Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
miercuri, 9 iunie 2010
“Doamne, trimite Oastei Tale, oameni plini de Duhul Sfînt…”
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )
Cuvântul rostit lângă crucea Părintelui Iosif Trifa, de fratele Petru Giurgi la Adunarea Oastei Domnului de la Rusalii – Sibiu, 23 mai 2010 -
Fr. Petru Giurgi are ceva aparte în tot ce spune şi în tot ce este. Am vrut neapărat acum doi ani să îi facem o vizită...şi i-am făcut...
( 1 septembrie – 2008...tânjind cu un dor imens după dragostea dintâi ce am regăsit-o la Poienile Izei, în fraţii noştri atât de dragi şi necesari sufletelor noastre...)
CU DOR
Cu dor ascuns în aripi de argint Ne-am avântat în zborul spre Poiană, Să primenim privire-albastră-n geană, Scăldând-o-n sfinte lacrimi de alint.
În unduiri domoale, tainic Rai Aşterne verde semnul Vieţii pline, Rodind în flori doar rod de vorbe line, Umplând iar de miresme-al nostru grai.
Biserica din vale-atinge culmi, Cum numai Dorul ştie să le-atingă, Că nu-i potop Iubirea să o stingă, Nici vânt hain s-o-mprăştie prin ulmi.
Cu doru-acesta mergem pe drumeag. În capăt e chiar Poarta de Lumină... E totul alb, ca visul de hermină! Noi tresărim... Iubirea-aşteaptă-n prag!
Văd braţe de Părinte legănând, Făcând un semn de dulce aşteptare, Zâmbindu-ne de dor şi de-ncântare, Petale de iubire aşternând.
Aş vrea să zbor, dar pasu-mi este lut. Minunea ce-o trăiesc mă înfăşoară, Mă biruie deplin şi mă-nfioară; Azi Ceru-ntreg lăntrul mi-a umplut!
Luceferi sfinţi în taină mă privesc... Pecete de Iubire-atinge mâna, Şi îmi sărută-obrazul stins ca luna De-atâta-nfiorare ce trăiesc.
O dulce pace se coboară-n noi, Şi tot ce dăruim e plâns şi zâmbet... E-un zbor curat al gândurilor umblet, Iar mâinile se roagă iarăşi moi!
Am regăsit comorile dintâi. Mi-am odihnit fiinţa în Cuvinte, Şi-n alb de flori mi-am re’nnoit veşminte, Ca versul sfânt să-mi fie căpătâi.
Ne-ntoarcem mult mai plini... şi mult mai goi... Că dorul e mai mare ca ’nainte... De nu mai poate plânsul să-l alinte Decât când ne-om întoarce Înapoi.
Dar pân-atunci oftăm îngenuncheaţi, Şi-Ţi mulţumim, o, Preaiubit Părinte! Ai re-sfinţit a’ noastre legăminte; Suntem Ostaşi Iubirii-mbrăţişaţi...
Fr. Petru Giurgi are ceva aparte în tot ce spune şi în tot ce este.
RăspundețiȘtergereAm vrut neapărat acum doi ani să îi facem o vizită...şi i-am făcut...
( 1 septembrie – 2008...tânjind cu un dor imens după dragostea dintâi ce am regăsit-o la Poienile Izei, în fraţii noştri atât de dragi şi necesari sufletelor noastre...)
CU DOR
Cu dor ascuns în aripi de argint
Ne-am avântat în zborul spre Poiană,
Să primenim privire-albastră-n geană,
Scăldând-o-n sfinte lacrimi de alint.
În unduiri domoale, tainic Rai
Aşterne verde semnul Vieţii pline,
Rodind în flori doar rod de vorbe line,
Umplând iar de miresme-al nostru grai.
Biserica din vale-atinge culmi,
Cum numai Dorul ştie să le-atingă,
Că nu-i potop Iubirea să o stingă,
Nici vânt hain s-o-mprăştie prin ulmi.
Cu doru-acesta mergem pe drumeag.
În capăt e chiar Poarta de Lumină...
E totul alb, ca visul de hermină!
Noi tresărim... Iubirea-aşteaptă-n prag!
Văd braţe de Părinte legănând,
Făcând un semn de dulce aşteptare,
Zâmbindu-ne de dor şi de-ncântare,
Petale de iubire aşternând.
Aş vrea să zbor, dar pasu-mi este lut.
Minunea ce-o trăiesc mă înfăşoară,
Mă biruie deplin şi mă-nfioară;
Azi Ceru-ntreg lăntrul mi-a umplut!
Luceferi sfinţi în taină mă privesc...
Pecete de Iubire-atinge mâna,
Şi îmi sărută-obrazul stins ca luna
De-atâta-nfiorare ce trăiesc.
O dulce pace se coboară-n noi,
Şi tot ce dăruim e plâns şi zâmbet...
E-un zbor curat al gândurilor umblet,
Iar mâinile se roagă iarăşi moi!
Am regăsit comorile dintâi.
Mi-am odihnit fiinţa în Cuvinte,
Şi-n alb de flori mi-am re’nnoit veşminte,
Ca versul sfânt să-mi fie căpătâi.
Ne-ntoarcem mult mai plini... şi mult mai goi...
Că dorul e mai mare ca ’nainte...
De nu mai poate plânsul să-l alinte
Decât când ne-om întoarce Înapoi.
Dar pân-atunci oftăm îngenuncheaţi,
Şi-Ţi mulţumim, o, Preaiubit Părinte!
Ai re-sfinţit a’ noastre legăminte;
Suntem Ostaşi Iubirii-mbrăţişaţi...