Traian Dorz ( 1914 - 1989 )

Clik pe foto

Dorul ca sete dupa cei departati

Permiteţi-mi astăzi să tac şi să-l las pe un om drag mie să vă vorbească în locul meu. De câteva ore m-am întors de la o seară de priveghi şi, pe drumul de întoarcere, m-am tot gândit la cuvintele acestea. Mi-e atât de dor după cel ce abia plecat dintre noi! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

"In dor, romanul traieste simtirea intensa a legaturii in care se afla cu cei cu care a vietuit la un loc, cand e departat deci. Dorul e simtirea acuta a absentei acelora din orizontul sau, care poarta urmele lor, ce nu pot fi umplute de altii. In dor se traieste, o prezenta sui-generis a celor absenti; se traieste durerea absentei lor.

Dar chiar prin aceasta durere se traieste, in acelasi timp, un fel de nestearsa prezenta a lor in constiinta. Absenta lor e un chin, pentru ca nu e o absenta totala, nu e o uitare. In dor omul e singur sau fara cel dorit, si in acelasi timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de fata in carne si oase, ci e reprezentat prin dor.

Dorul aduce si tine in cel stapanit de el chipul celui dorit, dar si o durere, deoarece chipul nu tine cu adevarat locul celui absent si dorit. Dorul e "trimis" de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din fiinta celui ce doreste la cel dorit. Dorul se iveste pe neasteptate, vine napraznic si fierbinte, vine ca vantul pentru ca este legat de dragoste, care circula, intre cei ce se iubesc, ca gandul.

"O, badita, badisor
Nu-mi trimite atata dor
Si pe luna si pe nor.
Trimite-mi mai putintel
Si vino, bade, cu el."

"Si acesta-i dorul mare,
M-ajunge, mergand pe cale."

"Pe drumul de la Sacele
Vine dorul mandrei mele
Si-asa vine de fierbinte
De-as sta-n drumu-i, m-ar aprinde."

"Dorul merge ca vantul
Si dragostea ca gandul."

Uneori dorul vine subtirel, de nici nu-l bagi de scama. Dorul are uneori o violenta care da celui ajuns de el sentimentul ca se sfarseste sub forta lui. Nici un gand nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.

"Treci, bade, dealul incoace,
Ca n-am dorului ce face:
Ca nu-i dor ca dorurile,
Sa-l omori cu gandurile;
Ca-i un dor asupritor,
Cand imi vine, stau sa mor."

Dorul e foc ce arde inima, e boala care ingalbeneste pe cel in care se asaza si-l usuca din picioare, il face sa planga, ii paralizeaza orice activitate, il poarta din loc in loc, nu-i mai da odihna, nu-l lasa sa lucreze, nu-l lasa sa doarma. Caci acela tot timpul se gandeste la cel dorit. Dorul e ca un sarpe, ca un caine. Dorul cel mai napraznic este intre cei ce se iubesc. Dar exista un dor de parinti, de frati, de sat, de peisajul satului, de tara.

"Jelui-m-as brazilor
De dorul fratilor;
Jelui-m-as muntilor
De dorul parintilor;
Jelui-m-as florilor
De dorul surorilor."

Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distantei si trebuintei de ea.

Ci in dor e prezenta intr-un fel propriu si intr-un grad foarte intens o duiosie, un sentiment indescriptibil, in care inima se topeste de dragul fiintei iubite. Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta.

Am mentionat mai inainte fluiditatea starilor sufletesti proprie romanului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrara. Dar aceasta trecere arata ca fiecare din starile sufletesti intre care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealalta. Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia.

Faptul acesta face ea luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.

Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duiosie printr-o franare reciproca, cand persoana iubita sau draga e de fata, avand in el o nota de bucurie. Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie.

Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie. Individualistul nu sufera de dor. Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu se cunoaste afectiv, deci nu se arc deschis in ceea ce este mai adanc si mai uman in el. Dragostea lui, redusa la necesitatea satisfacerii pasiunii carnale, este indiferenta daca se satisface cu o femeie sau alta.

El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie, dincolo de care nu poate trece. In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp, in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.

Dorul este infatisat adeseori ca aflandu-se langa persoana iubita; prin dor, cel iubit exercita o atractie de la distanta asupra celui ce-l doreste. Dorul vine de la persoana dorita la cel ce o doreste si il duce pe acesta cu un gand persistent, penetrant si afectiv la aceea. Cel ce doreste nu se multumeste cu preocuparea de interesele sale, nu da atentie importanta la nimic in jurul sau sau le vede pe toate sub un val de tristete, pentru ca nu mai vede decat pe cel ce e totusi la distanta si care sigur ar putea da lumina celor din jurul sau.

Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu c preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.

Desigur, si iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, ea nu vede in fiinta iubita numai trupul sau, cel putin la inceput, e straina de pasiunea carnala. In fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite.

Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite. Dorul transfigureaza persoana iubita sau, mai degraba, e ochiul care vede sau actualizeaza aura transfiguratoare care invaluie, de fapt, o persoana. O data cu aceasta, dorul inseamna o acuta simtire a insuficientei sau a imposibilitatii vietii in singuratate. Dorul e o tensiune a fiintei tale, spre cel dorit. E sensibilitatea potentata fata de forta atractiva a altei persoane, fata de caldura ei, care te scoate din atmosfera de gheata a singuratatii. In dor te descoperi fara sa te realizezi. In el astepti prezenta persoanei dorite ca sa te realizezi.

Te doresti mai mult dupa persoana cu care ai realizat mai inainte o comuniune indelungata, pentru ca in acea comuniune s-a descoperit caldura ei ca atmosfera necesara a existentei tale. Simti fiinta dorita ca un fel de casa ontologica a existentei tale, ca un fel de centra de gravitate pentru fiinta ta, ca o conditie a existentei. Pana esti departe de ea n-ai odihna, esti pe drumuri.

Prin dor vine pana la tine, de la distanta, adierea caldurii familiare a persoanei cu care ai fost in comuniune. Dorul te cheama langa ea. Prin dor traiesti necesitatea ca comuniunea de mai inainte sa se actualizeze din nou, in mod deplin, prin prezenta persoanei dorite langa tine. Simti necesitatea sa ai caldura ei langa tine si nu numai de la distanta, ca o dovada sau ca un semn vazut al iubirii ei. In dor te duci cu gandul si cu simtirea langa persoana iubita.

Dar, in acelasi timp, in dor manifesti trebuinta ca sa te duci in carne si oase la ea si ea sa vina la tine in carne si oase. In dor se manifesta simtirea prezentei reciproce nedepline prin gand si trebuinta prezentei reciproce depline.

Dorul rasare din comuniunea deplina realizata inainte si din constiinta persistentei acestei comuniuni, dar a neputintei ei de a se manifesta deplin. Dorul e comuniunea virtualizata in tendinta de a se reactualiza. Dorul prelungeste comuniunea trecuta in dimensiunea interioara a comuniunii si mentine pe cei ce se doresc in aceasta dimensiune, dar pe fiecare in acelasi timp, in mod separat, in dimensiunea exterioara, dar cu durerea de a nu putea manifesta comuniunea lor in exterior. Daca relatiile sociale formale reprezinta trairea in exteriorul interuman, in afara dimensiunii interioare, dorul reprezinta trairea exclusiva in interiorul interuman, in neputinta actualizarii ei exterioare.

Interiorul acesta e pretuit de cei ce au simt pentru el. Poporul roman are un dezvoltat simt pentru el. Interiorul acesta reprezinta celalalt taram al umanitatii reale. Fat-Frumos, ca reprezentant al poporului roman, aflator in dimensiunea exterioara, o duce pe aceasta in celalalt taram, caci acolo gaseste pe frumoasa Ileana Cosanzeana, partenera comuniunii profunde, ca sa realizeze cu ea si comuniunea pe taramul exterior, caci abia aici poate realiza cu ea cununia convietuirii depline. Dar venirea lor la comuniunea pe taramul exterior e ingreunata de tot felul de piedici.

Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului, pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si imprcuna-lucrare deplina.

Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele, pentru a face posibila trecerea de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare

Nu s-ar putea spune ca avem aci, intr-o forma populara, mitul platonic (de influenta hindusa) al caderii dintr-o pleroma (plenitudine) anterioara a iubirii sau a unitatii in urma unei plictiseli de ea, si intoarcerea din nou in ea, ca sa-i urmeze o alta intoarcere. Iubirea anterioara n-a fost perfectata intr-o nunta; intoarcerea pe taramul relatiilor vazute se incoroneaza prin nunta iubirii perfecte si definitive.

Dorul pe care-l traieste atat de intens poporul roman e pricinuit de imperfectiunea oricarui inceput, dar si de imperfectiunea conditiei noastre pamantesti. Poporul roman aspira prin dor si incearca sa realizeze prin inlaturarea despartirii comuniunea finala perfecta intre cei temporar despartiti Fat-Frumos, fiul de imparat, se casatoreste in bucuria universala a intregii tari, a intregului cosmos, cu Ileana Cosanzeana, pentru o fericire fara de sfarsit.

Iubirea sau comuniunea nu se termina printr-o moarte a perechii, ca in Tristan si Isolda. Nu se termina nici cu plecarea definitiva a unuia dintre parteneri, ca plecarea lui Lohengrin, care face acest gest pentru ca a trebuit, impotriva voii lui, sa se descopere sotiei sale.

Pentru poporul, nostru, aceasta tinere sub acoperamant a identitatii proprii de catre un partener in iubire e de neconceput, fiind contrara comuniunii iubirii si luminii in care trebuie sa se afle iubirea.

Se dezaproba si in unele basme ale noastre descoperirea partenerului, dar numai cand ca e fortata prematur de celalalt, inainte de a se fi realizat o desavarsire in iubire si in intelegere; iar despartirea provocata de ea se repara prin oboselile si sacrificiuri impresionante, insufletite de dor; ale partenerului care a fortat despartirea.

Despartirea starneste dorul, care argmenteaza iubirea, si dorul se stampara in nunta finala. Dorul nu numai ca reface comuniunea initiala, ci o desavarseste. Intr-o piesa de teatru a lui Vasile Voiculescu, feciorul de voievod valah, jignit de logodnica lui, o principesa bizantina, pleaca. Dar ca, pornind dupa el plina de dor, dupa multe oboseli si primejdii reuseste sa-l regaseasca, si iubirea lor maturizata prin dor si, devenita neclintita, se incheie in nunta sau in unirea perfecta si definitiva.

Dorul e un intermezzo, nu o stare definitiva. Nu se poate concepe nici permanentizarea lui, neincheiata prin unirea deplina, nici stingerea lui si impacarea cu eterna despartire. Dorul ca un chin nesfarsit si-ar pierde rostul lui de tensiune, iar dorul care s-ar stinge si-ar pierde din marea lui importanta in viata poporului nostru.

Sigur ca sunt si doruri care se sting, si cei ce se doresc isi gasesc, dupa o vreme, alti parteneri in iubire. Dar aceasta se intampla numai in cazul unei iubiri care nu s-a consolidat prin radacini adanci. Dorul sotilor despartiti, al copiilor si al parintilor nu se stinge pana nu e satisfacut prin reintalnire. Si cei ce au acest dor nu pot concepe ca el va ramane nesatisfacut.

"Am sa mor cu dorul lui", "ma duc cu dorul lui in mormant" spune mama care-si da seama ca nu sunt perspective, de a-si revedea fiul inainte de moarte, afirmand prin aceasta ca dorul nu o va parasi nici cand va muri. Dar cand are perspectiva de a-l mai vedea, zice: "Dorul lui ma tine in viata".

Dorul sotilor care a trebuit sa se departeze unul de altul pentru o vreme nu se stingea in trecutul poporului nostru printr-un divort acceptat cu inima usoara, cum se intampla azi. Aceasta e o dovada spre comuniunea adanca, care ii lega pe soti in conceptia poporului nostru.

Omul occidental nu are un cuvant pentru trairea acestei legaturi care persista atat de puternic, chiar cand partenerii sunt la distanta. Aceasta pentru ca nu are trairea atat de intensa exprimata de acest cuvant, intrucat, datorita individualismului sau, nu realizeaza comuniunea adanca pe care o traieste poporul roman. Iar omul afro-asiatic nu are acest cuvant, poate pentru ca are sentimentul confundarii cu toate, deci si cu cei iubiti, chiar daca sunt la distanta.

Taria acestui sentiment al comuniunii care persista chiar in conditia departarii spatiale o manifesta poporul nostru in multimea cantecelor de dor. Cantecele acestea se numesc in acelasi timp cantece de jale, caci in dor e o tristete, e o jale.

Cantecul de dor si de jale e cantat de roman cand e singur. Cantarea lui in cor e pentru spectacol, nu din pornirea spontana de a da glas dorului real. Germanul nu canta cand e singur. Pentru el, cantarea e un lucru organizat, un cor, o chestiune ritmic-estetica si de distractie. El canta solo in cor, pentru acelasi efect armonic estetic. Rusul canta si singur, canta si in cor, cu toti, sau solo. Cand canta in cor, cu toti, sau solo, urmareste efectul armoniei si al puterii care depaseste persoana. Caci solo lui e depersonalizat prin incadrarea precisa in ordinea armoniei. Grecul si reprezentantii popoarelor mediteranene canta cand sunt singuri, dar cantecele acestea n-au in ele nostalgia dureroasa a dorului, ci sunt prea declamatorice ca sa exprime acea nostalgie. Dar lucru ciudat: in cor, romanul nu canta solo, ci canta cu toti, dar intr-un mod ca se aude vocea fiecaruia fara sa se piarda armonia. Romanii canta pe rand cand canta impreuna, dar nu solo, adica acompaniat de cor. Canta impreuna pentru bucuria de a fi impreuna, iara sa se piarda intr-o armonie impersonala.

Umanul e mai mult decat armonia impersonala. Sau canta pe rand, pentru a se remarca fiecare, moduland fiecare intr-un chip propriu o cantare comuna. Romanul e personal in cantecul dorului si in cantecul executat in comun sau pe rand, dar persoana e legata de celelalte persoane.

Dorul romanesc sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru si, poate, cu al popoarelor din Estul si Sud-estul Europei, partase la aceeasi spiritualitate traco-si slavo-bizantina.

In dor, romanul traieste faptul ca insul singur nu e omul intreg, ca e un amputat. El il poarta pe celalalt in sine, chiar in absenta lui, il poarta intr-o prezenta absenta sau intr-o absenta prezenta, cum simte ciungul mana taiata la locul ei sau durerea unui deget la locul la care el nu mai este, intr-o prezenta absenta.

In dor, romanul traieste structura dialogica a fiintei sale, adresand cuvantul fiintei iubite si auzindu-i raspunsul; traieste faptul ca nu poate exista fara acest dialog, ca nu poate iesi din acest dialog, dar, in acelasi timp, traieste durerea ca dialogul nu se realizeaza decat intr-o lume a umbrelor.

In dor, singuratatea e populata ca de o umbra de persoana iubita sau ca de niste umbre de persoanele iubite, ca de niste schite ale realitatii lor, dar nu ca de niste schite desemnate cu voia, ci ca de niste schite care se ivesc si staruiesc peste voia celui stapanit de dor.

Nu stim daca omul poate realiza o singuratate absoluta, lipsita chiar si de aceste schite spirituale ale realitatii ce se impun obiectiv in orizontul lui. Interiorul omului golit de orice preocupare de oameni e umplut de stafii. Intr-o astfel de singuratate e posibil sa i se arate omului umbra Satanei, atrasa de golul infricosator, vecin cu neantul, aducator de nebunie si de sinucidere, cum s-a aratat lui Ivan Karamazov.

Caci o astfel de singuratate e semnul lipsei oricarei iubiri in trecut si in prezent, intr-o astfel de singuratate i se impune unui individ in mod acut si persistent intrebarea: La ce mai traiesc eu si care este rostul existentei mele? In orizontul acestei singuratati absolute se traieste ceea ce se cheama uratul, golul ingrozitor. Este o singuratate care inspaimanta intr-un mod indescriptibil. Parca totul sare la tine. Chinul uratului nu poate fi suportat multa vreme. Desigur, ne gandim la un grad intens al uratului. Caci el are diferite grade.

E foarte semnificativ faptul ca uratul, in intelesul de singuratate fara nici o lumina, e exprimat prin acelasi cuvant care indica contrarul frumosului, al omului frumos. Iar in cantecul popular, uratul, in acest inteles, indica pe omul tacut sau pe omul care nu spune cuvinte frumoase, ci cuvinte grele, aspre, adica nu comunica o caldura sufleteasca, pe omul cu care nu poti realiza o comuniune. El te lasa sa te scufunzi in golul existentei, sa fii cuprins de sentimentul lipsei de rost si de consistenta a existentei.

"Uratul din ce-i facut?
Din omul care-i tacut.
Ce i-ai zice, el tot tace;
Vezi uratul cum se face."

Dimpotriva, dragostea se naste din comunicabilitate sau produce comunicabilitatea:

"Dragostea din ce-i facuta?
Din omul cu vorba multa.
Zice una, zice alta,
Si dragostea iaca-i gata."

Astfel, poate exista singuratate sau urat in societatea cuiva; cand cineva ti-e urat, nici nu-ti vine sa-i vorbesti. Societatea unui astfel de om iti deschide si mai mult haul singuratatii.

Boala uratului e grava, mai ales ca nu e un dor care-ti umple sufletul de chipul persoanei dorite. Dorul e un remediu impotriva uratului, pentru ca intretine o nadejde. Singuratatea, e un urat chinuitor cand nu e luminata de nici o speranta, de nici un dor.

Poporul roman se dovedeste - prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute - un popor al comuniunii. In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a incetat sa existe cu totul."

Pr. Prof. Dumitru Staniloae,

din cartea: "REFLEXII despre spiritualitatea poporului român" Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992 - pag. 80 - 88

Zbuciumul lacrimilor

Din sfinte părtăşii rămas-au numai colburi,
Şi totul se sfărâmă…Pământul e prea mic ?!...
Se risipesc toţi fraţii, se duc ca nişte volburi,
Mă iartă, Sfinte Doamne, nu judec eu nimic.




În mine urlă setea, mi-e sufletul prea gol…
Şi-alerg spre fiecare cu lacrimi în privire,
Nu vrei, iubite frate, să fii al Jertfei sol?
Nu-ţi cer decât un singur grăunte de iubire…

Mă zbat ca într-o mare, îndepărtat de mal,
Aşa aş vrea să strig, dar nu mai am cuvinte…
Nu vrei, iubite frate, ca de pe mal pe val
Să întinzi cu bucurie, a iubirii punte?

Mă rog şi plâng amarnic de nu mă pot opri,
Curg lacrimile mele tăcute, fără glas...
Nu vrei, iubite frate, din noapte să faci zi,
Să dai avânt nădejdii, ce-atât mi-a mai rămas ?!

Mi-e inima prea strânsă, Preabunule Părinte,
Iar candela mi-e goală…uleiul ars... şi stins...
E trist că-n loc de fraţi îmbrăţişăm ,,morminte”...
Ce trist ne este chipul!...Păcatul iar ne-a-nvins.

Ajutati-o pe Daria

Facem pe această cale un apel către toţi cei care doresc să fie alături de drama familiei tânărului preot Cosmin Vele, redactor la Radio Renaşterea, a cărui fetiţă de trei ani a fost diagnosticată cu leucemie acută limfoblastică. Un tratament reuşit nu poate fi asigurat decât la o clinică de specialitate din Viena, cu costuri foarte mari, mult peste posibilităţile acestei familii. Cu convingerea că o boală poate fi învinsă de iubirea creştină dintre oameni şi de încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, îi rugăm pe toţi cei care doresc să sprijine această familie să o facă la:

BRD Cluj

Cont în lei - RO19BRDE130SV39919001300

Cont Euro: RO84BRDE130SV81431761300

Titular de cont: Vele Valeriu Cosmin

Sursa - aici

"Ingerul" din Vietnam

Recent am citit un articol interesant şi pe care vreau să vi-l aduc în atenţie. În timpul campaniei electorale din anul acesta, candidatului prezidenţial John McCain i s-a cerut de către revista americană „Time” să împărtăşească cititorilor viziunea a ceea ce înseamnă pentru el credinţa în Dumnezeu. În articolul pe care l-a scris, John McCain a început cu o istorie adevărată, care s-a întâmplat în timp ce fusese prizonier de război în Vietnam.

„În timp ce mă aflam într-una din închisorile vietnameze ca şi prizonier de război, gardienii îmi legau strâns mâinile la spate cu o frânghie destul de lungă care, după aceea mi-o înfăşurau în jurul gâtului, coborând-o apoi la glezne şi forţându-mă astfel să stau într-o poziţie foarte obositoare, cu capul între genunchi. Nu odată, am fost lăsat şi peste noapte în aceeaşi poziţie care mă chinuia îngrozitor. Într-o noapte, unul dintre gardieni a intrat în celula mea şi, cu degetul pe buze m-a atenţionat să stau liniştit şi să nu scot o vorbă. Mi-a slăbit strânsoarea frânghiei cu care eram legat, uşurându-mi astfel durerea. M-am relaxat şi chiar m-am odihnit în acele ore de repaus. Dimineaţa, foarte devreme, înainte de schimbarea turei, acelaşi gardian a venit din nou în celula mea şi mi-a strâns la loc frânghia, fără ca măcar să îmi spună un cuvânt. Şi asta s-a întâmplat ori de câte ori acest gardian era de serviciu. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că îmi trimisese acest înger, pentru a-mi alina durerile crunte ! Nu aveam nici o explicaţie la purtarea lui, dar am luat totul ca un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru mine.
Cu circa o lună mai târziu, în ziua de Crăciun am fost scos afară în curtea murdară a închisorii, să „iau aer”. Deodată, în faţa mea a apărut acelaşi gardian care îmi făcuse atâta bine şi care îmi alinase atâta durere prin gestul lui frumos. Tăcut, din nou fără a-mi spune un singur cuvânt sau a schiţa cel mai mic gest s-a apropiat de mine şi, cu sandala lui, a făcut un semn pe nisipul din faţa mea : era semnul crucii ! Am stat amândoi, pentru câteva momente, fără cuvinte, uitându-ne la crucea aceea şi amintindu-ne de adevărata lumină a Crăciunului, care pătrunsese chiar şi în întunerecul acelui lagăr de prizonieri de război din Vietnam.”

Citind această relatare m-am dus cu gândul la ceea ce spune Psalmistul David :

"	Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.
	Domnul va păzi intrarea ta ieşirea ta de acum şi până în veac." (Ps. 120)

Cât de important este să şti că te poţi bizui pe cineva, când greutăţile vieţii devin greu de purtat şi cărările greu de urcat. Întâmplarea relatată mai sus ne îmbărbătează să începem orice zi cu încredere în Tatăl nostru cel ceresc. Se spune: "Cămila îşi începe şi sfârşeşte ziua în genunchi. La sfârşitul zilei îngenunchează în faţa stăpânului ei şi i se ridică povara. Dimineaţa, îngenunchează din nou pentru a i se aşeza o nouă povară ce va trebui să o poarte în ziua aceea..." Ce învăţăm din acest exemplu? Fiecare dintre noi purtăm o anumită povară (Galateni 6:5). O, ce binecuvântare este pentru noi să ştim că Domnul ne va păzi atât la plecare cât şi la venire!
Cu Dumnezeu alături, de cine ne vom teme?!

Frânturi de gând şi de vers

Poem
Ştergar al lacrimilor, izvor al iubirii.

Iisus
A luat ştergarul, ştergându-ne vina plângând.

Omul
Argilă ori stea, depinde de sufletul său.

Traian Dorz
Din cioburi şi lacrimi a pus versului strune

Cântec de dor
Vers cusut pe aripile amintirii.

Dor
Grăunte de iubire încolţit în suflet.

Dor
Privire topită în al stelelor jar.

Ispită
Lucire efemeră într-un fals felinar.

Moartea
Azurul minunat al unei noi dimineţi

Ochii
Dacă au plâns vinovaţi, vor surâde nepătaţi.

Rugăciune
Gânduri ce curg, topind lacima-n amurg.

Priceasnă
Potoleşte setea noastră crescândă de cer.

Lacrimi
Stropi de suflet ce înrourează privirea

Suflet
Suflare divină ce pieptul ne străbate

Nadejde
E Lumina aprinsă-n vitraliul privirii

Miezonoptică
Arde candela noptii pe-altarul vegherii

Importanţa cercetării Sfintei Scripturi

„Un copil care se teme de întuneric e scuzabil. Tragic e ca un om în toată firea să se teamă e lumină”

- Platon -

Omul care nu cercetează Sfânta Scriptură trăieşte în întunericul păcatului înlănţuit de patimi, de neştiinţă şi, nu în ultimul rand, de teama de lumină. De ce se tem oare de lumină? Pentru că lumina te arată aşa cum eşti în realitate, ne dovedeşte că suntem păcătoşi şi avem nevoie urgentă să cunoaştem adevărul. Acest adevăr îl putem cunoaşte doar cercetând permanent Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că el este dreptarul desăvârşit al adevărului.

Acestei cercetări a Cuvântului lui Dumnezeu trebuie sa i se dea primul loc în viaţa noastră, pentru că această comoară păstrată şi ascunsă în paginile Sfintei Scripturi se poate descoperi doar printr-o cercetare stăruitoare, continuă şi nicidecum întreruptă, doar când credem noi că avem timp. Numai cercetând stăruitor se poate descoperi adevărul, se poate înţelege că fiecare Evanghelie e o completare pentru celelalte. Profeţiile Vechiului Testament, la fel, se explică una pe alta. Adevărul se lasă descoperit celui dornic să-l descopere, iar această descoperire nu se face doar printr-o cercetare ocazională. Cei care fac astfel în cele mai multe cazuri pierd sensul adevărat al versetului, sau al versetelor citite

Pentru o cercetare corectă ne trebuie un călăuzitor, iar despre acest minunat călăuzitor ne vorbeşte chiar Domnul Iisus în Sf. Evanghelie de la Ioan, cap. 6, v. 13: „Când va veni Mângâietorul...care să vă călăuzească în tot adevărul”. Numai prin ajutorul Duhului Sfânt putem înţelege importanţa fiecărui verset din Sfânta Scriptură în lumina adevărului în care a fost scris. Numai prin călăuzirea Lui se poate medita corect la cât de importantă este cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar cum în puterea fiecărui om stă să-şi aleagă calea pe care va merge, nu putem obliga pe nimeni să facă ceva ce nu-i place. Dar ceea ce putem face este să amintim semenilor noştri cât de important este să-l cunoşti pe Dumnezeu, să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile Lui. Să nu uităm însă, să şi dovedim oamenilor că noi trăim, sau cel puţin ne străduim să trăim, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca acei ce privesc la noi să înţeleagă importanţa cercetării Sfintei Scripturi şi din felul în care îl dovedeşte trăirea Cuvântului în viaţa noastră de zi cu zi.

Amin

Părtăşie, părtăşie...!

Părtăşia cu cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, este binecuvântarea Evangheliei, binecuvântare ce face ca toţi oamenii indiferent de pătura socială, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau mai puţin învăţaţi să fie una în Domnul Iisus. În faţa dragostei răscumpărătoare a Domnului, toate deosebirile dintre oameni cad: " Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea...
( cf. Efeseni 2, 14); " Nu mai este nici iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob nici slobod...findcă toţi sunteţi una în Hristos Iisus!
(cf. Galateni 3, 28)

Părtăşie înseamnă unitate, încurajare, dragoste ( cf. Efeseni 2, 44-46), rugăciune neîntreruptă (cf. Fap. Ap. 4, 29-31)
Părtăşia se regăseşte în purtarea de grijă uni altora (cf. Romani 12, 13, purtarea sarcinilor uni altora (cf. 1 Corinteni 12, 26), în ajutorul dat celor ce vestec evanghelia ( cf. Filipeni 4, 14-16).
Pentru a rămâne în părtăşie trebuie să nu ne abatem de la calea adevărului şi a dragostei descrisă în 1 Corinteni 13, unde ni se spune că dragostea este răbdătoare, plină de bunătate,... nu invidiază, nu se mândreşte, nu se laudă şi nu caută folosul său.
Luând aminte la aceste lucruri constatăm cu tristeţe că uneori părtăşia este stricată, tulburată, de neânţelegeri de felul celor din timpul Sf. Apostoli ( vezi Fap. Ap. 6, 1; 15, 36-42) sau mai rele.
Neînţelegerile despart, dezbină şi distruge orice fel de părtăşie.
În locul unde nu este înţelegere nu este nici părtăşie.
Să ne apropiem deci mai mult de scaunul harului, de Domnul Iisus, cu cât vom fi mai aproape de El cu atât mai mult vom fi mai aproape uni de alţii.
Să fim veghetori, statornici, iubind adevărul ca nu cumva să fim chiar noi o piatră de poticnire în calea părtăşiei.

Rămâi, vis de copil!

Visului meu cu aripi de înger

Ce mă-nalţă spre zarea albastră
Înrourându-mi ochii cu lacrimi de bucurie,
Visului meu ce creşte-n inima-mi tânără,
An de an, în fiecare primăvară,
Îi sunt dator cu prima mea iubire
Ce a rodit în mine dorul veşniciei…

În ceasurile singurătăţilor,
Când printre pulberi găsesc doar pulberi
Simţindu-mi setea crescândă,
El mă poartă spre ploapele stelelor,
Învăluindu-mă în şalul alb al norilor,
Transformându-mi sufletul într-un porumbel
Iar dorul, în triluri de cuvinte…


Da, numai visul , prin neştiute locuri
Mă poartă aprinzând în mine focuri
Ce-s potolite apoi cu versuri de iubire…
Şi cu-ale poeziei jocuri…

…
Doamne, te rog să nu-mi iei
Din suflet copilăria cu visele ei,
Copilul din mine, Eternul trimis
Plămadă a luminii din cerul de vis.

Copilul din noi

Încep această dimineaţă având pe buze şi pe suflet câteva versuri din
"Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş,
ce m-au lasat fără comentarii....

"Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.
Acest copil din noi, aşteaptă să fie luat în seamă, să fie ascultat, să i se acorde încredere, să fie consultat, să fie iubit, răsfăţat . Când toate acestea sunt negative, adică stilul nostru de viaţă dovedeşte că am amandonat undeva în uitare copilul din noi, acesta plânge cu suspine negrăite, ca toţi copii adevăraţi, toipidu-se încet ca o lumânare dar, nu moare, mai speră ca noi să ne aducem aminte de el şi împreună să reânviem omul cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă am înţeles ce reprezină copilul din noi, atunci se cuvine să ştim că el are nevoie ca şi noi de hrană. În ce consă această hrană? În cunoaşterea învăţăturilor creştine, în rugăciune stăruitoare, în cuvintele Sfintei Scripturi, în înfrânarea poftelor păcătoase….

Să-i dăm copilului din noi ceea ce i se cuvine, să-i dăm întâietate şi viaţa noastră se va schimba, să-l ajutăm să crească şi vom creşte şi noi pe calea desăvârşirii, să-l menţinem sănătos şi vom rămâne şi noi sănătoşi în credinţă.

Să nu-l uităm, toţi oamenii mari au fost mai întâi copii.....dar puţini dintre ei îşi mai aduc amintem, să nun e numărăm printre ei!

Închei cu un citat din cartea "Iată-mă Doamne" de Michel Quoist, nădăjduind ca la sfârşitul acestor cuvine să poţi spune şi tu ca Nicolae Labiş: “Copilul care am fost eu spre mine vine”

"Iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa fie la fel ca ei.
Nu iubesc pe cei batrani, spune Domnul, daca nu au ramas copii in inima lor.
De aceea, am hotarat ca Imparatia mea sa fie locuita numai de copii!
Infirmi, ghebosi, zbarciti, numiti-i cum vreti, copii cu barba alba, copii de toate felurile si de toate soiurule, dar sunt totusi copii.
Aceasta este dorinta mea. Nu mai incape nici o indoiala. Nimeni altcineva nu are ce cauta acolo!...
Iubesc copiii, spune Domnul, caci in ei imaginea mea este neatinsa.
Nimic nu a diminuat chipul meu in ei: sunt curati, sunt neantinati, sunt neprihaniti si fara nici un cusur.
Astfel, cand cu drag ma aplec peste ei, ma recunosc in ei intocmai.
Iubesc copii, intrucat cresterea lor nu s-a sfarsit; ei se inalta din ce in ce mai mult.
Au pornit si umbla pe calea cea buna.
Pe cand cu cei mari, ce as putea sa fac, spune Domnul?
Ei nici nu mai cresc, nici nu se mai inalta.
Ei s-au oprit.
Este fatal pentru ei, caci considera ca au ajuns deja....
Iubesc copiii maturi, spune Domnul, pentru ca ei continua sa lupte chiar daca mai cad in pacate si in greseli...
Sa intelegi bine, spune Domnul, nu ii iubesc pentru ca pacatuiesc, ci pentru ca ei stiu ceea ce fac; ei chiar marturisesc aceasta, dar se straduiesc sa nu mai cada in pacat.
Nu-i iubesc insa pe cei mari, spune Domnul, care nu au gresit niciodata impotriva cuiva, carora nu le poti reprosa nicidata nimic.
Ce as putea sa le iert acestora, ca doar ei nu gasesc nimic de iertat intr-nsii.
E insa trist, spune Domnul. Foarte trist, caci nu e adevarat.
Cel mai mult insa iubesc copiii, spune Domnul. Ii iubesc pentru privirea lor. Numai acolo le pot vede si citi varsta.
Si apoi, Imparatia mea, e locuita numai de copii de cinci anisori, caci nu cunosc ochi mai frumosi decat ai acestor copii!
Dar nu e de mirare, spune Domnul, caci eu locuiesc in interiorul misterios al inimii lor, eu sunt cel care privesc prin fereastra sufletului lor.
Daca intalniti vreodata in drumul vietii o astfel de privire curata, sa stiti ca eu va surad prin ea.
Nu cunsosc insa ceva mai sumbru, ceva mai jalnic, decat imaginea unui copil in ochii caruia s-a stins raza seninatatii.
Ferestrele oricat de larg ar fi deschise, casa va fi totusi pustie.
Nu mai e lumina, ci doar doua vizuini intunecoase. Nu mai e privire, ci doua pupile oculare.
Stau trist in fata usii, tremur de frig....astept....bat...
Asa de mult as vrea sa intru.
caci el, copilul, a ramas singur...
Incet, incet se moleseste, devine scortos, se usuca: imbatraneste.
Sarmanul mosneag, spune Domnul....

Aleluia, aleluia, spune Domnul, deschideti usa voi, sarmani batranei.
Iata, Dumnezeul vostru ce Inviat vine sa reanvie copilul dinlauntru vostru!
Grabiti-va! Acum e momentul! Sunt gata sa va ofer un chip noi, frumos, de nou nascut, sa aveti toti priviri de copil.
Ca eu iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa fiti ca ei..."

Tinere te cheamă Domnul

Dumnezeu ne cheamă la El din cea mai frumoasă perioadă a vieţii - copilăria noastră. Prin această chemare, El vrea să ne scutească de o viaţă plină de ruşine şi fărădelegi. Ferice de cei ce de tineri au apucat pe Calea Domnului, căci făcând astfel, de multe nelegiuiri au scăpat!
Câţi dintre tinerii de astăzi se fac însă că nu aud, că nu înţeleg chemarea lui Dumnezeu, sau amână o eventuală împăcare cu El, motivând că nu au timp?
Cu motivul acesta în minte, valul lumii îi fură şi pe măsură ce se "maturizează", inima lor, conştiinţa lor, devine tot mai împietrită la chemarea lui Dumnezeu. Neîntorcându-te la Domnul atunci când îndemnurile firii pământeşti, îndemnurile trupului nu sunt atât de puternice, va fi mult mai greu mai târziu când firea pământească şi păcatul şi-au pus amprenta pe întreaga viaţă.
Ca tineri avem întradevăr viaţa în faţă, ne putem face planuri dar, ideal şi plăcut înaintea lui Dumnezeu este ca tinerii că-şi predea viaţa în mâna Lui, printr-un legământ sfânt, pe care să-l respecte, pentru că de această hotărâre a lui depinde întreg viitorul său. Fără Dumnezeu omul nu are un viitor fericit aici pe pământ, chiar dacă el pare fericit, este doar o iluzie şi dacă nu-L ai pe Dumnezeu aici, nu-L vei avea nici în veşnicie.
Este adevărat că tinerii trebuie ajutaţi să înţeleagă importanţa întoarcerii la Dumnezeu, ajutor ce trebuie să vină întâi de la părinţi, apoi de la Biserică. În cele mai multe cazuri însă, tânărul trebuie să lupte singur. Decizia de a urma pe Dumnezeu ne aparţine fiecăruia în parte. Nimeni nu poate hotărî în locul nostru.
Celui ce a făcut acest pas nu-i va fi uşor, pentru că va avea de înfruntat încercări, obstacole şi multe frământări, deoarece vrăjmaşul diavol chiar dacă a fost înfrânt odată prin hotărârea noastră de a sluji lui Dumnezeu, el nu se lasă. va încerca mereu să pună stăpânire pe ceea ce a pierdut. Lucrul acesta nu trebuie să ne descurajeze, ci dimpotrivă să ne încurajeze în lupta noastră şi în relaţia noastră de părtăşie cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu fraţii.
Dacă am dat un răspuns pozitiv la chemarea lui Dumnezeu de tineri, atunci să nu uităm de sfatul psalmistului David: " Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău" (Ps. 119). Cuvântul lui Dumnezeu să ne fie far şi călăuză pe calea spre desăvârşire iar, pentru cei ce încă nu s-au hotărât cui să-i slujească, cuvântul Domnului să le fie lumina care să-i lumineze în întunericul lumii acesteia, pentru a ajunge cât mai curând la cunoştinţa adevărului.

Dragul meu tânăr, cel ce scrie acestea este şi el tânăr ( încă mai este tânăr), un tânăr ce a fost prins în mreaja "vârstei magice" ca şi tine dar, care prin mila şi bunătatea lui Dumnezeu a înţeles că fără El totul nu are nici un sens. Priveam viitorul cu deznădejde; astăzi îl privesc cu o încredere enormă că Dumnezeu îmi poartă de grijă.

Dumnezeu este acelaşi pentru toţi, încrede-te în El, răspunzându-I când te cheamă. S-ar putea să fie ultima chemare - nu o pierde şi pe aceasta!

Bunico, îngeraşii plâng...!

Maria era o fetiţă cu părul bălai. Avea doar şase anişori, şi, cu toate acestea, era un suflet deosebit de înţelept. Însă acum trecea printr-o situaţie deosebit de grea pentru ea. Părinţi se certaseră şi erau în divorţ, iar Maria trebuia să stea cu bunica ei şi să aştepte hotărârea judecătorului. Într-una din seri, razele blânde ale lunii au coborât uşor spre micul cătun unde locuiau Maria cu bunica ei, au pătruns prin stropul de geam şi s-au apropiat încetişor de colţul în care Maria se aşezase pe genunchi, i-au mângâiat obrăjorii şi au rămas lângă ea pentru a o însoţi în rugăciune. Maria le simţi prezenţa şi se bucură mult. Acum nu-i mai era frică de întuneric pentru că nu mai era singură. Din colţul întunecat, ridică ochii şi privi prin mica fereastră, spre stropul de cer şi începu rugăciunea:

„Înger, îngeraşul meu
ce mi te-a dat Dumnezeu
todeauna fi cu mine
şi mă-nvaţă să fac bine
eu sunt mic, tu fă-mă mare,
eu sunt slab tu fă-mă tare
în tot locul mă-nsoţeşte
şi de rele mă păzeşte!”

Când termină rugăciunea, începu să plângă... Era pentru prima dată când îşi aduse aminte toată rugăciune aşa cum o învăţase de la mama ei. Cu gândul la ea şi la îngeraşul ei cel drag, Maria se cuibări în pătuţul ei, sub plapuma moale şi călduroasă, păşind încetişor în mare împărăţie a somnului şi a viselor.
Maria se simţi înconjurată de o lume nouă în care natura era atât de blândă încât ea putea să prindă orice vieţuitoare pentru a o mângâia. Avea în faţa ochilor un fluturaş atât de frumos! Semăna cu un mic curcubeu cu aripi... Dori să-l prindă dar, se temu să
nu-l strivească. La un moment dat, Maria văzu într-o poieniţă patru îngeraş. Îşi înălţă capul, se ricică pe vârful picioarelor pentru a vedea mai bine şi îşi frecă născucul a nedumerire. Dori să meargă spre ei, dar auzi pe unul din îngeraşi rostindu-i numele. Atunci Maria se opri şi continuă să-i asculte:
- Ce trist – spuse unul dintre îngeraşi – mâine ne vom despărţi!
- Am fost atâta timp împreună şi am fost atât de fericiţi.... spuse un alt înger.
- Oare, noi nu putem face nimic pentru a-i împiedica să se despartă?
rosti îngerul despre care Maria bănuia că ar fi îngerul păzitor al bunicii ei.
- Nu, noi nu mai putem face nimic – spuse ultimul dintre ei – doar puiul acesta de om, Maria, îi mai poate opri.
După aceste cuvinte se făcu linişte. Maria ieşi din ascunzătoare, dorind să-i întrebe ceva. În acele clipe simţi cum cineva o prinse uşor cu mâna de umăr strigând-o pe nume. Se întoarse şi o zări ca prin ceaţă pe buncica ei, care vorbea cu glas mângâietor:
- Maria, trezeşte-te! Trebuie să ne întâlnim cu mămica şi tăticul tău.
Fetiţa se frecă la ochişori şi îi spuse bunicii plângând:
- Bunico, îngeraşii plâng...!
Ajunşi la tribunal, bunica şi Maria a trebuit să aştepte să fie chemate în sala de judecată de către judecător. Din locul în care erau, se auzea bine ce se discută în sală, astfel că Maria asculta cu atenţie:
- Domnule şi doamnă dragă, mă uit la dumneavoastră cu câtă libertate vorbiţi despre acest divorţ de parcă nu ar fi mare lucru. Eu tot doresc să vă opresc, dar dumneavoastră nu luaţi nimic în seamă. Ei bine, având în vedere că amândoi vă iubiţi fetiţa şi că vă luptaţi pentru a obţine custodia ei, găsesc cu cale ca într-o astfel de situaţie, drumul cel mai scurt este cel mai drept. Să intre Maria. – spuse judecătorul.
Maria intră alergând spre părinţii ei, îi îmbrăţişă zicând cu lacrimi în ochi:
- Mamă, tată, ce dor mi-a fost de voi...!
Părinţii ei plângeau mângâidu-i părul, după care deveniră din nou reci şi spuse judecătorului să continue procesul, să facă dreptate.
Judecătorul o luă în braţe pe Maria şi o aşeză pe biroul cel mai înalt din sală pentru a putea fi văzută de toţi cei prezenţi, după care întrebă:
- Maria, cât de mult îi iubeşti tu pe mama şi pe tatăl tău?
Fetiţa stătu puţin pe gânduri, îşi apropie palmele, după care le depărtă cât putu ea de mult, exclamând:
- Atât de muuult!
Judecătorul s-a întors într-o parte ştergându-şi o lacrimă ce i-a ieşit printre gene, apoi, stăpânindu-şi glasul tremurător, o întrebă din nou:
- Dar pe care dintre ei îl iubeşti tu mai mult?
Ochii fetiţei se umplură de lacrimi... Chiar dacă era un copil, a înţeles de ce era în locul acela. Se uită în ochii mamei, apoi în ochii tăticului şi nu răspunse nimic.
- Maria, părinţii tăi s-au certat şi nu mai vor să mai fie împreună... Spune, cu cine vrei să rămâi?
Fetiţa se ceru jos de pe birou, merse la mama ei, o luă de mână, la fel şi pe tatăl ei şi spuse:
- Eu îi vreau pe amândoi!
Părinţii se uitară unul la altul, după care se prăbuşiră fiecare pe pieptul celuilalt plângând, îmbrăţişând-o totodată şi pe Maria. Tatăl dori să îi spună ceva judecătorului, dar plânsul îi opri vorbele în gât.
Cu Maria de mână, cei doi părinţi părăsiră sala de judecată fericiţi cum nu fuseseră parcă niciodată. Judecătorul se uită în urma lor ştergându-şi de mai multe ori lacrimile, cum dealtfel făceau toţi oamenii prezenţi în sală, şi rosti încet:
- Cât de aproape era să fac o nedreptate....mulţumesc Doamne că m-ai luminat!
Ajunşi acasă, Maria îşi întrebă părinţii:
- Mămico, tăticule, aşa-i că acum îngeraşii sunt fericiţi?
-...
Amin

N-am timp!

Aş vrea să iubesc,

dar nu îndrăznesc...
Nu pot să gândesc;
sunt prea încărcat
de păcat
şi n-am timp
de rugă...
Sunt pe fugă.

Aş vrea să iubesc,
dar nu îndrăznesc
spre Scripturi să privesc...
Nu pot să citesc;
sunt prea ocupat,
şi n-am timp
de învăţat...
Sunt atât de stresat!

Aş vrea să iubesc,
dar nu îndrăznesc
să chem într-ajutor
un frate, un păstor,
căci n-am timp
de vorbit;
sunt prea obosit
de cât am muncit.

.....

,,-Doamne, n-am timp!"
am spus supărat,
uitând vinovat
că Tu mi l-ai dat!

Vers alb - Pretutindeni

Pretutindeni

Pretutindeni,

în miezul nopţii,

în odăiţă

cineva citeşte un psalm

pe genunchi,

cineva

nu poate fi ispitit

Pretutindeni,

cineva se jertfeşte pe sine,

cineva aleargă

semănând sămânţa cea bună,

iar altcineva

udă cu lacrimi sămânţa

pentru a rodi.

Pretutundeni

moartea, păcatul,

fulgeră inimi,

robeşte suflete...

Pretutindeni

este nevoie

de rugăciune!

Vasilică şi melcul

A fost odată....

Aşa încep aproape toate poveştile...

Deci a fost odată un păstoraş, un băiat sărman cu o îmbrăcăminte veche, petecită, primită din mila sătenilor, dar cu o faţă senină umbrită din când în când de un zâmbet trist. În singurătatea lui era mângâiat doar de razele soarelui şi de behăitul oilor ce-l iubeau.

Îl iubeau şi florile de pe câmp şi păsările şi toată natura, pentru că din zori până-n seară, Vasilică al nostru cânta. Cântul lui nu era oricum; Dumnezeu îl înzestrase cu darul cântării. Cândva avusese un fluier vechi, dar se stricase. Plânse mult după el, până într-o zi când, punându-şi toată iscusinţa, reuşi să dea viaţă unui beţişor de soc. Acum cântul lui era parcă mai frumos.

Era pe la sfârşitul toamnei. Din zi în zi se aştepta să cadă primii fulgi de zăpadă. Stăpânii oilor veneau şi plecau făcând ca turma să se împuţineze. Vasilică rămânea din ce în ce mai singur.

Într-una din zile, luă melcul în mână şi începu să-l mângâie cerându-şi, a nu ştiu câta oară, iertare: „Drăguţ melcuşor, te rog să mă ierţi că te-am lăsat fără casă! Ştiu cât suferi, pentru că ştiu cât sufăr şi eu că nu am un adăpost unde să-mi plec capul. Te voi păstra la pieptul meu şi te voi încălzi cu dragostea mea până îţi voi găsi o nouă căsuţă în care să te simţi fericit ca înainte.”

Zilele trecură şi oamenii satului se hotărâră într-o zi să-i găsească un adăpst lui Vasilică. Astfel că se adunară cu toţii într-o sală mare, dorind, mai întâi de toate, să lămurească anumite lucruri cu privire la Vasilică.

- Cine eşti şi de unde vii? răsună prima întrebare, puţin cam răutăcioasă, la care

Vasilică tăcu.

- Oameni buni, oameni buni! spuse, dintr-un colţ al sălii, un bătrânel. Astă primăvară nu v-a păsat cine este şi de unde vine. Aţi fost bucuroşi ca aţi găsit pe cineva care sa vă pască oile pentru o bucăţică de pâine şi o haină pe care oricum aţi fi aruncat-o. Suntem datori să ne iubim unii pe alţii şi să ne vorbim frumos. Vasilică, părinţii tăi poate aşteaptă să te duci acasă. Uite, îţi vom da ceea ce meriţi şi pe deasupra şi ceva bucate. De ce nu vrei să mergi acasă?

- ......

- De ce eşti atât de tăcut şi de ce cântul tău este atât de trist?

- De ce...? De ce...? De ce...?

Întrebările veneau din toate părţile una după alta... Parcă fiecare om din sală avea să-i pună câte o întrebare. Vasilică simţea inima bătându-i din ce în ce mai tare... Nu se mai putea abţine şi începu să plângă.

- Ce aveţi cu mine?...Cu ce am greşit?...Cu ce?

- Aşteaptă! spuse primarul. Noi nu vrem să-ţi facem nici un rău, dimpotrivă, vrem să te ajutăm, vrem să ştim dacă mai ai pe cineva pe lumea aceasta, cineva care să te aştepte. Vrem să ştim dacă ai unde merge, pentru că, iată, iarna bate la uşă. Spune, unde vei merge?...

Vasilică dădu din umeri şi prin acest gest întreaga asistenţă înţelesese totul, sau aproape totul.

- Vezi, nici tu nu şti ce vei face, spuse din nou primarul, iar noi nu vrem să te

lăsăm aşa. Vrem să-ţi răsplătim dragostea cu care ne-ai păscut anul acesta oile. Nu ne-ai rătăcit nici o oaie şi au fost foarte bine îngrijite. Sincer, de câte ori mă duc în staul am impresia ca ele te aşteaptă pe tine.

Dar, spune-ne şi nouă cum ai ajuns aici? De ce eşti singur? De ce toată vara nu te-a

căutat nimeni? Ce s-a întâmplat cu familia ta?

Vasilică privi din nou peste cei prezenţi în sală şi începu să vorbească rar pentru a fi înţeles:

- Aveam un an când a murit tatăl meu. Locuiam dincolo de munte. Am mai avut doi fraţi şi trei surori, dar ei au plecat în lume, iar eu cu mama am rămas singuri. Un timp am mai primit veşti de la ei, dar, după aceea, nu am mai auzit nimic. Ne-a fost greu la început, dar

ne-am obişnuit cu gândul că acolo unde or fi le este bine. Mama muncea din greu ca să mă crească. Dorea să mă dea la şcoală, dorea ca măcar eu să nu mai sufăr cum suferise ea şi tatăl meu.

A venit vremea să merg la şcoală. Mama era tare fericită!...Terminasem clasa a I, dar fericirea aceasta nu a ţinut mult. Dascălul a început să ceară de la părinţi din ce în ce mai mulţi bani. Mama, cu inima zdrobită, a trebuit să renunţe la visul ei de a mă vedea om cu carte. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit, nemaiputând face nimic. Ne-am descurcat cum am putut până într-o zi când au venit de la primărie şi ne-au anunţat că ne vor lua casa de nu vom achita o datorie mai veche, de pe vremea lui tăticu, care consta în plata impozitului. Neavând bani şi necăpătând înţelegere, am rămas făsă casă. Preotul satului ne-a deschis uşa bisericii. Era singurul adăpost pe care ni-l putea oferi. Avea şi el probleme, o soţie bolnavă şi unsprezece copii. Acolo, în biserică, ne simţeam ca acasă. Eu mergeam prin sat şi lucram când la unul când la altul pentru o bucată de pâine. Când o primeam o strângeam la piept şi îmi spuneam: asta e pentru mama.

Seara mama îmi vorbea despre Domnul Iisus, cum nu a avut unde să se nască dar, Dumnezeu Tatăl a avut grijă de toate. Îmi povestea cu câtă dragoste îi ajuta mai târziu Domnul Iisus pe cei săraci şi bolnavi. După aceea îngenuncheam în faţa Sfântului Altar şi ne rugam.. Aşa făceam în fiecare seară şi de fiecare dată simţeam mângâierea lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor ce parcă ne priveau de pe pereţii bisericii.

Mama îmi mângâia părul şi îmi cânta până adormeam. De la ea am învăţat să cânt iar, fluierul cel vechi era singura amintire de la tatăl meu, şi tocmai de aceea nu puteam cânta cu el cântece de bucurie aşa cum se cântă-n şezători.

A venit primăvara, câmpul înverzise iar mama era tot bolnavă. Ea căuta să-mi ascundă lucrul acesta, iar eu, ca să nu o întristez, mă făceam că nu înţeleg. Ne apropiam de ziua ei de naştere, iar eu doream să-i fac o surpriză atât de mare încât să uite de durerile ei. Cu o seară înainte, mama mă rugă să fac eu rugăciunea, după care i-am cântat cântarea pe care mi-o cântase ea în fiecare seară.

Dimineaţa când m-am trezit, mama dormea. Am sărutat-o pe obraz cu grijă să nu o trezesc şi am plecat să-i culeg un buchet de flori...Când m-am întors, pe la amiază, mama dormea... Am sărutat-o şi am pus florile lângă ea. Doream ca atunci când se va trezi să dea cu ochii de ele... Nici nu ştiam că nu le va mai vedea niciodată....nici nu ştiam că murise....şi că mă lăsase singur!!!...

Părintele s-a ocupat apoi de toate, înmormântând-o pe mama alături de tata. La groapă nu a venit nimeni din sat...Eram doar eu, părintele şi clopotarul cel bătrân. Am rămas singur acolo, până târziu, privind grămada de pământ ce mă despărţea de pieptul mamei. Aveam buchetul de ghiocei în mână... Ar fi trebuit să prevestească bucuria şi, poate că au făcut-o...nu pentru mine, ci pentru mama. Scăpase de toate necazurile. Am stat acolo până târziu, punându-mi fel şi fel de întrebări. De ce a trebuit să se întâmple aşa? Eu de ce nu mor? Ce voi face acum? ....Întrebări fără răspuns, triste, reci şi fără nici o mângâiere. Nemailegându-mă nimic de sat, decât mormântul părinţilor, am plecat în căutarea fraţilor mei şi pentru a-mi găsi de lucru în altă parte. Aşa am ajuns aici.

- Vasilică ne pare rău că te-am făcut să-ţi răscoleşti trecutul, dar eu ca primar nu pot înţelege cum de aţi rămas fără casă?

- Păi, casa noastră a fost lovită de un trăznet şi a ars toată şi primăria i-a dat tatălui meu o altă casă să stea în chirie...

- Înţeleg - spuse primarul profund mişcat de mărturisirea lui Vasilică.

Se întoarse apoi către cei din sală şi îi întrebă dacă vor să-l găzduiască pe Vasilică pe timpul iernii. În sală se lăsă tăcerea, oamenii se uitau unii la alţii, scuzându-se. Se părea că nimeni nu are loc, atunci se ridică cineva din sală care venise tocmai la sfârşit când Vasilică terminase povestea vieţii lui.

- Îl iau eu, până la primăvară!

Primarul zâmbi, Vasilică plecă uşor capul şi ieşi din sală urmând îndeaproape pe omul acela. Ajunşi acasă, omul îi arătă camera, de fapt era un graijd ocupat de câţiva iepuri. La vederea lor, ochii lui Vasilică se umplură de lacrimi.

- Ce, ai crezut că te culc în pat cu mine?

- Nu, nu domnule, îmi place locul acesta, mai ales că aici nu sunt singur. Voi fi fericit alături de aceşti iepuraşi şi de melcul meu.

- Melc !? Ce melc?

Vasilică scoase melcul şi îi povesti cum a rămas fără casă şi cum el îi promisese că îi va găsi o altă casă în locul celei distruse chiar de el, nu-l văzuse în iarbă şi călcă pe el. Râsul răutăcios al omului îl făcu pe Vasilică să se oprească chiar când acesta încerca să-i spună că viaţa lui se aseamănă cu cea a melcului.

Se lăsă întunericul. Vasilică se întinse pe spate în fânul moale ce-i servea drept culcuş şi adormi. Dimineaţa fu trezit de glasul poruncitor al celui care îl găzduia.

Ninsese mult în noaptea aceea şi continua încă să mai ningă. Lui Vasilică îi îngheţase mâinile i se înmuiaseră picioarele, simţea că nu mai poate dar, trebuia să dea zăpada pentru că altfel.... Lacrimile din ochi se uneau cu bobiţele mici de transpiratie rostogolindu-se pe hăinuţa lui unde îngheţau. Toată ziua munci din greu, uitând chiar şi de mâncare. Reuşi totuşi să dea afară toată zăpada din curte. Ajuns în culcuşul lui încercă să doarmă puţin dar, îşi aminti că în timp ce dădea zăpada a găsit o căsuţă de melc goală. A scoso din buzunar, a curăţito şi a aşezato alături de melcul lui după care aţipi.

Afară vântul sufla cu putere, geamul graijdului se deschise izbindu-se puternic de perete şi spărgându-se. Vasilică dormea greu încât nu-l auzi. Deschise ochii doar când auzi uşa deschizându-se. Dori să meargă să o închidă dar, picioarele nu-l mai ascultau. Atunci dori să se ridice pe coate, dar nici mâinile nu-l mai ascultau. Dori să strige şi strigă dar, nu-l auzi nimeni. Simţi o căldură mare în tot corpul după care uită şi de geam şi de uşă. Îl vedea pe tatăl său, pe mama sa care îi cânta. O ascultă un timp după care începu să cânte şi el alături de ea:

„ Eu ştiu că am în cer o casă

Pe care nimeni nu mi-o ia

Chiar dacă nedreptatea lumii

m-alungă din căsuţa mea

eu ştiu, că am în cer o casă

pe care nimeni nu mi-o ia....

Eu ştiu că am să cânt odată

Cu toţi cei dragi îmbrăţişat...”

Dimineaţa fu găsit îngheţat de frig, având pe buze acelaş zâmbet trist ce-i umbrea faţa lui senină de fiecare dată. Stăpânul casei se aplecă peste el, ascultă să audă ceasornicul vieţii, dar el se opri de mult. Privi în jur neştiind ce să facă când, deodată, ochii lui se loviră de un lucru ce-i provocă o durere imensă. Simţea cum ceva din lăuntru lui se sfâşie tot mai tare, tot mai tare. Ochii se umplură de lacrimi, din fânul uscat ieşi la iveală melcul de care vorbise Vasilică, purtând în spate noua lui casă. Se îndrepta parcă spre buzele băiatului dorind să-i dăruiască poate ultimul sărut. Omul îl luă în mână, stropindu-i cu lacrimi căsuţa şi îşi reproşa cu o căinţă plină de durere: „ Cât de rău am fost...Doamne! Cât de rău! Acest copil a ajutat pe acest melc de la care nu putea să aştepte răsplată. I-a promis un loc de adăpost şi s-a ţinut de cuvânt. Dar eu...ce am făcut...”

Cuvintele erau înecate în plâns, iar lacrimile şuroiau pe faţă. Era prea târziu să mai facă ceva. Îl luă pe Vasilică în braţe şi îl duse în casă. Aici fu lovit ca un trăznet de vederea unui medalion. Vasilică era fratele său, iar medalionul era al mamei, chiar el îl trimisese. În câteva ceasuri tot satul avea să afle această tristă poveste în care cei doi fraţi au trecut unul pe lângă altul fără posibilitatea să-şi spună frate.

Vestea bunătăţii lui Vasilică se răspândi iute şi în satul său natal. Aici în faţa mormântului, fratele său îşi mărturisii răutatea dar şi hotărârea de a se retrage la o mănăstire renunţând la tot ce agonisise în lumea aceasta.

Primarul din satul unde păscuse oile a ţinut să spună ultimul cuvânt: „ Cea mai bună viaţă, nu e cea lungă, ci cea mai bogată în fapte. Averea şi puterea se topesc în valurile vieţii schimbătoare.Doar dragostea, doar ea-i nemuritoare şi întrece orice tezaur omenesc din câte-au fost şi vor mai fi sub soare...”

Întors acasă, fratele lui Vasilică, a împărţit totul celor mai săraci din sat, după care a luat calea muntelui în căutarea unui schit. De atunci oamenii nu mai ştiu nimic de el, decât, că a fost odată, in păstoraş, un băiat sărman cu o îmbrăcăminte veche, petecită, primită din mila sătenilor dar, cu o faţă senină umbrită din când în când de un zâmbet trist....

Sfârşit.