot)intră în curtea unei femei din Anglia (care avea obiceiul rău de a se certa şi înjura), cu întrebarea: 

- „Aici locuieşte Iisus Hristos?“

Femeia  era  cât pe-aci  să-i  înjure una bună  şi  îi răspunse răstit: 

- „Vezi-ți de drum, nebunule!“

Dar după ce s-a depărtat omul,  întrebarea  începu să o stăpânească. Ori încotro se întorcea, întrebarea „Aici  locuieşte Iisus Hristos?“ o urmărea mereu ca un cântec de care nu mai putea scăpa. După trei zile de zbucium sufletesc, femeia s-aumplut de  căință  sufletească  şi  s-a  lăsat de năravurile cele rele.

Dragă cititorule! Dacă cineva ar intra în curtea tacu  întrebarea: „Aici  locuieşte  Iisus Hristos?“,  ce  fel de răspuns ai putea să-i dai?

Rugăciune 

Iisuse, Mântuitorule bune! De mult stai şi  la uşa inimii mele. De mult tot bați şi mă strigi cu glas duios să-Ți deschid  inimioara. Ah, nebunul de mine! Atâția şi atâția ani Te-am ținut afară la uşă. Atâția şi atâția ani ai bătut mereu cu dragoste şi răbdare  la uşa  inimii mele – şi eu, nebunul, n-am vrut să-ți deschid. Nu m-am  îndurat  să mă despart de păcate  şi  să Te primesc pe Tine.

Joc de copil

La comemorarea Pr. Iosif Trifa în Dumbrava Sibiului (12 feb. 2012)

Părinte Atanasie Paleu de la M-rea Sfânta Cruce - Oradea, (12 feb. 2012)

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Frați ostași - Sunt zile mari (12 feb. 2012)

Un minunat exemplu de mărinimie şi înţelepciune

"Ziarul «Curentul» din Bucureşti publică o veste de mare bucurie pentru ei. P.S. Sa Episcopul roman-unit Iuliu Hossu de la Cluj, care urmăreşte cu dragoste şi înţelegere Mişcarea Oastea Domnului, le-a dat din nou binecuvântarea sa tuturor fraţilor greco-catolici.

Dăm mai jos preafrumoasele şi dulcile cuvinte ale acestei binecuvântări:

În luna septembrie 1936, fiind în vizitaţie canonică la Năsăud, în faţa biserici greco-catolice, în prezenţa a 40 de preoţi şi fiind de faţă foarte mult popor adunat, P.S. Sa Iuliu Hossu a binecuvântat Oaste Domnului, spunând printre altele următoarele:

Ce te mândreşti, omule?

Ce boală urâtă este mândria şi, vai, câţi suferă de boala asta! Este doar cea mai răspândită boală sufletească.
Ce te mândreşti, o, omule, şi cu ce te mândreşti!? Te mândreşti cu avuţia ta şi cu banii tăi? Dar până mâine poţi deveni sărac. Te mândreşti cu sănătatea şi puterea ta? Dar până mâine poţi fi doborât în pat sau chiar în mormânt. Te mândreşti cu ştiinţa, cu frumuseţea, cu rangul ce-l ai? Dar toate acestea nu sunt ale tale şi în orice clipă le poţi pierde. Tu te mândreşti cu pene ce nu sunt ale tale. Tu eşti exact în chipul unui corb ce se mândreşte cu penele unui păun. Sau poate te mândreşti cu faptele tale şi cu viaţa ta de creştin? Asta-i o mândrie şi mai deşartă. Oricât de bun te-ai crede tu, eu îţi voi spune răspicat că eşti plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e putred, totul e stricat. „Tot capul tău este bolnav şi toată inima ta suferă de moarte” (Is 1,5).
Şi, cu starea asta grozavă, tu, omule, te mândreşti? Păi, nu vezi că eşti şi aici la fel ca în chipul unui corb urât ce se mândreşte cu penele unui păun? Păi, oricâte pene ţi-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rândul porumbeilor din rai.

Domnul Iisus bate la uşa inimii tale

Domnul bate la uşă şi aşteaptă să I se deschidă, căci uşa este încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru. E încuiată cu voinţa noastră şi cu păcatul, iar Domnul Iisus n-o deschide cu forţa. El nu este un spărgător de uşi. Domnul Iisus respectă libertatea voinţei omu­lui. El nu sileşte şi nu forţează voinţa omului, căci în acest caz am avea o mântuire silită.

Domnul Iisus strigă de afară şi aşteaptă răbdător ca omul să-I deschidă şi să-L primească în inima lui şi în viaţa lui.

Taina mântuirii ta­le sufleteşti, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă, stă în voinţa ta şi stă în urechile tale să auzi glasul cel dulce care strigă la uşa inimii tale să tragi zăvorul de la uşă şi, deschi­zân­du‑ţi larg inima şi via­ţa, să strigi: Intră, Doam­ne Ii­suse, Mântuitorule, şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa inimii mele! Eu Îţi dau Ţie inima mea, Îţi dau Ţie toate vorbele mele, toate gândurile mele, toate faptele mele şi toate purtările mele. Eu Îţi dau Ţie şi toate lipsurile, toate necazurile şi toate frământările mele. Ia-mă Tu, Doamne, în slujba Ta şi în grija Ta.

Domnul Iisus vrea să ia în stăpânire casa inimii şi vieţii tale, vrea să intre la tine ca să vegheze asupra ispitelor tale. El vrea să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă.

Părintele Iosif Trifa, din „Oglinda inimii omului”

editura „Oastea Domnului”, Sibiu

Să ne rugăm împreună...

Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie!

Împreună cu cerurile care spun slava Ta,
Sub întinderea lor care vesteşte Lucrarea Mâinilor Tale străpunse,
Cu fiecare zi care spune altei zile despre Dragostea şi Jertfa Ta,
Cu fiecare noapte care dă de ştire alteia despre Lumina şi Măreţia Bunătăţii Tale,
Cu fiecare veac care poartă spre altul Solia Strălucită a Adevărului Tău Veş-nic,
– Te slăvim!

Pentru felul Tău cel plin de înţelepciune şi de îndurare, prin care ai ales Suferinţa şi Jertfa Ta ca pe cele mai înalte forme ale Dragostei, sub care să ne aduci nouă mântuirea şi slava, Tu, Robul nostru chinuit, spre a ne putea face pe noi fiii Tăi fericiţi,
– Te slăvim şi slăvim!

Pentru trimişii Tăi cereşti prin care ni Te-ai descoperit ce Minunat poţi fi,
Pentru martirii Tăi aduşi ca jertfă pentru Tine şi pentru noi
Şi pentru această Lucrare de Minune şi de Jertfă prin care ne-ai înfiat şi înfrăţit,
– Te slăvim şi slăvim şi slăvim!...

Binecuvântează-i veşnic pe toţi acei din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, de care Te-ai slujit atât de frumos. Şi care, mergând la Cer, au lăsat urme atât de strălucite, peste atâta noroi, pe pământ.
Te rugăm, îngrijeşte până la sfârşitul acestui pământ, să ai pe el astfel de trimişi. Pentru ca să ai din pricina cui să Te înduri şi de ceilalţi.
Până ne vom mântui toţi.

Slavă veşnică Ţie,
Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!

Traian Dorz, din "Istoria unei jertfe - Grăuntele, vol. I"

Pregăteşte-te… în curând nu vei mai avea timp.

Când Biserica Domnului nu este gata pentru venirea Lui, ce ar mai putea face El spre a-i trezi dragostea şi a o face să se gândească mai cu groază şi cu ruşine la starea ei nepăsătoare?

Cum să vină El s-o găsească în halul acesta, dar şi ce ar mai putea să facă şi n-a făcut pentru ea?

Câţi soli i-a trimis s-o anunţe ca să fie gata – şi ea tot nu-i!

Câte cuvinte i-a trimis din drumul spre ea – şi ea nu s-a gândit la ele cât ar fi trebuit!

Câte semne i-a dat ca s-o înştiinţeze!

Dar vai, înfăţişarea ei, casa ei şi lucrurile ei Îl împiedică şi-L fac să zăbovească.. .

Este la uşă, dar El vede că înăuntru nimic nu-i gata. Ai casei se aud cer­tându-se şi luptându-se unii cu alţii.

Este la fereastră, dar lucrurile ei, dinlăuntru casei, sunt toate răvăşite.

Este chiar aici, dar cum să Se arate când totul este aşa cum este?

Conştiintă a unităţii...Conştiinţa părtăşiei...

  Ce minunat şi cât adevăr, spune fr. Traian Dorz în poezia următoare:

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
Să trăiască-n tine-aprinsă până inima bătând,
Pîinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi
Nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
Unitatea şi credinţa, toate-nving şi toate pot;
Fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
Nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
Nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
Fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii.

A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl. Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16). Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele. Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.

Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii. Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.

Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii? Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“

Ioan Marini, din vol. "Gânduri creştine" (vol. 2)

Ferice de cei chemaţi

A fi un chemat al lui Hristos este cel mai mare har de care un om se poate învrednici pe pământul acesta. Cu o singură condiţie: ca omul să înţeleagă marea însemnătate a acestui har. Să simtă marea însemnătate a acelui moment când este chemat. Şi să primească cu toată fiinţa lui marele dar pe care i-l face harul acesta.

Apostolii Mântuitorului au fost cei mai binecuvântaţi în privinţa asta, nu numai pentru că au fost chemaţi, ci şi pentru că au înţeles marea ocazie pe care o aveau primind chemarea Lui.

Evanghelia nu ne mai spune despre alţii care ar mai fi fost chemaţi ca ei şi în acelaşi timp la slujba apostoliei, ci numai despre ei, cei Doisprezece. Dar se poate presupune că Mântuitorul, căutând, îi va mai fi chemat şi pe alţii până ce s-a completat numărul. Dar alţii n-au primit chemarea acestei apostolii; numai ei. Când s-a umplut numărul, poate că ar mai fi venit şi alţii, dar acum numărul se umpluse.

Să ne rugăm împreună...

Doamne!

Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, așa încât mintea noastră, atrasa cu desăvârșire de luarea-aminte față de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toți, într-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să pără­sească grija pierzătoare de neajunsurile aproa­pelui, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăției și sfințeniei poruncite și gătite nouă de Tine.

Priviţi-L pe Domnul

„Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-8).

„Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate“
(I Petru 2, 23).

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ este un strigăt al durerii extrem de mare, însă nu este un glas de tânguire. El ne arată natura omenească în slăbiciunea ei, însă nu natura omenească revoltându-se. Multe sunt tânguirile lui Ieremia, însă puţine sunt tânguirile lui Iisus. Iisus a plâns şi a asudat stropi mari de sânge, însă El n-a murmurat niciodată şi n-a simţit niciodată vreo revoltă în inima Sa.

Cine stă în credinţă urăşte păcatul, şi la el însuşi, şi la alţii.

Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).

Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte.

,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9)

Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult?

Niciodată! Niciodată!