De vorbă cu mine - Jurnal de zbor ( dor )

Conştiintă a unităţii...Conştiinţa părtăşiei...

2012-01-28T00:30:00.001+02:00

Ce minunat şi cât adevăr, spune fr. Traian Dorz în poezia următoare:

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
Să trăiască-n tine-aprinsă până inima bătând,
Pîinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi
Nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
Unitatea şi credinţa, toate-nving şi toate pot;
Fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
Nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
Nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
Fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii luptă-te să ai oricând
Cu ai tăi acelaşi cuget, crez, şi inimă, şi gînd.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
Conştiinţa părtăşiei să vă fie mai de preţ.

Nu putem avea părtăşie dacă această "conştiintă a unităţii", "conştiinţa părtăşiei", ne sunt adormite.

Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu!

"De veţi căuta după legile Mele şi de veţi păzi poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp...veţi mânca pâinea voastră cu mulţumiri...nimeni nu vă va tulbura...căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta...Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste porunci ale Mele,...îmi voi întoarce faţa împotriva voastră...” (Leveticul cap. 26)

Pentru cel care caută să împlinească mereu cuvântul lui Dumnezeu, glasul conştiinţei răsună liniştitor. Conştiinţa ne mustră, ne urmăreşte viaţa, aduce căinţă în sufletul nostru şi ne îndeamnă la statornicie. Glasul conştiinţei este glasul lui Dumnezeu în sufletul celui credincios.

Conştiinţa l-a făcut pe David să se căiască de păcatul săvârşit. Conştiinţa l-a ţinut pe Iov statornic în grelele sale încercări. Conştiinţa l-a întors pe fiul riripitor înapoi la tatăl său.

În fiecare dintre noi răsună acest glas al conştiinţei. Ferice de cel care aude acest glas şi i se supune cu smerenie, căutând să facă voia lui Dumnezeu.

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

2012-01-27T20:09:00.002+02:00

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cu toate că această viaţă este ascunsă în Dumnezeu, totuşi fiecare poate să ştie dacă are sau n-are această viaţă. Ea se arată mai ales în viaţa ascunsă de rugăciune.

Viaţa ascunsă în Dumnezeu face ca rugăciunea să fie uşoară şi înviorătoare. Omul care are această viaţă n-are nevoie să se ridice în sus şi să-şi zică: ,,Acum vreau să mă rog“, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl împinge să facă acest lucru. El n-are nevoie să caute pe Dumnezeu, pentru că Îl are în tot timpul. Rugăciunea este ca o atingere a lui Dumnezeu şi, prin această atingere, trece în credincios putere şi fericire. Este cu neputinţă să fie zugrăvită, prin cuvinte, această fericire şi ar fi o trădare din partea unui suflet, care arde de focul iubirii, să-şi povestească întâlnirile lui, în rugăciune, cu Domnul lui mult iubit. Astfel de întâlniri cu Domnul n-au loc, de obicei, în adunările de rugăciune, ci în odăiţă, cu uşa încuiată. Acolo, în linişte, Domnul descopere sufletului ales tainele Lui şi semnele iubirii Lui. Acolo, în odaia încuiată, cine are o viaţă ascunsă poate să trăiască ce spun cuvintele: ,,Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul“ (Cânt 1, 2). Din această viaţă ascunsă, de rugăciune, se aprinde o viaţă de iubire.

După ce, timp de 40 de zile, Moise a stat în strânsă legătură cu Dumnezeu, faţa lui strălucea. Un credincios, care are o viaţă ascunsă, de rugăciune, primeşte ceva din fiinţa lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire“. Fără să-şi dea seama, cel iubit de Dumnezeu răspândeşte în jurul lui iubire. Precum soarele răspândeşte lumină, tot aşa un astfel de om răspândeşte iubire; iar această iubire nu rămâne ascunsă. Unde pătrunde ea, face să se nască viaţă. Aceasta este pricina şi taina izbânzii unor astfel de suflete în lucrul lor pentru Dumnezeu. Viaţa ascunsă de iubire este o putere căreia nimic nu i se poate împotrivi, totul trebuie să se plece în faţa ei. Ea dă credinciosului simţul care-i spune când trebuie să vorbească şi când să tacă. Îi dă balsam când mângâie pe cineva, delicateţe când dojeneşte, înţelepciune ca să convingă, răbdare în greutăţi şi tărie în suferinţe. Cine are a face cu un om care are o viaţă ascunsă, de iubire, simte că în acela este ceva din Dumnezeu şi parcă nu îndrăzneşte să se amestece în vorba sau în fapta lui. Frica de Dumnezeu înconjoară pe astfel de creştini şi acolo unde este Dumnezeu, „orice făptură trebuie să tacă, pentru că El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt“ (Zah 2, 13). Cine stă în credinţă şi duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu merge pe o singură cale. Calea lui este calea pe urmele Mielului.

El urmează Mielului, oriunde merge El (Apoc 14, 4). Gândul lui este „acela care era în Hristos Iisus, Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Fil 2, 6-8). El merge cu bucurie pe această cale, pentru că ştie că aceasta este calea prin care înaintează în fericire şi nu dă niciodată înapoi. Se face părtaş la suferinţele lui Iisus şi se face asemenea cu El în moarte (Filip 3, 10); prin ocară la biruinţă, prin cruce la slavă. Nu se dă la o parte din faţa greutăţilor, ci calcă pe urmele Mielului, pe calea suferinţelor, spre Ierusalim (Mt 21, 1-3). Cine merge pe calea aceasta nu se teme de ocări, vorbe grele, dispreţ, ură şi batjocură; nu se mai plânge de răutatea oamenilor şi nu mai caută prietenia lor. Acestea au încetat, ele fac parte din cele vechi, care s-au dus. El nu se mai supără când vede că cineva nu vrea să-l înţeleagă. Ştie bine că ce spune el sunt lucruri care, ca să fie înţelese, trebuie trăite. Mă înţelege Domnul meu, acesta este gândul care-l mângâie; sunt pe urmele Lui, urme pe care singur trebuie să merg. Când Avraam a voit să aducă jertfă pe Isaac, n-a luat cu el pe nimeni, nici chiar pe Sara, care a trebuit să rămână în cortul ei. Merge singur cu Mielul. Un cântec sună aşa: „Chiar dacă nu cunosc drumul care mă duce acasă, sunt fără grijă, căci cunosc pe Acela care mă duce pe acest drum“. Tu, dragul meu, trăieşti tu cu Hristos o viaţă ascunsă în Dumnezeu? Ai tu ceva din fericitele întâlniri cu Domnul tău, în odăiţa ta încuiată? Cum stai tu în ce priveşte viaţa de iubire? Arde ceva din văpaia veşnică în inima ta? Te afli tu pe urmele Mielului? Te bucuri tu când ţi se dă prilejul să ai parte în vreun fel de suferinţe pentru Domnul Iisus? Judecă liniştit şi te întreabă, dacă tu stai ca adevărat în credinţă sau nu.

Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)

Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii.

2012-01-24T00:20:00.002+02:00

A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl. Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16). Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele. Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.

Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii. Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.

Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii? Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“

Ioan Marini, din vol. "Gânduri creştine" (vol. 2)

Oricât de păcătos era Zaheu, tot a mai fost ceva în el care l-a ridicat sus să-L vadă pe Mântuitorul.

2012-01-21T11:42:00.003+02:00

Luca 19, 1-10

Ce minunată şi plină de învăţătură este evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.

Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic.

Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale!

Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece ca să vadă pe Iisus, pe un Om ce predica despre cele sufleteşti. Pe Zaheu l-a dus de acasă nu numai vestea ce se dusese despre Iisus, ci l-a dus mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său; l-au dus dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii. Zaheu simţea că-i lipseşte ceva, şi acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului.

Şi, iată, pe drum Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zaheu îl vede apropiindu-Se; şi, din ce Se apropie, Zaheu se simte acolo sus în dud tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mântuitorului, Zaheu îşi vedea deodată tot trecutul său plin de întunericul păcatelor. În lumina Mântuitorului, Zaheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zaheu se simte atât de sărac, atât de gol, atât de negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atât de mult, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine şi de viaţa mea!”

În această clipă, Mântuitorul Se opreşte şi strigă: „Zahee, grăbeşte de te pogoară, că azi în casa ta Mi se cade să rămân!” Zaheu stă o clipă uimit. Dacă ar mai fi cineva sus în dud ar crede că Iisus strigă pe altul. Dar e numai el. Şi, coborându-se repede, Îl primeşte cu bucurie pe Mântuitorul, în vreme ce gloata se miră că Acesta intră să găzduiască la un om păcătos.

O, ce minunată învăţătură este în această istorie a lui Zaheu! Pe Zaheu l-a atras la Mântuitorul o chemare a sufletului său. Oricât de păcătos era Zaheu,în sufletul său mai rămăsese ceva ce-l chema şi-l ducea să-L vadă pe Mântuitorul şi să se întâlnească cu El. Zaheu a dat ascultare acestei chemări. Şi această ascultare l-a întâlnit cu Mântuitorul şi l-a pus în faţa şi în lumina Mântuitorului, când i s-au deschis ochii să vadă întunericul vieţii sale.

Oricât de păcătos ai fi tu, cititorule, oricât de mult te-ai fi ticăloşit, ia seama că şi în tine tot a mai rămas ceva ce te atrage la Mântuitorul. A mai rămas şi în tine o scânteie pe care păcatul niciodată n-o poate stinge. A mai rămas în tine o dorinţă, un glas, o chemare, o suspinare a sufletului care nu se stinge chiar în orice adânc al fărădelegilor te-ai coborî, ci strigă de acolo şi umblă să strige la Mântuitorul.

Oricât de păcătos era Zaheu, tot a mai fost ceva în el care l-a ridicat sus să-L vadă pe Mântuitorul. Oricât te-ai fi cufundat în ticăloşie, mai este şi în tine ceva ce te poate ridica sus.

Zaheu a ascultat această chemare a sufletului şi s-a mântuit. Ascultă bine, dragă cititorule, ascultă bine că şi în adâncul sufletului tău este o chemare, este o dorinţă, o suspinare a sufletului tău să ieşi din ticăloşie. Ascultă, dragă suflete, această chemare, căci ea te duce în faţa Mântuitorului, iar când ai ajuns în faţa Lui deodată ţi se deschid ochii sufletului să vezi întunericul în care trăieşti şi să cauţi lumina şi viaţa. Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică Evanghelia, ci pentru că nu vor să asculte predica din sufletul lor. Mântuitorul şi astăzi strigă fiecărui creştin, ca odinioară lui Zaheu: „Suflete, grăbeşte, că astăzi în casa ta Mi se cade să rămân!” Oricât de păcătoşi am fi, Domnul vrea să intre la noi şi să rămână la noi.

Dar învăţătura evangheliei de duminică nu stă numai în aceea că Iisus a intrat în casa lui Zaheu păcătosul, ci, mai ales, stă în aceea că Zaheu s-a schimbat cu totul după ce a intrat Iisus în casa lui. O, ce minunate schimbări s-au făcut în casa lui Zaheu după ce a intrat Iisus în ea! Când s-a întors acasă şi L-a primit pe Iisus în casă, Zaheu era altul. Zaheu cel plecat de acasă murise şi în locul lui s-a întors un alt Zaheu, înviat la o viaţă nouă. În casa de la Ierihon s-a petrecut o minune. Când a plecat Zaheu de-acasă era un lacom ce tremura după câştiguri, după bani şi înşelăciuni. Şi auziţi-l ce zice după ce a intrat Iisus în casa lui: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor…”

O astfel de minunată schimbare trebuie să se petreacă şi în casa sufletului tău, iubite cititorule, după ce L-ai primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul. O schimbare din temelii s-a făcut în viaţa lui Zaheu după ce a intrat Mântuitorul în casa lui.

A doua zi, oamenii din Ierihon se vor fi întrebat miraţi: „Oare ce-o fi păţit Zaheu. de s-o fi lăsat de înşelătorii?!” Dar Zaheu nu păţise nimic, ci aflase Lumina vieţii. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi Evanghelia Mântuitorului. Zaheu va rămâne de-a pururi o pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L primi cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Evanghelia Lui.

Dovada cea mai bună că Iisus a intrat în casa sufletului tău o ai atunci, iubite cititorule, când deodată ţi se schimbă felul de a vedea şi judeca; atunci când deodată capeţi alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, când toate la câte ai ţinut mai înainte le socoteşti gunoaie, numai să-L poţi dobândi pe Hristos.

Bucurie adevărată şi mântuire adevărată numai o dată cu această schimbare va intra în casa ta şi în sufletul tău.
Astfel L-ai primit şi tu, cititorule, pe Iisus Mântuitorul?

Vino, Mântuitorule Doamne, şi intră în casa noastră cu mântuire, precum ai intrat odinioară în casa lui Zaheu din Ierihon!…”

Părintele Iosif Trifa
din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”

Ferice de cei chemaţi

2012-01-16T23:41:00.000+02:00

A fi un chemat al lui Hristos este cel mai mare har de care un om se poate învrednici pe pământul acesta. Cu o singură condiţie: ca omul să înţeleagă marea însemnătate a acestui har. Să simtă marea însemnătate a acelui moment când este chemat. Şi să primească cu toată fiinţa lui marele dar pe care i-l face harul acesta.

Apostolii Mântuitorului au fost cei mai binecuvântaţi în privinţa asta, nu numai pentru că au fost chemaţi, ci şi pentru că au înţeles marea ocazie pe care o aveau primind chemarea Lui.

Evanghelia nu ne mai spune despre alţii care ar mai fi fost chemaţi ca ei şi în acelaşi timp la slujba apostoliei, ci numai despre ei, cei Doisprezece. Dar se poate presupune că Mântuitorul, căutând, îi va mai fi chemat şi pe alţii până ce s-a completat numărul. Dar alţii n-au primit chemarea acestei apostolii; numai ei. Când s-a umplut numărul, poate că ar mai fi venit şi alţii, dar acum numărul se umpluse.

Spune însă Evanghelia că Domnul i-a chemat mereu şi pe alţii, la felurite slujbe pentru care i-ar fi pregătit. Dar unul ar fi dorit ca să-i dea loc să odihnească… altul să-şi vadă şi de treburile pământeşti, iar altul nu se putea despărţi de ai lui (Luca 9, 57-62) .

Şi, pentru că I-au pus condiţii lui Dumnezeu, El S-a lipsit de toţi aceştia.

Când te cheamă Domnul, nu-I pune nici o condiţie… Nu spune: Te voi urma, Doamne, dar dacă îmi faci cutare avantaj sau dacă îmi dai cutare şi cutare lucru. La cine Îi pune astfel de condiţii lui Dumnezeu, la acela El renunţă, fiindcă inima unui astfel de om nu va fi niciodată în întregime predată Domnului, iar în partea nepredată lui Dumnezeu, Satan va aşeza totdeauna un păcat sau mai multe, iar omul acela va face numai rău.

Nu-I pune Domnului condiţii nici după ce ai venit la El. Nu te târgui cu Domnul ca să-ţi mai lase un pahar, sau o ţigară, sau un idolaş la care ţineai înainte şi care ţi se pare ţie că n-ar fi o piedică pentru tine ca să-L slujeşti pe Hristos.

Domnul te vrea cu gelozie numai pentru El. Fii şi tu cu gelozie ataşat total de voia Sa şi de Lucrarea în care te-a chemat şi te-a aşezat.

Nu pune nici o condiţie predării tale şi nu te târgui pentru nici un lucru pe care trebuie să-l laşi.

Primeşte chemarea şi predă-te total ei.

Aceasta va fi cea mai strălucită dovadă că ai meritat-o.

Slavă veşnică Ţie, Dulce, Drag, Bun şi Scump Iisus, Domnul şi Mântuitorul meu! Sunt fericit nespus că m-ai chemat şi pe mine la jugul Tău, la slava Ta. Mă predau în totul Ţie şi Te rog să mă foloseşti oricând şi oriunde vrei Tu. Ajută-mă să-mi împlinesc slujba frumos şi fericit până la moarte.

Amin.

Traian Dorz , din vol. "Hristos Pâinea noastră zilnică"

Să ne rugăm împreună...

2012-01-15T00:01:00.000+02:00

Doamne!

Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, așa încât mintea noastră, atrasa cu desăvârșire de luarea-aminte față de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toți, într-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăției și sfințeniei poruncite și gătite nouă de Tine.

Dă-ne nouă, celor ce ne-am întinat haina sufletului, să o albim iarăși; ea a fost deja spălata prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor.

Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputințele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbușind în inimă mișcările duhovnicești, aducând în ea mișcările sângelui și trupului care sunt potrivnice Împărăției lui Dumnezeu.

Dă-ne marele dar al pocăinței, înaintea căruia merge și pe care îl naște marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzește-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoșeniei sale, neluate în seamă și neînțelese, și se naște din lucrările patimii dulceții și slavei deșarte care trăiesc în el neluate în seamă și neînțelese.

Păzește-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, și dă-ne să ajungem la Tine, Cela Ce chemi pe cei ce își recunosc păcătoșenia și lepezi pe cei ce se socotesc drepți, ca să Te slavoslovim în veci, întru veșnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiți și Mântuitorul celor pierduți. Amin.

Rugăciunea Sf.Ignatie Briancianinov

Priviţi-L pe Domnul

2012-01-14T21:56:00.001+02:00

„Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-8).

„Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate“
(I Petru 2, 23).

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ este un strigăt al durerii extrem de mare, însă nu este un glas de tânguire. El ne arată natura omenească în slăbiciunea ei, însă nu natura omenească revoltându-se. Multe sunt tânguirile lui Ieremia, însă puţine sunt tânguirile lui Iisus. Iisus a plâns şi a asudat stropi mari de sânge, însă El n-a murmurat niciodată şi n-a simţit niciodată vreo revoltă în inima Sa.

Priviţi-L pe Domnul şi Mântuitorul nostru, cum stă înaintea tunzătorului, cu suferinţa plină de resemnare. I S-a luat tot ce a avut drag şi totuşi nu Şi‑a deschis gura. El S-a dat pe Sine Însuşi fără nici o rezervă. Jertfa (oaia) n-a trebuit să fie legată cu funie de coarnele altarului. El stă de bună-voie să sufere, slăbit, tratat într-un chip sălbatic şi, în sfârşit, a trebuit să moară.

El S-a predat cu to-tul voinţei Tatălui, spre a săvârşi mântuirea noastră. El S-a învins cu desăvârşire pe Sine Însuşi. În El nu S-a ridicat nici una din puterile Sale spre a cere libertate şi dezlegare de legăturile funiilor. Nu Şi-a retras nici o parte a corpului, nici o parte a sufletului, nici o putere sufletească, ci cu toate S-a supus voii dumnezeieşti. Hristosul întreg Şi-a predat întreagă fiinţa Sa lui Dumnezeu, ca, desăvârşit fiind, să Se poată oferi fără plată pentru mântuirea noastră.

Aceasta este cea dintâi învăţătură ce ne-o dă asemănarea Mântuitorului cu oaia cea fără glas.

– Suflete sărmane, neliniştite şi triste, voiţi să aveţi bucurie în inimile voastre? Veniţi, Eu vreau să vă duc la Golgota!

Întristarea inimii voastre va înceta îndată ce veţi respira din aerul Golgotei. Suflete bolnave şi inimi descurajate se vor mântui la picioarele Crucii.

Eşti tu întristat şi descurajat? Eu vreau să-ţi scriu o reţetă, un medicament care, cu siguranţă, te va mântui. De câte ori te vei simţi întristat şi nenorocit, intră în odăiţa ta şi gândeşte-te, în genunchi, la Acela Care S-a rugat în grădina Ghetsimani, şi te întreabă: „Ce sunt toate suferinţele mele în ase-mănare cu ale Lui?“. Priveşte apoi la Cruce şi vezi cum a suferit El!…"

Părintele Iosif Trifa,

din cartea "Ca o oaie fără glas"

Cine stă în credinţă urăşte păcatul, şi la el însuşi, şi la alţii.

2012-01-10T23:49:00.000+02:00

Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).

Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte.

,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9)

Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult?

Niciodată! Niciodată!

Fără cruţare faţă de ei înşişi şi fără să le pese de ce zic alţii, cei cu adevărat credincioşi caută pas cu pas ca, prin puterea sângelui lui Iisus, să biruiască păcatul. Niciodată nu-i veţi vedea acoperindu-şi păcatele sau căutând cumva dezvinovăţiri. Osândind fără înconjur păcatul, orice păcat, ei se aseamănă cu Dumnezeul lor, Care a osândit păcatul (Rom 8, 3).

Dacă totuşi, din neveghere, au fost înşelaţi prin uneltirile vrăjmaşului (Efes 6, 11) şi au căzut în vreun păcat, atunci sunt plini de durere. Îşi scaldă patul cu lacrimi, umblă trişti şi n-au pace, până când păcatul n-a fost înlăturat, iar ei împăcaţi şi din nou în rânduială cu Dumnezeu.

Cei ce stau în credinţă sunt cu foarte mare băgare de seamă asupra lor înşişi. Ei ştiu că dacă au căzut în păcat, este din pricină că n-au vegheat. Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în ei, le-a dat un simţ deosebit, prin care pot să cunoască clipa când păcatul vrea să-şi arate puterea. Atunci ei dau fuga la tronul harului, ca să capete ajutor; şi se roagă atunci cu stăruinţă ca şi Domnul Iisus: ,,Tată, a sosit ceasul!“ (In 17, 1); iar Dumnezeu, Care păzeşte pe copiii Săi, le trimite în grabă ajutorul Său.

Aşa stă lucrul şi cu tine?

Urăşti tu şi fugi tu cu groază de păcat?

Te temi tu să nu superi în vreun fel pe Dumnezeul tău?

Poţi tu să rămâi nepăsător şi să nu simţi nici-o scârbă şi nici-un cutremur, când auzi cum alţii înjură pe Dumnezeul tău?

Când îi vezi trăind în destrăbălări şi călcând fără nici o frică şi fără nici o ruşine, voia lui Dumnezeu, bând, chefuind, jucând, furând, făcând fapte ruşinoase, – ce simţi tu atunci?

Rămâi rece, ori izbucneşti în suspine şi în lacrimi din pricină că Dumnezeul tău este batjocorit?

Poţi şi tu să zici împreună cu psalmistul: ,,Râvna mea mă mănâncă, pentru că potrivnicii mei uită cuvintele Tale“ (Ps 119, 139); „Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că legea Ta nu este păzită“ (Ps 119, 136)? Dacă nu cunoşti această stare de suflet faţă de păcat, atunci este sigur că nu stai în credinţă.

Ioan Marini, "Gânduri creştine" (vol. 2)

Martori, ori pentru Hristos, ori împotriva Lui!

2012-01-08T21:12:00.000+02:00

În marele proces care se dezbate acum pe pământ, când marele mincinos tăgăduieşte pe Hristos şi luptă pentru răspândirea neadevărului cu privire la Hristos şi la Evanghelia Sa, negând existenţa Lui, opera Lui, viaţa şi Persoana Lui sau Dumnezeirea Lui, Învierea, Înălţarea Lui la cer şi Venirea Lui, – în acest mare proces care se desfăşoară din ce în ce mai crâncen cu cât se apropie Sfârşitul, inevitabilul sfârşit, noi suntem – şi nu putem să nu fim – martori, ori pentru Hristos, ori împotriva Lui!

Ori în slujba lui Dumnezeu, ori în slujba mamonei.

Drept spune El că nu există cale de mijloc. Nu există neutralitate. Ori eşti pentru Hristos, ori pentru Satana.

O, trezeşte-te, conştiinţă creştină – şi angajează-te puternic în mărturisirea Luminii! Într-o puternică şi unită mărturisire pentru Lumina lui Hristos, pentru Evanghelia Sa pe pământ.

Trezeşte-te şi vezi cum necredinciosul şi tăgăduitorul şi-au unit toate puterile lor împotriva Luminii, împotriva a tot ce este mai evident şi mai clar decât soarele de pe cer. Mai adevărat şi viu decât viaţa care se desfăşoară în noi! Mărturiseşte despre Lumină!

Mărturiseşte nu numai prin predică, prin scrieri, prin vorbe…

Mărturiseşte prin trăire! Prin unitate. Prin jertfă. Aşa cum au mărturisit înaintaşii noştri, cucerind lumea de atunci.

Şi vei cuceri şi tu lumea de azi… căci lumina biruie totul.

Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti Adevărata Lumină venită în lume.

Te rugăm să lucrezi în fiii credinţei şi ai Bisericii Tale cu adevărul cutremurător al datoriei ceasului cumplit al procesului pe care îl trăim.

Fă din fiecare din noi un mărturisitor al Luminii împotriva întunericului veacului acestuia. Ori cu câte jertfe ar trebui să plătim mântuirea noastră. Şi triumful Adevărului Tău. Amin.

* * *

Cuvinte înţelepte:

Cei cu drag de-nvăţătură merg din bine în mai bine,
numai ei pe lume lasă drumuri de lumină pline.
Cei ce strică-nvăţătura sau nu ţin s-o şi trăiască
lasă-n urmă întuneric şi ruină sufletească.

Traian Dorz

Dacă la Botez ne lepădăm de satan şi „de toate lucrurile lui”, apoi să şi trăim această viaţă.

2012-01-06T22:54:00.001+02:00

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă azi, mai tare ca oricând în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare azi, mai aspră ca oricând pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc”. Acest botez s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Prin darul botezului din râul Iordan, Mântuitorul a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi al naşterii din nou a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mare taină este Sfântul Botez! Când se botează pruncii, li se unge cu „pecetea darului Duhului Sfânt” fruntea, gura, ochii, urechile, mâinile, pieptul şi picioarele. Asta înseamnă că cel născut din nou, prinTaina Botezului, trebuie să-şi pună în slujba Domnului şi în ascultare de Domnul mintea, graiul, ochii, urechile, mâinile, inima, picioarele, adică toată viaţa şi purtările lui. Ce bine ar fi să fie aşa! Dar cei mai mulţi oameni, după ce cresc mari, părăsesc darul şi puterea Duhului Sfânt şi slujesc păcatelor, de aceea nu se văd în viaţa lor „roadele Duhului”: iubirea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea... (Galateni 5,22), ci se văd roadele trupului: pizmele, uciderile, beţiile, ospeţele cele cu cântece şi alte asemenea acestora (Galateni 5,21). Dacă darul Botezului ne-a făcut „fiii lui Dumnezeu”, apoi şi trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi laolaltă. Dacă darul Sf. Botez face din corpul nostru „casa Duhului Sfânt” (I Cor. 6,9), apoi şi trebuie să trăim în Duhul lui Dumnezeu. Dacă la Botez ne lepădăm de satan şi „de toate lucrurile lui”, apoi să şi trăim această viaţă.

În cartea Faptele Apostolilor, la cap. 19, se spune că Apostolul Pavel, sosind la Efes, a aflat pe unii învăţăcei care erau botezaţi numai cu botezul cu apă al lui Ioan. „Luat-aţi Duh Sfânt?”, i-a întrebat Pavel. „Nici n-am auzit că este Duh Sfânt”, răspunseră cei botezaţi (19, 1-6). Cei mai mulţi creştini sunt parcă şi azi ca acei din Efes: rămaşi numai la botezul cu apă, căci focul şi puterea Duhului Sfânt lipsesc cu totul din viaţa şi purtările lor. Taina cea mare a Sfântului Botez aceasta este: să trăieşti o viaţă aprinsă, cuprinsă şi cârmuită de darul Duhului Sfânt.

Dragă cititorule! Pe lângă botezul ce-l primim în braţele naşilor, şi noi trebuie să ne încreştinăm, prin căinţă, prin întoarcerea către Dumnezeu, prin renaştere sufletească. Pe lângă botezul din braţele naşilor, noi trebuie să trecem mereu prin focul şi botezul cel curăţitor de păcate al Duhului Sfânt şi să ne spălăm mereu în apele credinţei şi în lacrimile căinţei. Acesta este botezul pe care îl cerem când ne rugăm cu psalmistul: „stropi-mă-vei cu isop şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi... inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”... Acesta este botezul sufletesc şi aceasta este apa cea curăţitoare despre care aşa de frumos spun cetaniile de la praznicul Botezului:

„Aşa grăieşte Domnul: Cei însetaţi veniţi la ape
şi beţi fără argint şi fără preţ” (...)
„Acestea zice Domnul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi...
scoateţi vicleşugurile din inimile voastre.
Părăsiţi-vă răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face bine!
Căutaţi judecata, izbăviţi pe cei năpăstuiţi,
faceţi dreptate văduvei şi săracului (...)
Şi atunci, de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea,
ca zăpada le voi albi;
şi de vor fi ca roşala, ca lâna le voi albi” (Isaia 1,16).

Aceasta este Taina cea mare a Botezului: curăţirea de păcate şi înnoirea vieţii.

Apa şi focul lui Ilie

Proorocul Ilie, când s-a suit pe munte să descopere pe preoţii cei mincinoşi ai lui Baal, a turnat peste jertfă de trei ori apă şi apoi s-a rugat pentru focul din cer, care s-a pogorât şi a aprins jertfa. Această jertfă a închipuit şi închipuie taina cea mare a Sfântului Botez. Apa şi focul fac şi astăzi Botezul cel adevărat: apa îl spală pe om, şi focul Duhului Sfânt îl aprinde pentru Hristos.

La Botezul Domnului

La Botezul Domnului, Duhul în chip de porumb S-a arătat. Botezul Domnului este şi praznicul Duhului Sfânt. Câţi cunosc cu adevărat pe Dumnezeu Duhul Sfânt? Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai fiindcă lipseşte din el „porumbelul” Duhului Sfânt. Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi cum a murit Iisus Hristos, dar n-au pe Duhul Sfânt prin Care se revarsă în lume şi în suflete darurile cerului de Sus.

Voi spune o asemănare.

Soarele ne dă lumină, căldură şi viaţă. Fără darurile lui, pământul şi oamenii s-ar prăpădi. Dar acest dar al soarelui ni se dă nouă prin atmosferă. Pământul e înconjurat de un strat de aer de 8-9 mii de kilometri. Acest strat de aer, această atmosferă, preface razele soarelui în căldură, lumină şi viaţă. Atmosfera restrânge razele soarelui şi le preface în lumină şi căldură potrivită. Atmosfera ne dă şi ploaia cea binefăcătoare. Fără de această atmosferă n-ar putea trăi pe pământ nici un vierme şi nici un fir de iarbă. Dacă n-ar fi stratul de aer, ziua soarele ar arde tot, iar noaptea ar îngheţa tot. Pământul nostru ar fi o lume pustie şi fără viaţă, aşa cum e luna. Sunt planete care n-au atmosferă. Spun astronomii că cele mai multe planete n-au atmosferă. Ele sunt nişte lumi pustii şi fără viaţă. Soarele luminează şi pentru ele, dar n-au atmosferă care să le prefacă acest dar în viaţă. Ce minunată icoană este această rânduială a firii şi pentru rânduiala cea tainică a mântuirii sufletului!

Părintele Iosif Trifa

Despre Boboteaza

2012-01-06T15:29:00.000+02:00

Luminat si cinstit a fost praznicul ce a trecut, al Nasterii Domnului Hristos, blagoslovitilor crestini, iar mai luminat si mai cinstit este acesta de astazi, caci acolo a aratat steaua pe Hristos cum ca S-a nascut, iar aici marturiseste Tatal din cer pre Cel ce Se boteaza.

La praznicul de astazi cateva intrebari sant trebuincioase a le sti.

Si intai este: pentru ce Hristos, fiind far-de pacate, S-a botezat?

A doua: pentru ce S-a botezat in apa Iordanului si nu intr-alt rau?

A treia: pentru ce S-a pogorat Duhul Sfant pre capul lui Hristos si pentru ce in chipul porumbului?

Aceste 3 intrebari avem astazi foarte de folos a le sti; mai sant si altele, ci noi le lasam pentru lungimea vorbei si vom zice numai pentru acestea, foarte pre scurt. Deci, cati v-ati adunat astazi in Sfanta biserica, pentru ca sa praznuiti praznicul, deschideti-va ochii, nu numai ai trupului, ci si ai sufletului, pentru ca sa pricepeti ce vom sa zicem, ca nu sant lucruri lumesti, ci este taina mare si infricosata, care s-a facut pentru mantuirea omeneasca.

Intrebarea dintai este: pentru ce Hristos, fiind fara de pacate, s-a botezat? Zicem ca botezul este mantuirea pacatelor omului si curatenie de pacatul cel stramosesc, iara Hristos fiind far-de pacate, dupa cum zice proorocul Isaia, pentru ce, dara, S-a botezat? Zicem la aceasta cum ca sant 4 stihii, dintre carele s-au facut omul si toata lumea si iar intru acele stihii, va sa se topeasca omul, pana la a doua venire a Domnului Hristos, dintru care va sa seinchege.

Deci stihia cea dintai si mai de treaba este vantul, ca fara rasuflare nu poate trai omul nici un ceas. A doua stihie si mai inalta este focul, nu numai acesta ce vedem cu ochii si ne slujim cu dansul, ci si focul cel din vazduh. A treia stihie este apa si a patra stihie este pamantul. Deci intr-aceste 4 stihii este omul facut si, pentru caci sant alcatuirile trapului omenesc, era cu cale sa se sfinteasca cu pogorarea Domnului. Deci vantul si focul s-au sfintit cu pogorarea cuvantului lui Dumnezeu, iar pamantul s-a sfintit cand a nascut trupeste in pestera. Si se cadea sa se sfinteasca si apa, de vreme ce este din cele 4 stihii si intr-alt chip nu se putea sa se sfinteasca, de nu S-ar fi botezat Domnul, trupeste, in Iordan, aratandu-se mai vartos si taina cea mai mare a credintei noastre: si alta, pentru ca sa sfarame capetele serpilor, adica a dracilor ce era inapa, dupa cum zice David.

A doua intrebare era: pentru ce S-a botezat Hristos in Iordan si nu intr-alt rau? Zicem si la aceasta ca fiind raul acela sfintit decat alte rauri, pentru minunile ce s-au facut intr-insul, au mers si Hristos iara la acela, care minuni sant acestea: intai, cand a trecut Iisus Navi cu tot norodul jidovesc prin mijlocul apei si nu s-au udat nimeni, pentru ca intrase 12 preoti de tinea chivotul pre spatele lor si apa sa daduse inapoi din porunca dumnezeiasca pana au trecut tot norodul. A doua minune, cand a lovit proorocul Ilie cu cojocul sau apa si s-a desfacut, de au trecut el, cu ucenicul sau, ca pre uscat A treia minune, cand s-au scaldat de 7 ori Neeman boierul, sfetnicul imparatului de la Siria, dupa cuvantul proorocului Elisei si s-a tamaduit de bubele ce avea. A patra minune pe vremea prorocului Elisei, mergand niste oameni sa taie lemne de casa pre langa tarmurile Iordanului, fiind si proorocul impreuna cu dansii, a cazut toporul unuia din coada si s-a inecat in apa; iar Elisei, luand coada toporului si mergand la tarmurile apei, intinse coada spre apa si zise: "Arata, Doamne, minune" si indata sari toporul din apa si se puse in coada, care minune inchipuieste Sfantul Botez dupa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin la un tropar al canonului de la inaltarea cinstitei Cruci, la a patra peasna. Deci, pentru aceste minuni S-a botezat si Hristos intr-acel rau.

A treia intrebare este: pentru ce S-a pogorat Duhul si zicem: cand Se boteza Hristos s-au deschis cerurile si a marturisit Tatal pre Fiul? Deci de vreme ce a marturisit Tatal, socotea jidovii ca pentru Ioan s-a facut glasul acela, pentru ca-1 stia ca pre un prooroc si fiu de prooroc si sfant, si pentru ca sa nu zica norodul cum ca lui Ioan ii zice "fiu iubit", pentru aceasta S-a pogorat Duhul Sfant pre capul lui Hristos, de L-au aratat si L-au marturisit Tatal de sus.

Iar pentru ce S-a aratat Duhul Sfant in chipul porumbului, sa va spui o istorie din Testamentul cel vechi, macar ca o stiti. Cand au facut Dumnezeu potopul si au inecat tot pamantul pacatele omenesti si au sters tot faptul de pe fata pamantului din om pana in dobitoc, s-au mantuit numai Noe, cu toata casa lui, in corabia ce facuse din porunca dumnezeiasca. Si impreuna cu dansul era si din dobitoacele pamantului si din pasarile cerului, dupa cum scrie, mai pre larg la cartea Facerii. Iara dupa ce a incetat apa potopului, a trimis Noe din corabie pre corbul, sa vada, ostoitu-s-a apa potopului, au ba. Iar el mergand si afland starvurile, s-a asazat pre ele si nu s-a mai intors inapoi sa dea veste. Si vazand Noe zabava corbului a trimis pre porumb; iar el fiind pasare curata, n-a vrut sa sada pre tina, ci a luat o ramura cu frunza de maslin in gura si o a dus in corabie si a cunoscut Noe cum sa s-a ostoit apa potopului.

Deci pentru aceea S-a aratat si Duhul Sfant in chip de porumb pe capul lui Hristos, aratand ca s-a ostoit potopul pacatelor omenesti; si alta, ca porumbul este intreg, adica far-de rautate, zice Hristos la Sfanta Evanghelie.

Iar noi sa avem nadejde buna si far-de indoiala catre Dumnezeu ca, de vom tine poruncile Domnului, aici, intru aceasta viata, vom petrece viata buna si far-de intristare, iar in cea viitoare ne va invrednici si ne va pune in numarul celor drepti, ca sa ne bucuram in vecii nesfarsiti intru acea fericire, laudand si binecuvantand numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, a caruia este marirea si tinerea in veci. Amin.

Sf. Antim Ivireanul

Înțelegerea duhovnicească și memorizarea intelectuală

2012-01-05T22:18:00.001+02:00

Astfel, citind Biblia, scopul nostru este sã înțelegem, nu sã cercetãm, sã investigãm sau sã studiem, cãci Biblia se cuvine înțeleasã, nu investigatã. De aceea, se cade sã indicãm aici deosebirea dintre înțelegerea duhovniceascã și memorizarea intelectualã.

Înțelegerea duhovniceascã se concentreazã asupra primirii unui adevãr dumnezeiesc, care ni se descoperã treptat, rãsãrind la orizontul minții pânã ce umple totul. Dacã mintea și reacțiile sale sunt aduse la ascultare de bunãvoie fațã de acel adevãr, adevãrul dumnezeiesc continuã sã pãtrundã mintea tot mai mult, iar aceasta crește odatã cu el la nesfârșit. „Sã cunoalteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștințã, ca sã vã umpleþi de toatã plinãtatea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 19). Din acest verset reiese clar cã dragostea li cunoștința lui Dumnezeu, și cele dumnezeiești în genere, se aflã incomparabil mai sus de nivelul înțelegerii omenești. De aceea este zadarnic și prostesc sã încercãm sã „investigãm” lucrurile lui Dumnezeu în încercarea de a le cuprinde și de a le face sã se supunã facultãților noastre intelectuale.

Dimpotrivã, noi trebuie sã cedãm înaintea dragostei lui Dumnezeu, ca mințile noastre sã fie deschise adevãrului dumnezeiesc. Abia atunci vom fi pregãtiți sã primim cunoștința covârșitoare. Ca „înrãdãcinați și întemeiați fiind în iubire, sã puteți înțelege împreunã cu toți sfinții care este lãrgimea și lungimea și înãlțimea și adâncimea” (Ef. 3, 17-18).

Memorizarea intelectualã pretinde sã trecem de la o stare de supunere fațã de adevãr (prin înțelegere) la o stare de stãpânire și posedare asupra lui. Cere minții sã purceadã pas cu pas la investigarea sa, pânã ce ajunge la același nivel cu adevãrul, apoi puțin câte puțin sã se înalțe pânã cel îl poate controla, amintindu-ți-l și repetându-l dupã bunul plac, ca și cum adevãrul ar fi o posesiune, iar mintea ar dispune de el. Astfel memorizarea presupune constatarea adevãrului, rezumarea și definirea lui cât mai exactã cu putințã, așa încât mintea sã-l poatã absorbi și înmagazina. În felul acesta, memorizarea intelectualã este opusul înțelegerii duhovnicești, cãci aceasta se lãrgește odatã cu cunoașterea adevãrului, iar adevãrul, la rândul lui se deschide „în toatã plinãtatea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 19), la infinit. Memorizarea intelectualã slãbește adevãrul și îl lipsește de puterea și lãrgimea sa, nefiind o cale potrivitã pentru a aborda Biblia și dând rezultate minimale.

Pr. Matta el-Maskin (1919-2006),

Egumenul Mânãstirii Sf. Macarie din Egipt

Ciocanul cuvântului biblic

2012-01-03T12:14:00.000+02:00

"Cuvântul Meu nu este el, oare,... ca ciocanul? - zice Domnul"

Ieremia 23:29

Dumnezeu îşi aseamănă Cuvântul Său cu ciocanul. Ciocanul are multe însuşiri...

De sub loviturile lui ies aurul, argintul, sarea, uneltele de fier şi oţel. Dar ciocanul Cuvântului biblic mai are şi alt înţeles. Această asemănare cu ciocanul ne aduce aminte că, de multe ori, bunul Dumnezeu ne loveşte cu încercări şi suferinţe pentru binele nostru sufletesc. Ciocanul loveşte din greu; loviturile lui sunt grele; dar din aceste lovituri ies atatea lucruri folositoare.De sub lovituri de ciocan ies toate uneletele folositoare, incepând de la cuiul cel mic, până la cele mai mari unelte. De sub loviturile ciocanului ies şi aurul din piatră, şi sarea din pămant! Dragostea lui Dumnezeu ne izbeşte şi cu lovituri şi încercări, pentru ca să facă din noi vase alese şi primitoare de mântuire.

Toţi creştinii cei adevăraţi, toate vasele cele alese au ieşit şi ies, de regulă, din loviturile de "ciocan". Ciocanul ferecă piatra morii - căci altcum moara nu mai poate măcina. Iar pe vremea coasei, răsună câmpiile de ciocanul care bate coasele. În toiul muncii, ciocanul bate coasa, căci altcum ea nu mai taie. Copii ai lui Dumnezeu, iubiţii mei fraţi, nu vă speriaţi când ciocanul încercărilor şi al prigoanelor vă izbeşte tocmai în toiul luptei şi al lucrului pentru Domnul! El vine ca să ne ascută "sabia"; el vine să ne ferece "moara", ca să ptem "secera" mai mult şi măcina mai mult. Călătorind cu trenul, aţi văzut un lucru cunoscut. Când trenul se opreşte în gară, se coboară maşinistul şi umblând de la vagon la vagon, loveşte cu ciocanul roţile vagoanelor. Le loveşte şi ascultă. Parcă le intreabă şi roţile răspund. După sunetul ce-l dau roţile maşinistul le verifică, adică poate cunoaşte dacă au defect sau nu. Dacă sunt în ordine sau nu. Aşa e şi cu noi, aşa e şi cu trenul vieţii noastre. Căci şi noi trebuie să călătorim prin multe necazuri, ca să ajungem în Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Ap. 14:22) Şi numai cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui! ( Matei 10:22, 24:13) Din când în când bunul Dumnezeu Se apropie de noi cu "ciocanul", cu încercări şi necazuri, să afle cât de tari suntem în răbdarea şi dragostea Lui. Lovindu-ne cu ciocanul, Domnul parcă ne întreabă: Fiule, cum stai cu răbdarea şi dragostea Mea? "Iar un copil al lui Dumnezeu răspunde: Aicea sunt, Doamne, şi rabd şi sufăr pentru Tine orice!" Poţi să dai şi tu un asemenea răspuns?

Din cartea " Biblia - Cartea vieţii" scrisă de Părintele Iosif Trifa

Această carte o puteţi cumpăra de aici

Librăria "Oastea Domnului

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfantului Dimitrie al Rostovului

2012-01-02T17:04:00.001+02:00

Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească; deci, avînd mare apelare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi milostiv. Spre cei nenorociţi, milostiv; spre cei săraci, bine făcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip, şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere, şi nu aduna - după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa - aur şi argint, ci nici haine, sau orice alt fel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet....

( mai multe detalii aici)

“Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele."

"Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte. Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari. Pocăieşte-te şi în cele mai mici şi care par neînsemnate păcate; căci, dacă vei călca doar o singură mică poruncă, greu îţi va fi să păzeşti şi pe celelalte, mari."

"Nimeni nu L-a văzut pe Domnul râzând pe pământ, dar plângând L-au văzut, pentru aceasta şi tu plângi şi tânguieşte-te în această vale a plângerii."

,,Nimic întru acest veac să nu socoteşti mai presus de plâns şi de lacrimile fierbinţi. Căci plânsul spală sufletul, albeşte orice negreală, curăţă conştiinţa, luminează mintea, desface legăturile păcatului, împiedică săvârşirea oricărei fărădelegi."

"Cum vom cunoaste deslusit daca sufletul este mai bun, sau lumea aceasta? Sa le judecam bine pe amandoua, si sufletul si lumea. Sa le punem in cumpana pe amandoua si sa le cumpanim si sa vedem, care va atarna mai mult. Oare sufletul va atarna mai mult decat lumea, sau lumea, decat sufletul? Si asa vom cunoaste ce este mai bun. Iar cumpana sa ne fie noua cinstita si de viata facatoare Crucea Ta, Hristoase Mantuitorul nostru, pe care ai fost rastignit pentru Mantuirea noastra."

"Unde este Dumnezeu, acolo este tot binele. Unde nu este Dumnezeu, acolo toate sunt rele."

" Nu te intrista daca ceva din ceea ce se savarseste in lume nu se face dupa dorinta ta.

E cu neputinta ca toate sa se savarseasca dupa gandul tau si dupa cum tu voiesti, caci nu toate dorintele tale sunt bune si nu toata implinirea lor este cu folos.

S-a implinit ceva dupa dorirea si voia ta – bine; nu s-a implinit – lasa-l voii lui Dumnezeu. De s-a implinit vreun lucru asa dupa cum tu insuti l-ai dorit, fii multumitor; daca nu s-a facut asa, nu te mahni, caci nimic nu este vesnic aici, si orisice lucru este pentru scurta vreme in aceasta lume."

"Nu tanji catre ceva cu nesimtire si fara rabdare, ci toate le savarseste bine cumpanit. Toate sunt mai folositoare si mai cu temei cand se dobandesc intru intelepciune si rabdare. Daca toate s-ar implini de indata dupa dorinta ta, niciodata nu ai putea ajunge la cunostinta neputintei tale, niciodata nu ai castiga nimic pentru folosul sufletului tau, ci pe toate le-ai savarsi impotriva acestui folos."

"Cu cata multumire vei rabda amaraciunile trimise asupra ta de Domnul prin neimplinirea dorintelor tale, cu atat mai multa mangaiere vei primi de la El mai apoi, caci este scris: "Doamne, cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19)."

,,Tu insa o singura grija sa ai, sa nu fii strain de Dumnezeu si de harul Sau preasfant. Nu ravni foarte ca toate dorintele tale intotdeauna sa se implineasca si pururea sa fie dupa voia ta – acest lucru nu este in puterea omului, ci intru aceea a lui Dumnezeu."

,,Nu fii imputinat cu sufletul si nerabdator, dorind ca toate sa se implineasca indata dupa voia ta. Cu mult mai bine este ca intru liniste si rabdare sa te rogi lui Dumnezeu, lasandu-le pe toate in voia Lui. Nu cere implinirea grabnica a dorintelor tale – nu oricare dorinta este buna si nici toata implinirea lor nu este folositoare. Poti afla care din dorintele tale sunt dupa vointa Domnului prin asteptare indelungata si prin rugaciune sarguincioasa."

,,Mai bine induri aici o durere mica decat mai apoi sa te mahnesti vesnic, caci mai bine este sa patimesti aici decat dincolo. Cu totul de plans si de jelit este cel care intru multe gresind, pururea tanjeste ca toate sa fie dupa a lui dorire. Cunoaste ca impotriva voii lui va suferi in viata viitoare. "

Anul nou poate fi începutul creşterii noastre duhovniceşti

2012-01-01T01:01:00.000+02:00

"Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. " ( Coloseni 3: 12 -16)

Am recitit aceste versete acum când ne mai despart câteva zile de noul an, pentru că în ele este un sfat peste care nu trebuie trecut uşor cu vederea. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să căutăm a ne îmbrăca în omul cel nou, arătându-ne totodată şi virtuţile pe care trebuie să le căutăm.

Dacă ne vom uita în jurul nostru în oglinda lumii , ne vom vedea într-un fel care poate să ne mulţumească. Ne vom vedea poate mari, tari şi viteji. Să nu ne amăgim! Haideţi pentru câteva clipe să ne plecăm spre cele scrise de Sf. Ap. Pavel.

Înainte de a vorbi despre aceste virtuţi, trebuie să înţelegem că dobândirea acestora, nu se face într-un ceas, sau într-o zi. Drumul spre dobândirea lor este un urcuş anevoios, pentru că păcatul şi ispitele celui rău ne îndeamnă să păşim pe calea cea mai uşoară, înspre căile omului celui vechi. Dobândirea virtuţilor de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, cere de la noi, multă răbdare şi multă hotărâre, pentru că dacă am apucat pe calea cea strâmtă, vom avea o mulţime de surprize neplăcute. Trebuie să ne pregătim pentru ce este mai greu şi nu trebuie să ne amăgim, că dacă am făcut un legământ cu Dumnezeu, dacă suntem mereu prezenţi la Biserică, sau la adunare, puterea celui rău slăbeşte. Nu vom şti cât de biruitori suntem decât în ziua judecăţii. Pentru aceasta Dumnezeu ne lasă uneori să trecem prin necazuri şi suferinţe, pentru ca prin ele să creştem, şi prin pocăinţă să ne îmbrace din nou, nu atât omul din afară, cât mai ales pe omul dinăuntru.

Când au început oamenii să cheme numele lui Dumnezeu?

Numai după ce au trecut prin necaz, şi este confirmat lucrul acesta în cap. 4, ultimul verset din prima carte a Sfintei Scripturi. Şi pentru că tulburările noastre iau de atâtea ori proporţii tragice sub efectul trufiei, Dumnezeu permite să trăim şi clipe de naufragiu, clipe de disperare, clipe de nepărtăşie, pentru a regăsi calea spre locul unde ne aşteaptă.

Ştiţi ve spune Sf. Ap. Pavel în Efeseni 4: 13-15 ? Iată ce spune:

"Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul - Hristos."

Ce cuvinte scumpe sunt acestea pentru noi şi mântuirea scump sufletului nostru. Domnul Iisus, este pus în mijlocul nostru ca un "om mare", cu "statură deplină", iar noi suntem în jurul Lui ca nişte copii ce trebuie să creştem la înălţimea Lui. Iar această creştere nu este una trupească, întocmai cum am crescut cu corpul să creştem şi cu duhul, în cele duhovniceşti.
Mai ieri eram copii, iată-ne astăzi oameni mari, iată-ne la un nou sfârşit de an, să ne punem o întrebare:

Oare am crescut noi şi în cele sufleteşti?

Ori în cele sufleteşti, am rămas tot nişte copii slabi şi neajutoraţi?

Se pare că da, în momentul de faţă suntem tot nişte copii, uşor influenţaţi de mersul lumii în care trăim fiecare. Un copil ca să crească trupeşte are nevoie de hrană, de alimente sănătoase, iar pentru a creşte duhovniceşte are nevoie de o hrană duhovnicească sănătoasă. Sfintele Evanghelii ce se citesc în fiecare Duminică în bisericile noastre, Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl cercetăm cu gând spre mântuire, vin să întregească această hrană duhovnicească.
Începutul creşterii noastre, este începutul golirii noastre de sine: "Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie " (Luca 9: 23)

Crucea este întradevăr o taină, dar o ştie foarte bine numai cel care îşi uneşte durerea lui cu cea a Domnului său. În această taină se intră cu inima neîmpărţită şi fără alte farduri: "Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. (Luca 9: 26)

Aşadar la acest sfârşit de an, să ne uităm în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, în ea ne vom vedea aşa cum suntem.

Cuvinte dintre ani...

2011-12-31T12:27:00.001+02:00

31 Decembrie 2011- 1 Ianuarie 2012

De anul ce pleacă nu-mi pare rău,

Mă descopăr în faţa celui ce vine!

Binecuvântat fie numele tău,

Duminica mea începe cu tine!

Două mii doisprezece, se înfioară

Gândul meu tânăr ca un cocon,

Doamne, adu-mi libertatea în Ţară

Şi nu mi-o lăsa ispitei plocon.

Învaţă-i copiii cum să se roage,

Ardă lumina-n privirile lor,

Piară întunericul pe sub viroage

Din gândurile acestui popor!

Pune-i în sufletul celui ce-ascultă

Cuvintele-acestea, scrise citeţ,

Sămânţa iertării, linişte multă

Şi Dragostea Ta fără preţ!

Sabia urii, ruginească în teacă,

Omule bun, între mine şi tine

Nu-mi pare rău de anul ce pleacă,

Mă închin în faţa celui ce vine!

de Nicolae Nicoară-Horia

Prietene Om,

Anul 2012 să te găsească sănătos, cu sufletul împăcat, plin de Dragoste!

Să ai parte în Calendar de cele mai curate sărbători şi să te bucuri de ele, de respectul şi de preţuirea celor din jur!

"De vei sufla în scânteie se va aprinde, şi de vei scuipa peste ea, se va stinge; amândouă ies din gura ta."

Între gândurile şi faptele tale, lumina să îşi afle adăpostul!

LA MULŢI ANI!

Nicolae Nicoară-Horia

P.S. Mulțumesc de aceste gânduri, Horia, fie ca Lumina să-și afle așa cum ai spus, adăpost între gândurile și faptele noastre!

La mulți ani!

Un singur Domn

2011-12-30T00:52:00.000+02:00

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri, fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici, creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica.

După ce, în anul 1054, Biserica creştină a fost ruptă în două mari facţiuni, cea de Răsărit şi cea de Apus, în curând au început să se mai rupă şi în alte frânturi. În cursul anilor de atunci, fărâmiţarea aceasta a continuat cu tot mai multă şi mai vinovată nechibzuinţă, până când, azi, cămaşa Bisericii lui Hristos suferă sfâşiată în peste două mii de confesiuni şi secte, care se luptă unele împotriva altora cu o ură şi cu o sete de sânge în stare de orice nelegiuiri.
Niciodată până astăzi, de la facerea acestei lumi, nu s-a mai văzut aşa ceva. Mai mult ca de orice alt cuvânt, satan a reuşit să-şi bată joc de acest sfânt verset al Scripturii: o singură credinţă, un singur botez şi un singur Domn.
Vrăjmaşul unicei credinţe, al unicului botez şi al Unicului Domn a sfărâmat pentru mulţi oameni în mii de cioburi nefolositoare aceste unice vase scumpe şi de preţ ale lui Dumnezeu şi ale fiecăruia dintre noi.

La cei mai mulţi oameni vorbele frumoase întrec faptele bune; la cei mai puţini oameni faptele bune întrec vorbele frumoase.
La cei mai mulţi credincioşi puterea duhovnicească le ajunge doar pentru predici şi pentru cântări. Când trebuie să şi rodească faptele bune, ei nu mai au nici o putere. Ei sunt ca şi o baterie slabă care nu-i bună decât pentru o sonerie care face zgomot.
Puterea lor nu ajunge pentru un bec care să lumineze.
Cu ce poate fi asemănat cel care are numai vorbe, dar nu are fapte? Cu un pom care are numai frunze frumoase, dar are rădăcini scurte. El nu poate aduce nici un rod, iar vântul îl smulge şi îl răstoarnă ca pe un scaiete uscat, toamna.
Dar acela ale cărui fapte bune întrec vorbele lui frumoase este ca un pom răsădit la izvoarele de apă, cu ramuri rare, dar cu rădăcini adânci şi puternice; astfel că, chiar dacă ar bate cele mai mari furtuni, pe el nu-l vor putea clinti din loc, fiindcă el este, precum scrie Cuvântul, ca o casă zidită pe stâncă…
A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.
Dacă păstrezi până la moarte această credinţă, prin ea te vei mântui la sfârşitul vieţii tale, după cum este scris: veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre mântuirea sufletelor voastre (I Pt 1, 9).
Şi, dacă păstrezi unic şi curat primul botez, el te va îndreptăţi totdeauna să-ţi păstrezi, prin credinţă, moştenirea la care ai fost făcut părtaş prin el.
Numai avându-le curate şi unice pe acestea două, noi Îl vom avea cu adevărat şi pe Domnul.
Altfel, oricine le leapădă sau dispreţuieşte pe acelea două Îl pierde, o dată cu ele, şi pe Domnul lor.

Traian Dorz,

din "Hristos - Puterea Apostoliei"

meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii – Efeseni 4, 1-7

Fără cuvinte...dor de casă și părinții

2011-12-29T16:50:00.003+02:00

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

P.S. Mulțumesc, Marius, de aceste frumoase amintiri!

"Cel supărăcios caută ce-i place lui..."

2011-12-29T00:49:00.000+02:00

"Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos, apoi, folosul de-aproapelui său şi numai după aceea, folosul său (1Cor. 10,24-33; Filip. 2,4).

Falsul credincios însă umbla, totdeauna, numai după foloasele lui (Filip. 2,21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi. Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.

Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine. Omul care nu-şi vede decât foloasele lui! Nu există o mai mare nenorocire decât să fie cineva într-o astfel de stare. Sau să ai de a face cu un astfel de om.

Unui om lacom şi egoist, dacă este fiu, nu-i pasă de părinţii lui. Dispreţuieşte sfaturile părinţilor. Cheltuieşte banii lor. Risipeşte averea lor. Râde de lacrimile lor. Înnegreşte zilele bătrâneţii lor şi le coboară sufletele mai degrabă în mormânt. Dacă este soţ îşi chinuieşte soţul. Îl înşală. Îl dispreţuieşte, îl bate, îl fură, îl minte, îl părăseşte. Dacă este părinte, bea banii copiilor săi. Îi bate, îi poartă goi, flămânzi şi murdari. Îi alungă sau îi ucide...

Dacă este negustor umblă numai să înşele.

Dacă este medic umblă numai după banii bolnavilor.

Dacă este judecător aşteaptă numai mită.

Dacă este meseriaş vrea numai bacşis...

Oriunde ar fi un astfel de om şi ori cu cine ar avea de a face, el n-are decât o singură ţintă: să vâneze folosul său. N-are decât un singur gând: să caute ce-i place lui. N-are decât o singură iubire: iubirea de sine. Bine a zis cel care a zis că: cine gândeşte: ce-i al meu este al meu. Şi ce-i al tău este al meu, este un om nelegiuit.

Cine gândeşte: ce-i al meu e al meu şi ce-i al tău e al tău, este un om drept.

Iar cine gândeşte: ce-i al tău este al tău şi ce-i al meu este al tău, acela este un om sfânt.

Fiindcă numai acela care este blând caută, totdeauna, mai întâi ce-I place lui Dumnezeu. Iar lui Dumnezeu Îi place să-L iubim pe El mai presus de orice. Apoi, pe de-aproapele nostru să-l iubim ca pe noi înşine (Luca 10,27).

Ca pe noi înşine!

Adică să-i dăm bucata care ne-ar place nouă s-o luăm. Locul pe care ne place nouă să stăm. Cinstea care ne place nouă s-o avem. Partea care ne place nouă cel mai mult. Nu există pe pământ o mai mare fericire decât să fie cineva în felul acesta. Şi să ai de a face cu un stfel de om!

Dragă suflete de frate sau de soră,...aş dori să ne oprim puţin asupra acestor gânduri şi să ne privim noi înşine în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu faţa sufletului nostru! Faţa purtărilor noastre. Faţa şi viaţa noastră, a celor care avem de a face cu aceste cuvinte şi a celor care au de a face cu noi.

Care este starea şi purtarea noastră?

Ce-ţi place ţie, fratele meu, sora mea, şi cum te porţi faţă de primele tale îndatoriri: cea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de cei mai aproape ai tăi? Dacă eşti un om supărăcios, care ai căutat numai satisfacţia poftelor tale, numai folosul lăcomiei tale, numai îmbuibarea sufletului şi a trupului tău desfrânat şi blestemat - atunci stai pe loc!

Priveşte-te şi îngrozeşte-te!

Cutremură-te şi te pocăieşte!

Întoarce-te şi te îndreaptă!

Cere-ţi iertare lui Dumnezeu şi celor cărora le-ai făcut rău şi pune legământ să nu mai faci astfel de nelegiuiri aducătoare de osândă veşnică! Căci numai atunci faţa ta şi viaţa ta întunecată se vor lumina. Şi se vor lumina şi feţele şi vieţile celor de lângă tine.

Iar dacă tu nu eşti aşa, dar este aşa cineva dintre cei mai apropiaţi ai tăi, nu-l părăsi totuşi. Şi nu-l urî! Roagă-te pentru el! Şi priveşte-l cu o nesfârşită milă înţelegătoare şi iertătoare. Nădăjduieşte pentru el, crede şi luptă să fie trezit şi adus şi el pe calea adevăratei omenii. Dumnezeu este alături de tine când doreşti binele altora şi va sprijini eforturile tale! Căci El nu voieşte moartea păcătosului, ci vrea să se îndrepte fiecare şi să fie viu şi mântuit.

Slavă veşnică Ţie, Nemărginit de Milostiv, de Răbdător şi de Bun Dumnezeul nostru! Slavă Ţie pentru îndelunga Ta răbdare pe care ai avut-o faţă de noi, care atât de multă vreme din viaţa noastră am fost nişte supărăcioşi faţă de Tine, nişte nesuferiţi şi scârboşi, care am umblat numai pe căile plăcute firii noastre, numai după plăcerea ochilor lacomi. A inimii desfrânate. Şi a firii noastre trupeşti.

Te rugăm, acum dăruieşte-ne o adevărată pocăinţă şi lepădare de toate acestea. Te rugăm, dăruieşte-ne o adevărată dragoste care să iubească, să caute şi să alerge după lucrurile plăcute Ţie şi folositoare semenilor noştri.

Ca să fim fericiţi cu Tine.

Şi nu nefericiţi fără Tine...

Iar cei care ne înconjoară să fie fericiţi cu noi, nu nefericiţi. AMIN.

Cel ce are pace-n suflet

are-n fapte frumuseţe,

toate zările i-s cântec,

toate zilele, ospeţe,

toate holdele i-s roadă,

toate nopţile, hodină;

viaţa asta îi e muncă,

viaţa veşnică – lumină..."

Cugetări nemuritoare,

de Traian Dorz

Pastorala de Crăciun a P.S. Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

2011-12-27T19:48:00.000+02:00

†Gurie

prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al Devei şi al întregii Hunedoare Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini: Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Iubiţi credincioşi,

Oamenii, dintotdeauna, au fost fascinaţi de putere. Leit-motivul reflecţiei noastre aş dori să fie tocmai această întrebare: Care putere contează cu adevărat?

Când vorbim despre putere, prima dată gândul ne duce la Puterea militară, a forţei fizice, a războiului, a armelor. Mântuitorul însă nu a fost adeptul acestei puteri: Ştim aceasta în mod cert din episodul biblic cu Malhus. în Grădina Ghetsimani, Sfântul Petru a vrut să răspundă puterii fizice cu agresivitate, violenţei cu violenţă, şi a tăiat urechea lui Malhus, sluga arhiereului duşmănos, cu unica sabie pe care o deţineau. Mântuitorul nu a suportat vătămarea şi vărsarea de sânge şi a lipit la loc urechea tăiată. Pe deasupra, 1-a apostrofat pe Petru: „ Crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, Care Mi-arpune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26,53).

Iată o minune biblică ignorată de către exegeţi şi chiar de predicatori, pentru că este strecurată în iureşul evenimentelor pre-pascale. în Săptămâna Patimilor, densă în evenimente cruciale pentru mântuire, Malhus este beneficiarul unei minuni discrete. Biblia nu insistă asupra urmărilor în plan interior a acestei minuni: a rămas Malhus slugă supusă pe mai departe arhiereului care-l duşmănea pe vindecătorul Său instantaneu? Iată deci că Mântuitorul a dezavuat puterea militară şi nu a purtat niciodată în viaţa Sa armă!

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne vom întreba deci din nou: Care putere contează cu adevărat?

Există şi o putere politică, mult râvnită de unii oameni. Ea înseamnă să ai forţă decizională, să doreşti să te situezi la un etaj cât mai înalt al structurilor publice, să ai mare autoritate în viaţa socială. Şi-a dorit Mântuitorul această putere? NU! El a preferat să rămână un anonim social, o persoană fizică promotoare a unei revoluţii interioare. în vremea ispitirii Sale, spune Sfânta Scriptură, Mântuitorul a acceptat să fie dus de Satana pe un munte foarte înalt, unde i s-au arătat toate împărăţiile lumii şi Satana I-a spus: „Pe toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă mi Te vei închina mie!” Satana vorbea de parcă toate împărăţiile erau ale lui. Sau doar pretindea ceea ce de fapt nu avea? Indiferent de răspuns, Mântuitorul a fost extrem de ferm: „Înapoia Mea, Satano! Căci scris este: „Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti!”.

Ne întrebăm deci din nou: Care putere contează cu adevărat?

Există o putere economică, pe care mulţi o râvnesc şi în zilele noastre. Aceasta înseamnă să fii bogat, să ai mult mai mult decât poţi consuma, şi aceasta din precauţie, pentru a avea garanţii de viitor. Mulţi şi astăzi îl invidiază pe bogatul din Evanghelie căruia i-a rodit ţarina şi mulţi îşi doresc să spună exact precum acesta: „Suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani! Mănâncă, bea, veseleşte-te!”. Deşi Evanghelia aceasta este citită în biserici de două mii de ani, ea nu a penetrat profund mentalul colectiv şi, de aceea, foarte mulţi astăzi jinduiesc după poziţia de confort material a bogatului din Evanghelie.

Mântuitorul însă a refuzat şi puterea economică. El avea doar hainele de pe El! Şi a spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să îşi plece capul!”.

În lumea noastră postmodernă, această putere, economică, se pare că a devansat-o pe cea militară. Unele state, chiar dacă nu sunt puteri militare, dacă sunt însă puteri economice sunt luate mult în seamă pe plan internaţional. De exemplu, România nu este o putere nucleară, dar este situată, în prestanţă, mult deasupra unor state care sunt puteri nucleare, precum India.

Iubiţi fii întru Hristos,

Ne vom întreba deci din nou: Care putere contează cu adevărat?

Mulţi oameni îşi doresc să fie personalităţi de mare calibru cultural-intelectual. Şi aceasta este o putere! Puterea şi prestanţa intelectuală! Ea este exercitată cu precădere în spaţiul academic şi de învăţământ. Ea presupune să te exersezi în planul cerebral-raţional, neglijând încărcătura emoţională a raţionalului. Astfel, unii devin promotorii unei raţionalităţi aride, sterpe, uscate, care nu conduce la inimă, ci se blochează în cerebral!

Noi trebuie să ştim că Mântuitorul n-a fost exponent de vârf al vieţii intelectuale a propriilor vremi a vorbit simplu, în pilde concrete, adresându-se precădere nivelului mediu şi submediu al epocii sale. în plus, nu a căutat să flateze elita culturală a vremii Sale. Cu alte cuvinte, nu şi-a dorit nici această putere!

El ştia că raţiunea trebuie să conducă la inimă. El ne-a învăţat să fim adepţii unei gândiri pilotate de sentiment. Mintea trebuie permanent să-şi caute argumente pentru a iubi, nu pentru a urî!

Dreptmăritori creştini,

Ne vom întreba deci din nou: Care putere contează cu adevărat?

Există o putere care se dobândeşte doar în Biserică. Există o putere pe care o primeşte doar cel care participă la viaţa liturgică a Bisericii: PUTEREA DE A IUBI. Ea este forţa afectivă.

Trăim într-o lume în care există atâţia oameni neputincioşi în a iubi. Ei urăsc facil şi cu putere, cu îndârjire, dar nu pot iubi cu sinceritate. Sunt sterilizaţi din punct de vedere afectiv. Puterea de a iubi vine de dincolo de lume, din Dumnezeu. El este Fiinţa generatoare de iubire. Noi nu suntem izvoare ale iubirii, ci doar canale ale ei. De aceea uneori suntem goi de iubire, inclusiv faţă de cei apropiaţi, de cei ce ne sunt familiali.

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul Hristos, Domnul Puterilor, a venit în lume să reverse între oameni această putere. Aceasta este unica putere care contează cu adevărat!

Ziua de astăzi ne face o invitaţie tuturor: să ne autoevaluăm puterea de a iubi. Suntem noi puternici în iubire, precum doreşte Mântuitorul, sau dimpotrivă, suntem neputincioşi, chiar incapabili de a iubi, şi ne enervăm şi ne certăm cu uşurinţă, pierzându-ne controlul la cel mai mic afront?

în cer, vom fi ierarhizaţi după puterea fiecăruia de a iubi. în rai, precum vedem în picturile din biserici, este o ordine desăvârşită, este o armonie totală, o etaj are clară; nu este haos precum în iad. Suntem aşezaţi pe etaje şi trepte, în funcţie de potenţialul afectiv la care am ajuns până în clipa morţii. Şi fiecare vom recunoaşte că suntem exact la locul pe care-l merităm, precum într-un puzzle cosmic: la etajele superioare o să vedem oameni pe care-i cunoşteam de pe pământ şi care ştim că au i

(şi ne-au iubit) mai mult decât noi. Iar mai jos decât noi vom vedea oameni care au fost mai mărunţi decât noi în iubire.

Dumnezeu să ne dea unica putere care contează cu adevărat înaintea Lui: puterea de a iubi, spontan, sincer, cu „pathos” şi cu smerenie!

Praznicul Naşterii şi cel al Botezului Domnului, cât şi Anul Nou să reverse peste viaţă şi casele Dumneavoastră belşug de binecuvântare, bucurii şi toate cele spre mântuire.

LA MULŢI ANI!

†Gurie

Episcopul Devei şi al Hunedoarei

Dumnezeu nu vine niciodată să ne ia ceva. El vine totdeauna numai să ne aducă.

2011-12-26T13:45:00.000+02:00

" Dumnezeu nu vine niciodată să ne ia ceva. El vine totdeauna numai să ne aducă. Hristos, Mântuirorul nostru scump nu vine niciodată la noi spre a ne cere ceva, ci numai spre a ne da, totdeauna.

Dumnezeu ne-a adus la viaţa pe care o trăim acum. El ne-a adus în familia din care ne-am născut. El ne-a adus în patria unde locuim şi El ne-a adus toate binefacerile de care ne bucurăm. Tot ce suntem şi tot ce avem noi, fiecare, este numai datorită dărniciei, bunătăţii şi dragostei Lui.

Hristos a venit în lume ca să ne aducă Vestea cea Bună, adică Evanghelia dragostei Tatălui Ceresc, prin care El ne cheamă la Ospăţul mântuirii pe care tot El ne-a şi pregătit-o.

Şi, odată cu chemarea la Nunta Cerească, El ne-a adus şi Preţul prin care noi putem intra la această Nuntă. Şi tot El ne-a adus şi haina sfântă cu care să ne îmbrăcăm spre a putea sta acolo şi fără de care nu am putea sta la masă împreună cu Tatăl şi cu cei din Casa lui Dumnezeu.

Hristos a venit şi prin Oastea Domnului în ţara noastră, ca să ne aducă în chip deosebit pentru poporul nostru şi pentru Biserica noastră o lucrare unică, sfântă şi vie, pentru naşterea din nou şi trăirea în chip evanghelic a vieţii duhovniceşti, în învăţătura şi în credinţa noastră strămoşească, după pilda marilor şi sfinţilor noştri părinţi şi înaintaşi credincioşi în Dumnezeu şi vii în Hristos.

Şi, o, ce minuunat şi dumnezeiesc este acest dar al Său! Câte sute de mii de suflete au aflat o viaţă nouă prin această Lucrare cerească! Câte vieţi şi familii au fost salvate de la moarte, de la nimicire, de la păcat, prin solia mântuitoare a naşterii din nou, pe care o aduce lucrarea oastei şi pe care o mărturiseşte cu atâta putere în ţara noastră şi peste hotarele ei, până şa marginile lumii!

Câte cântări minunate n-a făcut ea să izvorască din gurile şi din inimile miilor de oameni care, prin ea, au aflat bucuria negrăită şi necunoscută până aici a adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu prin Hristos!

Ce râuri de binefaceri şi binecuvântări s-au revărsat şi se revarsă mereu din bunătatea lui Dumnezeu peste tot acest pământ prin fluviul acesta binecuvântat!

Hristos a venit să-ţi aducă şi ţie, suflet scump, darul cel mare şi scump al mântuirii tale. Prin cuvântul acesta şi prin lucrarea aceasta, Hristos, Domnul şi Mântuitorul tău, doreşte să-L primeşti şi tu în inima ta, ca să-ţi aducă şi ţie cel mai mare dar de care ai tu cea mai mare trebuinţă, şi anume, iertarea tuturor păcatelor tale. Despovărarea de toată sarcina grea a fărădelegilor pentru care te aşteaptă osânda şi pierzarea veşnică.

O, ce dar nespus de mare şi de scump este acesta! Primeşte-l, dragul meu, chiar acum, şi cazi în genunchi, cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire pentru Jertfa şi dragostea Lui, prin care ţi-l aduce.

Pune sfântul legământ ca să nu-l mai părăseşti niciodată şi ai grijă mereu ca să nu-l mai pierzi, fiindcă de păstrarea lui depind viaţa şi fericirea ta!

Hristos a venit să-ţi aducă şi ţie, sufletul meu şi fiul meu, bucuria şi fericirea negrăită de astăzi.

Atunci când erai în întuneric, El a venit şi ţi-a adus cea mai strălucită lumină.

Atunci când erai în singurătate, El a venit să-ţi aducă cea mai fericită însoţire, prietenie, îmbrăţişare!

Atunci când erai mai fără nici o nădejde, El a venit să-ţi înalţe cel mai frumos steag, pe cea mai frumoasă casă, în cel mai frumos fel.

Nimeni altcineva nu mai putea face aceste minuni, decât El. De la nimeni nu-ţi mai putea veni aceste binecuvântări decât din partea Lui. Căci nimeni altul nici nu ştia starea ta şi nici nu avea puterea şi dragostea să facă acestea pentru tine, decât El.

De aceea, sufletul meu şi fiul meu, predă-I Lui tot ce este mai înalt, mai sfânt, mai drag şi mai bun în tine! Şi slăveşte-L şi slujeşte-L num ai pe El pentru tot timpul vieţii ţi al veşniciei tale!"

Traian Dorz

din volumul "Hristos Puterea Apostoliei"

Meditaţii la Apostolul Duminicilor de peste an, vol. 2, pag. 100-102

Editura "Oastea Domnului", Sibiu, 2009

Minune şi Taină - Soborul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu.

2011-12-26T12:58:00.001+02:00

Minune şi Taină e viaţa curată,
În care Lumina S-a vrut Întrupată,
În care Iubirea a vrut a Se-aprinde
şi-n care tot Raiul pe veci se cuprinde.

Fii binecuvântată,
Fecioară Preacurată,
Minune şi Taină şi-Altar,
tu, Maica Eternului Har!

Minune şi Taină e Sfânta-ntrupare,
când Cel-Fără-Margini Se strânge-ntr-o zare
şi Soarele Veşnic Se strânge-ntr-o rază
şi Cerul sărutul pe-un Crin Şi-l aşază.

Minune şi Taină sunt Fiul şi Mama
spre care se nalţă uimirea şi teama,
spre care coboară Iubirea şi Paza
şi-n care se-ascunde Fiorul şi Raza.

Minune şi Taină e Mila Divină
ce astfel alege spre lume să vină
şi astfel doreşte spre ea să ne-atragă
sfinţiţi de Iertarea Eternă şi-ntreagă.

Minune şi Taină, mi-nchin, pe vecie,
credinţa, nădejdea şi dragostea Ţie;
fiinţa, viaţa şi tot ce e-n mine,
prin Tine sfinţite, cuprinde-le-n Tine!

de Traian Dorz

Mai ştiţi oare cine este Sărbătoritul?

2011-12-25T22:00:00.000+02:00

Ca în fiecare an, în preajma Crăciunului, cluburile şi staţiunile vin cu fel de fel de oferte pentru petrecerea nopţilor de sărbătoare.

Unde e Hristos în toată zarva petrecerilor şi a meselor festive de acum?

Unde e Hristos în mulţmea programelor TV murdare, la care toţi privesc obligatoriu şi “cu religiozitate“, a emisiunilor cu aceleaş discutii stupide, cu acelaşi strat gros de sclipici al superficialitatţi şi trivialităţii, cu aceleaşi glume proaste şi cu aceleaşi hăhăeli grosolane, cu aceiaşi nuri femeieşti expuşi neruşinat ca şi în toate celelalte zile ale anului, dar… acum şi mai dihai, că deh, “e sărbătoare"....

"Trăim într-o lume ispitită de dorinţa de îmbogăţire în cele materiale şi nu "în Dumnezeu" (Luca 12, 21).

Trăim într-o lume care tot mai mult se înstrăinează de valorile credinţei şi ale moralei creştine, uitând că, de fapt, "chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7, 31).

Trăim într-o lume frământată sufleteşte, pentru care Crăciunul, Sărbătoarea Naşterii Domnului, nu ar trebui să însemne doar mâncare şi băutură, ci mai ales ascultarea frumoaselor noastre colinde şi participarea la slujbele bisericeşti de Sfintele Sărbători.

Trăim într-o lume care, după Evenimentele din Decembrie 1989, nu ştie cum să folosească libertatea, nu mai ia aminte la cuvintele Sfintei Scripturi: "Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu" (I Petru 2, 16), o lume care nu înţelege că a fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a fi liber faţă de păcat, adică ieşit de sub stăpânirea păcatului care aduce moarte sufletului: "plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23), "să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia …" (Gal. 5, 13), "Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Rom. 2, 4). Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii? «Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri»" (Rom. 2, 23-24)."

( † P I M E N, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor - Pastorală la Sărbătoarea Naşterii Domnului - 2006)

Punându-vă la inimă aceste gânduri de învăţăură cu nădejdea că ele vor aduce rod în viaţa voastră a tuturor, vă îmbrăţişez cu dragoste frăţească în Hristos Domnul, Cel născut în peşterea Betleemului, şi vă fac cele mai calde urări de sănătate şi de tot binele.

Legenda celor mai frumoase daruri

2011-12-25T20:16:00.000+02:00

Dragii mei, cel mai frumos moment din viata

unei familii este atunci cand se naste un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind lucru sfant, motiv de mare bucurie atat in familia micutului, pentru parintii si rudele sale, cat si in cer, unde ingerii si sfintii se bucura si ei si se roaga pentru sanatatea si mantuirea pruncului. Traditia este ca atunci cand mergi pentru prima data la un copilas nou-nascut sa-i duci ceva in dar. Acest frumos obicei crestin a ramas de cand Maica Domnului L-a adus pe lume pe Pruncul Iisus.

Se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mantuitorului, mare bucurie si nerabdare era sus, in cer, fiecare inger nestiind cum sa se pregateasca mai bine pentru clipa cea mare.

- Tii, zise un arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei si voi canta cele mai frumoase cantari, cum nu s-au auzit vreodata pe pamant sau in cer, pentru a le incanta sufletul Pruncului si Maicii Sale.

- Bine te-ai gandit, i-a raspuns alt arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei, vom aprinde toate stelele si vom alunga toti norii. Astfel, noaptea Sfintei Nasteri, va fi cea mai frumoasa noapte din cate s-au pomenit.

- Noi, sarira bucurosi alti ingeri, ii vom anunta pe pastori, sa vina si ei sa se inchine Domnului si vom avea grija ca nimeni sa nu tulbure linistea Pruncului.

Va dati seama, dragii mei, ce zarva era in cer. Toti isi pregateau darurile. Doar undeva, intr-un colt de rai, statea trist un inger care nu stia ce sa ii duca micului Iisus, cand Se va naste. Ingerul acesta era ocrotitorul animalelor si toate vietatile il ascultau.

- Eu cred, zise ingerul in sinea sa, ca tare frumos ar fi ca si necuvantatoarele sa se inchine Domnului, la Nasterea Sa, caci toata creatia se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit sa trimit ? Si numaidecat cobora pe pamant, intr-o frumoasa poienita de la marginea unei paduri. Anuntasa i se infatisese toate vietatile care ar vrea sa I se inchine Domnului si sa-I duca daruri. Vestea s-a raspandit cu repeziciune si fiarele au si inceput sa apara. Primul, bineinteles ca a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi indraznit sa apara inaintea lui ?

- Eu il voi pazi pe Prunc, nu voi lasa pe nimeni sa se apropie. Coltii si ragetele mele cumplite ar alunga, fara indoiala, orice nepoftit, zise plin de el leul.

- Ei, dragul meu, ii raspunse ingerul, tu esti prea fioros. Cred ca mai degraba L-ai speria pe micul Prunc. Asa ca, fara suparare, eu zic sa I se infatiseze altcineva.

Nici nu a terminat bine vorba, ca vulpea, care atata astepta, a si sarit in fata ingerului si, prefacandu-si glasul cat mai mieros cu putinta, zise:

- Vai, dar bine v-ati mai gandit, fara indoia la ca e nevoie de cineva care sa aiba grija multa de Cel nou-nascut. Eu as fi cea mai potrivita, iar darul meu tare bine ar mai prinde: in fiecare dimineata ii voi aduce cate o gaina si alte bunatati de-ale gurii, pentru a nu flamanzi nici o clipa.

- Stai usurel, cumatra vulpe, ii intoarse vorba ingerul, tu esti prea vicleana si nu cred ca Bunul Dumnezeu nu s-ar bucura de darurile tale obtinute prin furtisaguri.

Asa ca ia sa vedem cine mai doreste.

- Noi, noi, suntem aici sus, pe creanga, ciripeau de zor pasarile: ciocarlii, vrabiute si multe alte inaripate. Noi vom canta cele mai frumoase triluri.

- Nici asta n-ar fi bine, le-a intre rupt ingerul. Voi sunteti prea galagioase. Daca veti ciripi toate odata va fi mare harmalaie si, oricum, vor fi acolo cei mai priceputi ingeri sa cante, asa ca nici voi nu puteti merge.

- Dar mergem noi! zisera cateva furnici iesite dintr-un musuroi, i-am duce Pruncului faramituri de paine proaspata si faramite mici de zahar.

- Ei, harnicutelor, ar fi frumos si va multumesc ca v-ati gandit, dar voi sunteti prea mici si vor fi acolo pastorii si magii. Si tare mi-e frica, din neatentie, sa nu va striveasca vreunul sub picior. Asa ca mai bine ramaneti la ale voastre.

- Dar eu, zise paunul, desfacandu-si coada-i nemaipomenita: Eu cred ca as fi cel mai potrivit sa ma infatisez inaintea Domnului. Frumusetea mea va incanta pe toata lumea, pe Prunc si pe sfanta Sa Maica.

- E adevarat, esti foarte frumos, paunule, dar tu prea esti cochet si fudul. Asa ca prefer sa mai caut! ii raspunse si lui ingerul cu rabdare.

Si tot asa, unul cate unul, aproape toate animalele s-au perindat prin fata ingerului, insa acesta nu se putea hotara care vietate ar fi cea mai potrivita sa fie alaturi de Pruncul Iisus, cand Acesta Se va naste. Spre seara, vazand ca nu se mai infatiseaza nimeni, ingerul s-a ridicat si a dat sa plece, dar a auzit zgomot pe campul de la marginea padurii. Era un taran care-si ara ogorul, avand inhamat la jug un bou. Putin mai incolo, pastea cuminte magarul pe care omul isi incarcase desaga cu cele de trebuinta, ingerul, nevazut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou si de magar si, mergand usor pe langa brazda, i-a intrebat:

- Spuneti-mi, n-ati vrea sa va inchinati Domnului, la Nasterea Sa, si sa ii duceti ceva in dar ?

- Bunule inger, raspunsera cu tristete boul si magarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Si n-am avea nimic de pret sa-i putem oferi Pruncului si Maicii Sale. Noi nu stim decat sa muncim din zori pana seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumnezeu si ce-ar putea El sa vada la noi ?

Deodata, chipul ingerului se in senina si o sfanta lumina inunda tot campul. Acum era fericit, gasise, in sfarsit, darul cel mai potrivit.

- Ei bine, aflati ca voi sunteti cei alesi. Veti fi alaturi de Maica Domnu lui si de Iisus, in noaptea de Craciun. Caci voi ne aratati, prin munca, smerenia, ascultarea si rabdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu rasuflarea voastra calda, il veti incal zi pe Prunc, care va fi culcat chiar in ieslea cu fanul vostru. Asa a ales Dumnezeu sa vina in lume si asa este cel mai bine: intr-un grajd saracacios si umil, nu in palate si lux. Asa ca pe voi v-am ales si eu sa ii fiti alaturi, la Nasterea Sa.

Boul si magarul se uitau mirati si nu le venea sa creada. Nici n-ar fi indraznit sa spere la asa cinste mare si la atata bucurie: Domnul Iisus sa vina in mijlocul lor, iar ei sa fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea sa creada!

- Cei din urma vor fi cei dintai, le mai spuse ingerul si disparu. Si asa este: toti cei umili si smeriti se vor bucura mai tarziu si vor ajunge langa Dumnezeu, Care-i va rasplati pentru credinta si dragostea lor.

Si iata ca a venit si noaptea sfanta a Nasterii Domnului, cea mai frumoasa noapte din cate au existat. Pruncul a primit de la toti felurite daruri: pastorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirna si tama ie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mama. Si uite-asa, de atunci a ramas obiceiul ca la nastere, orice copil sa primeasca cate ceva de la cei apropiati.

Dar stiti cine este, de fapt, cel mai aproape de copii ? Bunul Dumnezeu ! Iar darurile Lui sunt cele mai frumose si mai folositoare, caci atun ci Cand se naste, fiecare copil primeste de la Dumnezeu un talent, o iscusinta, la care sa fie cel mai bun atunci cand va creste. Unul va ajunge mare invatat, altul un gospodar liarnic, celalalt un muzician desavarsit ori poate un smerit calugar. Fiecare cu darul si harul sau, de la Dumnezeu.

Si voi, dragii mei, ati primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci cand v-ati nascut. Care sunt acelea ? Nu stiu, voi trebuie sa le descoperiti, pentru a fi fericiti in via ta. Iar cand veti afla talentul cu care v-a harazit Cel de sus, cu rabdare si munca, veti ajunge cei mai buni in ceea ce veti face si multa multumire veti avea si voi si cei din jurul vostru.

Asa sa va ajute Bunul Dumnezeu! ( sursa )

Bucuria sfânta a unui suflet, de a cânta Domnului

2011-12-24T15:59:00.000+02:00

Lângă ieslea Mântuitorului, au răsunat cele dintâi cântări de îngeri, unite cu ale oamenilor în cinstea şi spre lauda Împăratului ceresc.

Lângă leagănul Mântuitorului s-au înfrăţit Cerul cu pământul pentru prima dată, în laudele Celui ce venea să pecetluiască cu sângele Său pe Cruce, înfrăţirea aceasta veşnică.

Un suflet care îl are şi îl poartă pe Dumnezeu în adâncul lui, acela simte un îndemn, mai mult decât un îndemn, un fel de trebuinţă ca să arate lumii că el are o bucurie şi o fericire mare. Şi trebuinţa aceasta o au numai sufletele curate. Sufletele neîntinate, care sunt încălzite până la fierbinţeală, de un gând care dă naştere la izbucniri de bucurii. Cum e izvorul aşa e şi apa. Dacă izvorul e necurăţit, plin cu noroi şi cu murdării şi apa va fi urâtă, respingătoare şi murdară.

Când însă izvorul e curat şi limpede sigur că şi apa lui va fi tot aşa.

Aşa e şi cu cântarea. Ce ai în suflet se vede în cântare. Ce-i în izvor se vede în apă. Cel care îl are în suflet pe Iisus Iubitorul şi Mântuitorul nu poate să cânte decât cântări de slavă şi de preamărire Lui. Cel care şi-a aflat Mângâierea şi Izbăvirea în Jertfa de pe Golgota toată viaţa va rămâne acolo. Iar bucuria lui va căuta să o arate şi altora prin cântările pe care le scoate din harfa curată a inimii lui.

Şi încă ceva. Cel care e însufleţit de un gând, fie bun, fie rău! nu se simte bine singur, caută să însufleţească şi pe altul de acelaşi gând. Să atragă cât mai mulţi. Cât mai mulţi să împărtăşească bucuria lui. Că atunci când sunt mai mulţi, bucuria e mai mare.

Cântarea e lacrima sufletului; e glasul lui. Prin ea putem descuia inimile închise pentru Iisus. Şi prin ea putem strecura pe Iisus în aceste inimi. Cântarea e cheia cu care poţi descuia orice suflet. Că nu este suflet, oricât de împietrit ar fi el, să nu se înmoaie la o cântare duioasă. Şi nu sunt ochi, oricât de uscaţi ar fi, să nu se umezească atunci când le cânţi despre suferinţele Fiului lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Trifa

din "Glasul dreptăţii", nr. 11, din decembrie 1937

O, dulce frumuseţe!...

2011-12-22T23:59:00.001+02:00

O, dulce frumuseţe, cuprinde-ne mereu
în razele iubirii ce vin din Dumnezeu,
cu-adânc liniştitoare întrezăriri de har
ne presăraţi lumină pe tot ce-a fost amar.(bis)

O, dulce dor de Raiul avut cândva întâi,
ne ia întregi la tine şi-ntreg la noi rămâi,
despovăraţi de-a lumii acestea câte pier,
să nu ne mai întoarcem privirea dinspre cer.(bis)

O, dulce cor de îngeri, fă-n veci să-ţi auzim
Cântarea Biruinţei de Unde-am vrea să fim,
în dulcea-i armonie, cu zbor tot mai înalt,
să-mpreunăm în inimi un cer cu celălalt.(bis)

O, dulce Vânt, ne suflă aripile în Sus,
o, nori cereşti, aduceţi mai grabnic pe Iisus,
o, Porţi ale Luminii, deschideţi pentru noi,
venim doar cu iubirea din tot ce-a fost noroi.(bis)
( Traian Dorz )

Absenţa lui Dumnezeu

2011-12-22T20:32:00.000+02:00

"Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?

Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu.

Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să Se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie.

O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El.

Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem cu „sunt ocupat, îmi pare rău”, sau când nu răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

Al doilea aspect foarte important este acela că o întâlnire faţă către faţă cu Dumnezeu este întotdeauna un moment de judecată pentru noi. Nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie sau în contemplaţie fără să fim fie mântuiţi, fie osândiţi. Nu am în vedere aici termenii gravi precum cel de osândă veşnică sau cel de mântuire veşnică, deja dăruită şi primită, ci mă refer la acel moment care este întotdeauna unul critic, unul de criză. „Criză” vine din greacă şi înseamnă Judecată.

A-L întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune reprezintă un moment critic în vieţile noastre, şi slavă Lui că nu se face întotdeauna prezent în vieţile noastre de fiecare dată când o dorim, pentru că s-ar putea să nu fim în stare să îndurăm o asemenea întâlnire....

Priveşte la diferitele locuri din Evanghelie.

Oameni cu mult mai mari decât noi s-au ferit să-L primească pe Hristos. Amintiţi-vă de sutaşul care I-a cerut lui Hristos să-i vindece slujitorul. Hristos a zis „voi veni”, dar sutaşul a zis: „Ba nu, Doamne; ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui”(Mt. 8, 8). Facem noi aceasta? Ne întoarcem noi spre Dumnezeu şi Îi zicem: „Nu Te arăta în chip vădit ochilor mei. Căci pentru Tine destul este să spui un cuvânt, şi voi fi tămăduit. Este destul pentru Tine să rosteşti un cuvânt, şi lucrurile se vor face potrivit cuvântului Tău. Aceasta este tot ceea ce doresc acum, şi nimic mai mult”.

Sau gândiţi-vă la Petru stând în barca sa, după ce au prins toată mulţimea aceea de peşte, când a căzut în genunchi, zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”(Lc. 5, 8). I-a cerut Domnului să iasă din barca lui pentru că se simţea smerit – şi aceasta, pentru că dintr-o dată a fost pătruns de măreţia lui Iisus. Facem noi vreodată aceasta?

Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.

Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?

Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta.

În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu?..."

Sursa:

"Şcoala rugăciunii"

de Mitropolit Antonie de Suroj

Traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici

Editura Sophia

Cum Îl primim noi pe Iisus Hristos?

2011-12-21T21:12:00.000+02:00

"Cum Îl primim noi pe Iisus Hristos? Cu îndoială, ca evreii cei de demult, sau cu credinţă, ca magii neamurilor? Îl odihnim pe Domnul în ieslea cea de taină a inimii, sau Îl izgonim din cetatea sufletului, asemenea lui Irod? Jertfim Mântuitorului viaţa noastră, sufletul, puterea, mintea şi tot ce avem mai de preţ? Îl întâmpinăm noi astăzi pe Hristos împăcaţi unii cu alţii, spovediţi, uniţi cu Dumnezeieştile Taine? Sau venim la El plini de ură, certaţi, nespovediţi, întunecaţi de patimi?

Las să răspundă fiecare în conştiinţa sa la această întrebare, iar noi, îndemnaţi de bucuria praznicului, trecem la a doua întrebare: Ducem noi vestea cea bună a Naşterii Domnului în căminele noastre, la copiii noştri, la rudele şi la fraţii noştri? Sau, lenevindu-ne, tăgăduim Taina Întrupării? Facem noi ce au facut magii şi păstorii, sau rămânem nepăsători, ca şi până acum?

Dacă am zăbovit sau ne-am uitat rostul nostru de creştini în trecut, să nu ne lenevim de astăzi înainte. Fiecare să se facă un binevestitor al minunii din Betleem.

Întoarceţi-vă deci la casele voastre. Duceţi bucuria mântuirii acolo unde n-a putut pătrunde. Păstraţi-o în casele celor săraci. Frângeti-o pe masa celor lipsiţi. Repetaţi-o la căpătaiul celor bolnavi. Intraţi acolo unde nu putem ajunge noi. Bateţi la uşile celor certaţi. Împăcaţi pe cei dezbinaţi, mângâiaţi pe cei tulburaţi, întăriţi pe cei îndoielnici, încălziţi pe cei indiferenţi; aprindeţi pe cei căldicei, duceţi la Iisus pe cei rătăciţi.

Deschideţi astăzi uşile spitalelor, păşiţi pragul sărmanilor, ascultaţi cântecul orfanilor, duceţi la toţi vestea cea bună, dimpreună cu un mic ajutor din prisosul dragostei voastre, şi spuneţi tuturor că astăzi S-a nascut în lume Domnul. Amin."

(din: Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

Sursa: aici

Memorarea duhovniceascã

2011-12-21T20:27:00.000+02:00

Mai este o cale de a memora cuvântul lui Dumnezeu, prin care ne putem reaminti și revedea textul, dar nu când și cum poftim noi, ci când și cum voiește Dumnezeu. Aceasta este memorarea duhovniceasca, nu intelectuala, și Dumnezeu o da prin Duhul Sau celor ce înțeleg cuvintele Lui: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatal, în numele Meu, Acela va va învata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26).

Întocmai cum Dumnezeu daruiește înțelegere duhovniceasca celor care cer în mod sincer și onest sa-L cunoasca, iar atunci mințile lor se deschid pentru a înțelege textul (cf. Lc. 24, 45), tot așa memorizarea duhovniceasca este o lucrare duhovniceasca pe care Dumnezeu o da celor pe care i-a ales sa-I fie martori. Când Duhul Sfânt ne aduce aminte anumite cuvinte, o face în toata adâncimea și largimea, nu amintindu-ne pur și simplu textul unui verset, ci dându-ne odata cu el înțelepciune irezistibila și puterea duhovniceasca de a aduce la lumina slava versetului și puterea lui Dumnezeu dintr-însul.

O data cu cuvintele ni se da și un duh îmbolditor pentru a ne strapunge inima1. Așadar, exista o deosebire neta între memorizarea intelectuala și memorarea prin Duhul Sfânt.

Totuși, trebuie sa ne pregatim pentru aceasta memorare duhovniceasca, pastrându-ne inimile conștiente de cuvântul lui Dumnezeu, prin deasa cugetare la el și adunându-l în inimile noastre cu dragoste și desfatare. „Aflat-am cuvintele Tale si le-am sorbit” (Ier. 15, 16) și s-au facut „mai dulci decât mierea în gura mea” (Ps. 118, 103). Ne putem repeta întruna în gând: „la legea Lui va cugeta ziua și noaptea” (Ps. 1, 2), și, ori de câte ori întâlnim un cuvânt de folos, ni-l putem întipãri în inimã: „În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca sã nu greșesc Ție” (Ps. 118, 11), dupã cum Dumnezeu ne avertizeazã sã grãim despre ele „când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. ți le leagã pe ele ca sã fie semn pe mâna ta, și sã le ai ca pe niște fruntarii între ochii tãi” (Deut. 6, 7-8).

E o mare diferențã între un om care recitã și cugetã la cuvântul lui Dumnezeu fiindcã este de folos sufletului sãu, îi veselește inima și îi mângâie duhul, și unul care stãruie asupra lui pentru a-l repeta altora, așa încât el sã iasã în evidențã ca învãțător și slujitor iscusit al Evangheliei. Pentru cel dintâi, cuvântul rãmâne, cãci zidește o conștiințã a inimii sau o relație cu Dumnezeu; pentru celãlalt, trece pur și simplu în memoria intelectualã de unde poate fi folosit pentru a-și face relații cu oamenii!

Astfel, dacã un om se strãduiește sã citeascã Biblia și sã memoreze versete pentru a învãța pe oameni și a da o mãrturie rostitã, mai înainte de a se supune adevãrului dumnezeiesc, de a acționa conform lui și de a-și deschide mintea pentru a primi înțelegere duhovniceascã, nu face decât sã acumuleze informație și nu aduce mãrturie rodnicã, oricât de multe versete sau dovezi bine alcãtuite ar prezenta cu mãiestrie intelectualã, cãci Duhul îl va fi pãrãsit. Cel mai pãgubos mod de a întrebuin.a Biblia este a o folosi ca pe o simplã sursã de versete pentru argumentare.

Înțelegerea duhovniceascã a cuvintelor, poruncilor și învãțãturilor lui Dumnezeu este cheia cu care pãtrundem în taina Evangheliei: „Vouã vã este dat sã cunoașteți tainele împãrãției lui Dumnezeu” (Lc. 8, 10). Iar semnul înțelegerii duhovnicești este cã simțim înlãuntrul nostru un izvor de strãluminãri duhovnicești în cuvântul lui Dumnezeu și cã fiecare adevãr se leagã de toate celelalte. În inimile noastre putem lega orice verset citim de un alt verset și fiecare destãinuire se deschide în armonie cu alta, așa încât Evanghelia devine cu ușurințã un întreg unificat.

La aceastã stare ajung nu numai cei ce au petrecut ani îndelungați citind Biblia. Se poate ca cineva care are o experiențã de doar câteva luni cu Scriptura sã primeascã acest dar, așa încât folosind numai cele câteva versete pe care le cunoaște sã vorbeascã cu râvnã despre Dumnezeu cu o sinceritate și putere care atrag inimile altora cãtre Dumnezeu. Unui asemenea om îi este de ajuns sã citeascã o singurã datã un verset pentru a și-l întipãri pentru totdeauna în inimã, întrucât cuvântul lui Dumnezeu este duhovnicesc; într-un anume sens, este chiar un duh, precum zice Domnul: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viațã” (In. 6, 63).

_____________________
1 Tâlcul acestui cuvânt se poate explica astfel: descoperirea unui înțeles duhovnicesc al cuvântului lui Dumnezeu ca adevar ne înzestreaza cu o nespusa bogație duhovniceasca și ne îndumnezeiește prin participarea Sa la acel adevar. Totodata însa, în lumina adevarului dumnezeiesc, înțelegerea condiției noastre limitate de fapturi și nevrednicia noastra ne apar cu deosebita acuitate, fiindca duhul harului nu este numai duhul slavei și al înțelepciunii, ci și al umilinței, reflectând smerenia lui Dumnezeu. Înaintea mareției lui Dumnezeu vedem, fara sa vrem, ca într-o oglinda, propria noastra insignifianța, care iese incontestabil în evidența în lumina adevarului, iar tandrețea ne strapunge cu dulceața inima dându-i ghes sa mearga înainte.

Pr. Matta el-Maskin (1919-2006),

Egumenul Mânãstirii Sf. Macarie din Egipt

„Dumnezeu este dragoste” – 1 Ioan 4, 8

2011-12-20T19:12:00.000+02:00

...dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie să se fixeze asupra unui obiect. Acest obiect, sunt eu...poţi fi tu cel care citeşti acum...suntem de fapt, noi, toţi oamenii.

Să iubeşti cu inimă largă, înseamnă să trăieşti în larg; să iubeşti pentru veşnicie, înseamnă să trăieşti veşnic. Aşa că viaţa este strâns legată cu dragostea care te face să doreşti să trăieşti. Să trăieşti...pentru că există Cineva care te iubeşte, lângă care doreşti să fii şi căruia îţi face plăcere si-I mărturiseşti dragostea ta, în schimbul iubirii pe care ţi-o poartă. Acesta este motivul cel mai important pentru care merită să trăieşti:
„Să iubeşti şi să fi iubit!”
Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, dar de un lucru sunt foarte sigur, că Domnul Iisus care a dovedit ca a fost cu mine şi în trecut, fiind lângă mine şi în prezent, va fi la fel de aproape de mine şi în viitor. În mâna Lui e cârmuirea lumii şi a fiecăruia dintre noi. El are toată puterea. El mă ajută să învăţ a iubii şi să dărui iubirea pe care o cer celor de lâgnă mine....

Am spus aceasta şi în versuri:
Caut iubire în orice privire,
iubire curată,
iubire-adevărată,
iubire nesfârşită,
iubire infinită...
Mai mult nu cer decât ofer…

În Domnul Iisus am găsit tot ceea ce căutam, mai mult, El mi-a răspuns:

- Cauţi iubire în orice privire?
m-a-ntrebat încetişor
în căutarea mea de zor,
glas duios venit de sus.
Sunt Domnul tău, Iisus!
Şi vreau să-ţi amintesc:
Eu, Domnul, te iubesc!

Multumesc Doamne, că m-ai făcut să înţeleg că fără iubire omul nu poate trăi. Că iubirea răsplăteşte ostenelile şi lacrimile, chiar dacă în iubire omul suferă mai mult decât trebuie, dar, visează mai mult decât trăieşte!

De câte ori nu am văzut cum razele de soare înviorează pământul după ploaie dorind parcă să-i usuce lacrimile şi să-l împodobească cu o haină nouă? O, mult mai mult face Domnul pentru fiecare dintre noi, atunci când revarsă strălucire peste slăbiciunile noastre şi ne preface necazurile în bucurii.

Închei cu un citat, spre ruşinea mea nu ştiu cine este autorul, îl preţuiesc pentru că mi-a fost dăruit de soţia mea pe 26,06,1996, pe vremea când nici nu bănuiam că Dumnezeu ne-a ales să fim soţ şi soţie:
“Dumnezeu e împlinirea în cer; dragostea e împlinirea pe pământ”

“CE LOC AI PREGATIT PENTRU HRISTOS ?

2011-12-19T00:12:00.000+02:00

Am primit recent pe mail următoarele rânduri, am zâmbit, dar m-au şi responsabilizat:

Într-o sceneta de Craciun, un copil numit Ralph, si-a dorit foarte mult sa joace rolul lui Iosif. Atunci când au fost însa împartite rolurile, pentru Iosif a fost numit un alt copil. În acele momente Ralph s-a suparat asa de tare , încât voia sa plece acasa si sa nu mai vina niciodata la biserica.

Pentru ca sa-l linisteasca, mama si învatatoarea de la scoala duminicala, i-au promis un alt rol, numindu-l pe Ralph sa interpreteze rolul proprietarului hanului în care Iosif si Maria au cautat loc de gazduire. Când însa sceneta a fost prezentata în biserica, Ralph a dorit sa se revanseze. De aceea când Iosif si Maria au ajuns în fata sa, cerând un loc pentru gazduire, el a deschis larg usa hanului spunând : „poftiti înauntru!” „Va primesc

cu bucurie!” „Avem multe camere libere!” În acele momente, cei din sala au început sa râda, iar mama lui Ralph si învatatoarea de la scoala duminicala, au încercat sa-i sopteasca ce trebuia sa raspunda

, spunându-i: „ Nu-i loc!”;”Nu mai este loc pentru voi!”

În acele momente când toti asteptau ca cei ce interpretau rolurile sa se încurce si sceneta sa se întrerupa cu acest raspuns neasteptat, copilul ce-l interpreta pe Iosif a intrat în acea camera amenajata ca han si-a spus cu voce tare : „Hei ; locul acesta-i ca o cocina! Mai degraba mergem în staul, decât sa înnoptam în casa ta!” Dupa ce toti cei prezenti s-au amuzat cop

ios de improvizatia de moment, fiecare a fost însa cercetat de întrebarea:

„Cum arata locul pe care l-am pregatit pentru a-L primi pe Hristos!

Tu ce loc ai pregatit pentru Domnul ? Poate El gasi o camera curata în inima ta?

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Nicodim Aghioritul

2011-12-18T22:37:00.000+02:00

Cel întru Sfinți și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru, Sfântul Nicodim Aghioritul a fost un mare teolog și învățător al Bisericii Ortodoxe, reînnoitor al isihasmului, canonist, haghiolog și scriitor de poeme liturgice. Sfântul Nicodim a fost canonizat de Biserica Ortodoxă în 1955, iar prăznuirea sa se face în ziua de 14 iulie.

Sfântul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în insula Naxos din arhipelagul Cicladelor (Grecia). Părinții săi, pioși și cu frica de Dumnezeu, i-au dat numele Nicolae la Sfântul Botez și l-au încredințat preotului satului ca să-l învețe să citească. Spre deosebire de ceilalți copii, nu-i plăceau jocurile zgomotoase, dedicându-și timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie, ci și cu o memorie ieșită din comun, care îi permitea să rețină pe dată tot ceea ce citea și să repete apoi totul fără nici o greșeală. Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma învățătura dascălului Ierotei la Școala Evanghelică, se face plăcut tuturor, învățătorului și confraților, pentru blândețea sa și rafinamentul deprinderilor sale. În afara Literelor profane și a diferitelor discipline ale științelor sacre, mai învață latina, franceza și ajunge să stăpânească greaca veche, ceea ce îi permite să îndeplinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu: să facă accesibile poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiţiei Bisericii. ( Continuarea aici)

"Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie decat cand omul incepe a se increde in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine. Uneori Dumnezeu ingaduie ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare ori mai mica. Dar unde nu-i nici o socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, acolo nu-i nici un pericol de cadere. "

"Multi gresesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep ca aceasta vine dintr-o aroganta tainica si din prezumtie, fondate pe nadejdea si increderea ce o au intr-insii si in puterile lor. Fiindca, ei socotindu-se a fi ceva se incred mult in calitatile lor. Dar in esecuri, vazand ca nu sunt nimic, ca n-au nici o putere, sunt tulburati si mirati, ca la ceva nou, cad in mare groaza si frica, fiindca vad pravalirea temeliei pe care isi ridicase increderea si nadejdea. "

"Cand nu urmam vointei lui Dumnezeu, intampinam multe deceptii din cauza iubirii de noi insine. Trebuie sa urmam voii Lui, numai pentru Marirea Lui, nu din interesul nostru. Numai pentru acest motiv sa-L dorim, sa-L ascultam, cum am spus mai sus."

"Socotinta ca suntem ceva se numeste prezumtie. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte pasiuni, dar atat de subtila si tainica e aceasta mandrie, incat cei ce o au n-o simt. E un rau tot atat de mare pe cat e de subtil si tainic. Aceste patimi inchid prima usa a mintii prin care Harul lui Dumnezeu voieste a intra, nu-l lasa sa intre si Harul se retrage. Caci cum poate veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi ceva mare; ca-i intelept si ca n-are nevoie de alt ajutor, Domnul vine sa vindece aceste boli si patimi luciferice. Cei ce-si aroga acest drept sunt nenoriciti, cum spune Profetul: ” Vai de cei ce se socotesc intelepti in ochii proprii” (Isaia V,21) si Apostolul: “Nu va socotiti intelepti” (Rom. XII, 16) si Solomon: “Nu socotiti ca sunteti ceva” (Proverbe III,7)."

( Sfântul Nicodim Aghioritul, "Războiul Nevăzut" )

"Cinci lucruri ne silesc, fraţilor, să ne grijim şi să ajutăm la îndreptarea şi mântuirea fraţilor noştri: 1) Legea firească; 2) Legea veche a Sf. Scripturi; 3) Legea cea nouă a Duhului şi a darului Evangheliei; 4) Legea morală a vieţuirii cetăţeneşti; şi 5) războiul cel nevăzut cu gândul şi neîncetat, ce se află în viaţa creştinilor."

( Sfântul Nicodim Aghioritul - "Hristoita" )

"Nu ajunge sa te tii departe de pacat, ci trebuie sa-i tai ramurile si mai ales sa-i smulgi radacinile, care sunt: relele inclinatii si deprinderi, ispitele, patimile, poftele si dorintele care raman inradacinate adanc in inima chiar si dupa ce te indepartezi de pacat. Ca sa-ti smulgi din inima radacinile tuturor acestor porniri, ispite si amintiri ale pacatului, trebuie sa lupti, frate. Iar daca nu vei scoate radacinile, exista primejdia ca alte pacate sa rasara si sa odrasleasca"

"Daca, insa, ascunzi adevarul si calci poruncile Domnului, ca sa pastrezi deprinderile cele rele si sa placi lumii, ca sa te laude oamenii si sa nu fii rusinat de dansii, atunci vai si amar de tine! Pentru ca ai aruncat de pe umeri Crucea lui Hristos si ai calcat-o in picioare, pentru ca nu esti cu adevarat si ucenic si urmator a lui Iisus Hristos, adevaratul tau invatator, ci ucenic al diavolului si al lumii. In ziua judecatii se va rusina si Hristos sa te faca al Sau si sa te faca partas slavei si Imparatiei Lui: “Cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul omului se va rusina de dansul, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii Sai ingeri“ (Marcu 8, 38 )”.

"Preasfânta Fecioară Maria, ea singură, şezând între Dumnezeu şi oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu"

,,Când un cuvânt al Sfintei Scripturi esle grăit la ureche, acesta loveste văzduhul şi îl îndulceşte, iar undele de propagare intră în ureche, lovesc timpanul, iar labirintul urechii intră în vibraţie şi pulsează asupra centrului auditiv care trezeşte mintea, înţelegând cuvântul grăit."

TINEREŢEA, ÎNTRE SUBLIM ŞI ZĂDĂRNICIE

2011-12-18T17:02:00.000+02:00

O ştire relativ recentă aducea la cunoştinţa publicului sfârşitul unei idile fascinante dintre doi tineri. Toate orizonturile lor erau învăluite în lumină şi fericire. După o relaţie de mai mulţi ani iată-i în luna de miere.În prima dimineaţă de după nuntă ea se trezeşte singură şi citeşte biletul de pe masă lovită ca de un trăsnet mut: „Te rog să mă ierţi! Am greşit!Mi-am dat seama că nu tu eşti iubirea mea!”. Ea, după ce îl caută disperată şi delirată fără să dea de urmă lui, se sinucide.

„Văzând că această lume este deşartă şi degrab trecătoare”

Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia exclusiv naturală a omului. Dumnezeu spune omului îndată după căderea lui în păcat: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Fac 3,19). Iar psalmii de Dumnezeu inspiraţi ai lui David precizează sentenţios perspectiva jalnică a omului: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec”(Ps 143, 4), sau: „ Văzut-am pe cel necredincios ridicându-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi locul lui nu era de găsit”(Ps 36, 35-36). Nici Noul Testament nu este mai „optimist” în această direcţie: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1,24).
Chiar şi aprecierea profană nu este diferită: „Viaţa este o sfidare provizorie a morţii...încă din tinereţe, ţesuturile noastre cuprind largi zone de degradare şi uzură, încă de la naştere sunt cuprinse în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul”(Marcel Cendrel, Istoria culturală a bolii, p.2).
Dar oare din toate lucrurile înspre care aspiră oamenii şi le numesc frumoase, chiar nimic nu este autentic şi vrednic de dorit?
Dacă toate sunt trecatoare şi stricăcioase nu trebuie sa ne bucuram de ele? Dacă Dumnezeu a lăsat viaţa asta, oare nu trebuie să luptăm pentru a înfrumuseţa şi înnobila aspectul ei firesc, natural? Oare chiar nu este nimic sublim ea?
Iisus Hristos este şansa înnobilării şi eternizării tinereţii noastre.

Aceste întrebări capătă răspuns în lumina întrupării Mântuitorului. El este singura Persoană din istorie care a spus cu autoritate şi măreţie dumnezeiască: „Cine ascultă cuvintele Mele are viaţă veşnică” sau : „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri va trăi”(Ioan 11, 25). Cu alte cuvinte Domnul ne zice: „vi s-a spus că sunteţi oameni de nimic , că vă tulburaţi pentru o clipă şi apoi pieriţi? Iată Eu sunt primul care am biruit zădărnicia, înşelăciunea şi relativul vieţii! Îndrăsniţi, urmaţi-Mi şi veţi fi şi voi biruitori!”( cf.Ioan 16, 33).
Dar cum a transformat Mântuitorul zădărnicia vieţii în sublimul vieţii? Să ne gândim la Săptămâna Patimilor şi la desfăşurarea ultimelor evenimente din viaţa Lui.Era primăvara, natura întregă iradia viaţă, lumină, parfum şi prospeţime.Din toate rădăcinile firii Sale omeneşti şi din toate colţurile existenţei, Domnul Iisus auzea chemările vieţii.Ca Om avea atâtea motive să trăiască, şi totuşi El acceptă să moară.
Numai după ce mă „retrag” din lume şi sufăr chinurile morţii faţă de ea, abia după aceeea pot să revin în ea şi să mi-o asum în mod sublim. Dar pâna la definitivarea acestei performanţe, în sufletul omului este o chinuitoare luptă între sublim şi zădărnicie aşa cum vom vedea în continuare.
Mândru nu este acela care vrea să-şi facă viaţa frumoasă, care îşi agoniseşte o cultură sau ajunge într-o poziţie socială înalta.Orice refuz pentru a atinge aceste idealuri afişează laşitatea şi nepăsarea.În cele mai multe cazuri cei care pierd însufleţirea şi motivaţia în împlinirea acestor datorii, se raportează într-un mod bolnăvicios la ele. Când în urma muncii şi a luptei succesul nu mă îngâmfă, iar eşecul nu mă întristează am înţeles ce este viaţa asta. Dacă mă chinuie mândria pentru anumite reuşite sau întristarea pentru anumite eşecuri, înseamna că nu m-am ridicat peste zădărnicia vieţii. Dar cine poate spune aceasta?
Există multe lucruri cu adevarat frumoase în viaţă, cum ar fi iubirea dintre prieteni, dintre părinţi şi copii, iubirea dintre soţi, sănătatea, marile succese din viaţă, natura cu tot mirificul ei pe care îl poate vedea orice ochi atent şi sensibil. Totuşi nu ele sunt sublimul. Ele pot fi sublime în măsura în care prevestesc sublimul, profeţesc despre sublim, intuiesc sublimul şi îmi conduc paşii către sublimul divin.Şi tocmai pentru că nu sunt realităţile ultime ale vieţii, ele pot să devieze şi să dezamăgească într-un mod cu totul răvăşitor.
În foarte multe situaţii aceste valori fac competiţie lui Dumnezeu în mintea şi mai ales în inima noastră.Se prea poate ca, Dumnezeu văzând acest lucru, să îngăduie ca iubirea promiţătoare să degenereze în iluzie şi minciună, sănătatea să se şubrezească, iar frumuseţea şi armoniosul lumii să degenereze în apocaliptic şi înfricoşător, pentru ca omul văzându-se deznădăjduit, părăsit şi dezamăgit de ceea ce cândva părea cântec fermecător, să-şi caute liniştea şi bucuria în Dumnezeu şi în iubirea Lui.Uneori, Dumnezeu ia ceva frumos din viaţa noastră, la care ţineam foarte mult, sau nu ne împlineşte o dorinţă arzătoare în ciuda tuturor luptelor şi stăruinţelor noaste.Dacă în aceste clipe am avea auzul curăţit am auzi glasul lui Dumnzeu: „Nu acestea sunt sublimul, caută mai departe!”
Dumnezeu vrea să ne ia reazemul nădejdii egoiste pentru a ne dărui adevărata nădejde.D ar din păcate unii oamenii o pierd pe prima şi nu o dobândesc nici pe a doua. Ce rezonanţă profetică au cuvintele poetului:
„ Ce repede trec toate deşartele clipite
Ce inima le cere şi viaţa le promite!
Cu ce preţ scump de lacrimi le cumperi totdeauna
Şi ce curând cu tine nu mai rămân nici una!
Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
Prea repede călcate de fapta care minte!
Cu ce nădejdi curate le sărutai odată
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!
Ce gol pustiu rămâne în sufletul în care
S-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare!
O, de-ai căuta şi de-ai afla în Domnul fericirea ta!
Ce fericit şi strălucit va fi al tău apus! ( Traian Dorz).

Sublimul vieţii se naşte din credinţă , înţelepciune şi comuniune

Dacă în sufletul meu s-a instaurat împărăţia iubirii care izvorăşte din Dumnezeu, atunci pot să iubesc dezinteresat ca şi cum nu m-ar fi făcut nimeni să sufăr, pot să muncesc ca şi cum n-aş avea nevoie de bani, pot să cânt ca şi cum n-aş fi plâns niciodată şi pot trăi cu bucurie şi însufleţire pentru că paradisul a început deja. Când am gustat din bunurile cele de sus pot să privesc cu înţelegere, seninătate, linişte şi curată bucurie, evenimentele naturale ale vieţii.
Astfel, sublimul şi bucuria de a trăi se pot naşte din cele mai simple gesturi şi din comuniunea cu cele mai simple persoane:
”Cu cât iubeşti pe cineva mai mult cu atât mai mult eşti mai entuziasmat şi în acelaşi timp mai plin de răspundere în faţă lui...Şi numai cunoscându-l în taina persoanei, ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect, care-l acoperă, care-l îngustează, care-l strâmbă care-l face neinteresant şi-ţi mărgineşte bucuria de el; numai când ai pătruns în cămările minunate şi intime ale palatului lui fermecat eşti plin de o încântare negrăită” (Păr. Dumitru Stăniloae, nota 110 la Cântarea Cântărilor în tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa).
Aşadar este autocondamnare la singurătate atunci când refuz prietenia şi comuniunea cu cei simpli în speranţa că în viitor voi putea câştiga prietenia celor mai importanţi. Numai credinţa, fineţea vioaie şi delicateţea curajoasă înnobilează pe om şi face din el izvor de sublim. „Sufletul omenesc credincios e crin ce desfată pe Dumnezeu şi pe oameni prin înfăţişarea şi buna mireasma a sa.”(Idem, nota 89 )
Numai un astfel de om ştie să primească, ştie să ofere, se bucură când îndatorează şi nu şi nu-şi pierde seninul când este îndatorat. Sublimul vieţii izvorăşte din sacrificiul pe care îl fac pentru a lumina chipul celui de lângă mine şi de a aduce bucurie în inima lui. Adeseori omul caută prieteni care l-ar putea face fericit.Dar criteriu alegerii trebuie să fie altul; trebuie să-mi fac prieteni pe cei pe care i-aş putea face fericiţi.
Aşadar, tinereţea nu este în sine, nici sublimă, nici zadarnică; ea este aşa cum ne-o facem noi. Creştinismul nu a promovat niciodată negativismul, nihilismul sau scepticismul; el asumă cu maturitate şi cu simţul realităţii toate provocările vieţii. Creştinul este persoana bucuriei, a nădejdii, a muncii inteligente şi statornice. Dacă din toate evenimentele vieţii voi putea să-mi adun sublimul înţelepciunii, a iubirii şi a curăţiei, înseamnă că toate evenimentele bune sau rele ale vieţii, mi-au fost de folos, şi fiinţa mea va apune în răsăritul luminii neînserate.

Vasile Nica

Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi

2011-12-17T11:25:00.001+02:00

De mic copil, prima pagină a Evangheliilor Noului Testament m-a uimit. O grămadă de nume, o listă care-mi părea fără importanţă sau, mă rog, nu prea mare. Până când recitind subtitlul dat de traducător, „Cartea neamului Domnului nostru Iisus Hristos” şi aflându-L chiar pe El în înşiruire am socotit-o mereu ca o simplă „introducere” în Evanghelii. Asta până când mi-am adus aminte că exact apartenenţa la această listă „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Mt. 1,1) este motivul pentru care Fecioara Sfântă şi Dreptul Iosif apucă drumul, deloc lipsit de peripeţii al Betleemului, chemaţi de „înscrierea” pe care Cezarul August a poruncit-o (Luca 2, 1). O poruncă umană să schimbe locul de naştere al Domnului Celui Viu? „Lista” ne elucidează că nu. Că voinţa lui Dumnezeu a crescut arborele lui Iesei, sfântă catapeteasmă de nume, până când rodul de fruct şi-a aflat pântecele din care să se inrumpă-n lume. În lumea care-avea atâta nevoie de El. Un „arbore” genealogic (comparativ cu cel de la Luca 3, 23-38 în diferenţele de rigoare pe care, aproape matematic, exegeţii le pot identifica…) care „curge” din grădina raiului, până-n Valea Plângerii, urcând muntele până-n ţara Betleemului.
Un soi de râu al vieţii, care, temă preferată a Sf. Chiril al Ierusalimului, umplând de lumină lumea o face pe aceasta lumină. Un râu care urcă muntele…

Genealogia nu mi s-a mai părut aşa de încifrată. M-a obligat, într-un fel pedagogic pe care doar Dumnezeu ştie să-l folosească, să „trec” prin tot Vechiul Testament. Să văd: cine-i Avraam, dar Isaac, dar Iacob, şi tot aşa până a trebuit să aflu şi „cine-i Acesta Iisus Hristos” care pare (şi aşa şi este!) motivul care ţine-n viaţă atâtea generaţii ale neamului lui Israel. Tot Vechiul Testament poartă în sine tensiunea acestei aşteptări şi pare scris pentru această aşteptare. De altfel, o altă cheie a lecturii genealogiei acesteia, mai mult decât duhovniceşti, ne-o oferă textul Apostolului acestei Duminici, Evrei 11, 9-10; 32-40. După ce ni-l prezintă pe Avraam şi lucrarea credinţei în viaţa sa, Sf. Pavel caută să le readucă aminte evreilor, având „de refren” scripturistic „prin credinţă…”, toate ale lui Isaac (11, 20), Moise (11, 23 ş. u.) şi altor multora (11, 32), toate binefacerile pe care Dumnezeu „prin credinţă” le-a revărsat asupra neamului ales (11, 33-38), fapte cu adevărat cutremurătoare, pe care Testamentul Vechiului Testament le-a vădit (subsolul textului este de altfel plin de citate ale cărţilor Vechiului Testament: Judecători; I, II Samuel; Daniel; I, II Regi; Iov, Psalmi, Geneză, Ieremia, II Paralipomena, Zaharia…). Dar finalul zice: „Toţi aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11, 39-40).

Cutremurătoare zidire în nădejde. Un neam istoric şi duhovnicesc, acela al credinţei, neamul lui Israel, aşteptându-ne pentru ca să fim uniţi în desăvârşire, prin Iisus Hristos: „Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin până se va împlini numărul celor împreună-slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apocalipsa 6, 11). Genealogia conservă această listă a odihnei în aşteptarea noastră.

De ce se citeşte Evanghelia aceasta în Duminica dinaintea Naşterii Domnului? Pentru ca să înţelegem cum Hristos împlineşte aşteptarea! Să nu fim furaţi de litera cărţii, ci să ne umplem de harul deschis al bucuriei ei. Ca să mă înţelegeţi, am să vă spun o poveste: „Aflată la bancă, o femeie i-a cerut casierului să încaseze un cec. Invocând politica băncii, acesta i-a cerut documentele de identificare. Femeia a suspinat, după care abia a mai reuşit să îngaime: - Dar, Jonathan, sunt mama ta!” (cf. Anthony de Mello, „Rugăciunea broaştei”, ed. Mix, Braşov, 2003, p. 87). Oricât pare de amuzant cam aşa a fost cu cei cere-L aşteptau pe Hristos-Mesia, dar, furaţi de rigoare de bancă a tradiţiei lor, L-au somat să-Şi decline identitatea. Şi El, Smeritul nostru Dumnezeu, Se identifică. Plecând de la „pământul” din El…

Duminica aceasta este cea din urmă în care ni se vesteşte că Mesia stă să vină. Duminica ce-i urmează ne spune c-a şi venit… Pentru noi, creştinii, zilele acestea trebuie să ne fie mai mult decât zile de mâncat şi de băut. Poartă-n ele toată tensiunea aşteptării, specifice Vechiului Legământ, dar şi Bisericii (darul Noului), care şi-a convertit aşteptarea într-un ritual liturgic care bate asemenea unei inimi. O, inima Bisericii una cu inima noastră, bătând de emoţia Venirii de Sus a Celui Care Este! Bucurându-ne că acel „ceva mai bun” ni s-a arătat.

Oameni ai Ierusalimului, Betleemul umple astăzi lumea… Cu pacea şi războiul său deopotrivă! Magi-păstori şi îngeri laolaltă ne bine-vestesc. Peştera se face cer, pentru ca Mântuitorul, la vreme potrivită, să Se facă Lui şi mai apoi nouă, izvor al Învierii… Dumnezeu ESTE cu noi

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

de pe blogul Editurii Agnos

Cum luptăm şi ce câştigăm

2011-12-16T00:44:00.000+02:00

Principalele influenţe sau factori principali care prin acţiuni fermecătoare zădărnicesc desfăşurarea bunei orânduiri în alegeri, sunt:

Diavolul şi lumea prin înfluenţe din afara celor ce se unesc

- prin oameni lumeşti, colegi, prieteni, prin rude

- prin rudele nepocăite

- prin părinţii necredincioşi

- prin părinţii şi fraţi neduhovniceşti, interesaşi şi clevetitori

Diavolul şi lumea prin care dorinţi şi influenţe din lăuntrul celor ce se unesc

- prin cei plecaţi în alte adunări

- prin împlinirea dorinţelor firii lor pământeşti prin împlinirea dorinţelor păcatului (ispite neânfrânate)

- prin împlinirea ispitei, săvârşirea păcatului

- prin ispita frumuseţii de afară, fără a se cerceta frumuseţea sufletului

- prin nepotriviri de caractere

- prin poziţia socială, rangul

- prin bogăţia pământească

- prin calităţi prezentative dar, făţarnice

- prin învăţături străine de Adevăr

Dumnezeu ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dumnezeu nu vrea ca omenirea să se piardă, ci cu toţii să se mântuiască. Dumnezeu cel Blând, desăvârşit în Sfinţenie, ne oferă mântuirea în dar şi fericirea în Domnul Iisus Hristos Cel Crucificat şi înviat din morţi.

Satana zice:

- De ce vrei să primeşti, şi ce poate să-ţi dea un spânzurat pe cruce?

Slăbiciunea morţii - zic ei - dar noi credem în Invierea şi suntem fii ai Invierii.

Suntem născuţi a doua oară, duhovniceşte prin har la Jertfa Crucii de pe Golgota unde la la picioare, am îngenunchiat povara firii şi împreună cu Hristosu Cel Înviat, am înviat şi noi. El ne oferă Daruri Veşnice. Dumnezeu lucrează cu Duhul Său în Biserică şi Adunare, la sufletul fiecăruia, împărţind Darurile Harului Său,

- în Iisus Hristos Mîntuitorul,

- prin darurile Crucii Mîntuitorului,

- prin Duhul Sfânt - Sfinţitorul,

- prin moştenirea vieţii veşnice,

- prin râvna Oastei Domnului,

- prin Lucrarea harică de sfinţire, neprihănire şi desăvârşire în Hristos Domnul

- prin darurile duhovniceşti şi ale Împărăţiei Domnului Iisus,

- prin frumuseţea şi bogăţia sufletească,

- prin legătura părtăşiei şi dragostei frăţeşti,

- prin bucuria, pacea în Hristos Domnul,

- prin rugăciuni şi viaţă neprihănită,

- prin milostenie, statornice în credinţă,

- prin ascultare, împlinire şi hărnicie cu Hristos Domnul prin Duhul Sfânt.

Fericirea celor ce se căsătoresc şi intră în săvârşirea Sfintei Taine, trăinicia căsniciei lor, atârnă în primul rând de legătura lor cu Dumnezeu, cât de intimă şi de stransă este legătura aceasta; apoi, cât de neprihănită-i viaţa lor, trăirea în ascultare a voii lui Dumnezeu care este sfinţirea noastră a tuturora în Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. Acestea nu sunt simple teorii, ci puteri nebănuite. Folosindu-le în Numele Domnului Iisus, prin Duhul Sfânt cu smerenie şi ascultare, pun pe fugă demonii şi argaţii Satanei care tremură. La nunţile care încep cu Domnul Iisus, se sfârşeşte prin Har Divin. Tot ce începe, duce la bun sfârşit; căci, înlăuntru şi afară, Hristos este Domn şi Mântuitor. La aceste nunţi participă şi Maica Domnului împreună cu Apostolii şi Ucenicii Lui, locul cel dintâi fiind ocupat de Domnul, Maica cea sfântă şi fraţii Lui. Cum să nu te bucuri la astfel de nunţi, unde şi astăzi, apa se preface-n vin, se tot scoate din vase şi tot pline rămân. Se satură cu toţii şi mai rămâne încă. Cine astfel începe, sfârşeşte încununat cu biruinţe şi sfârşeşte în slava veşnică"

- Din cartea: "Sfaturi evanghelice pentru tineretul crestin"

de Cornel Rusu -

Ganduri despre rugaciune

2011-12-16T00:05:00.000+02:00

Rugăciune la olaltă

"Un guvernator din Africa întreba odată pe negrii săi, creştini, de ce se roagă ei întodeauna laolaltă: ar putea doar să se roage şi fiecare singur la o parte.
El era tocmai în faţa unui foc de cărbuni şi o negresă îi răspune:
Dragă domnule, aşezaţi de o parte câte unul din aceşti cărbuni şi veţi vedea că se vor stinge numaidecât; dar iată ce foc bun fac aceşti cărbuni când sunt toţi împreună!
Rugăciunea laolaltă a celor credincioşi este o mare putere şi binecuvântare.
Rugăciunea fiecăruia în parte este un fir de păr al lui Samson; rugăciunea laolaltă sunt ca cele şapte fire de capul eroului. Dumnezeu se facă aşa încât să nu i se taie niciodată bisericii părul rugăciunii, căci în aceasta stă putera ei cea mare şi frumuseţea ei.
Rugăciunea a doi credincioşi care se unesc între ei este o mare putere; în faţa ei foarte puţine piedici mai pot ţine piept; şi dacă ea ajunge să fie rugăciunea unei cete mari, atunci toţi fierarii din Ierusalim nu pot să facă un zăvor pentru uşă sau lanţiri pentru mâni, care să fie destul de tari şi să ţină mai departe pe Petru în închisoare.
Vino deci la ora de rugăciune, căci aici este putera fericirii şi aici este părul lui Samson."

Rugăciunea în familie

Un vestit credincios spune: Am fost crescut într-o familie în care era următoarea regulă aspră cu privire la altarul căminului: dacă în vreo împrejurare trebuia să fie înlăturată ori ora de rugăciune ori mâncarea de dimineaţă, era înlăturată mâncarea de dimineaţă, însă niciodată ora de rugăciune. Sunt sigur că, dacă am face din aceasta o regulă a vieţii noastre, nicidată n-am rămânea fără mâncarea de dimineaţă.

Un alt mare credincios ( din Franţa ) spune despre rugăciune şi Biblie: " Sănătatea sufletului e cu neputinţă fără rugăciunea zilnică serioasă şi fără citirea zilnică serioasă a Cuvântului Lui Dumnezeu. Aceste fouă lucruri sunt tot atât de necesare pentru viaţa lăuntrică, ca şi mâncarea şi mişcarea pentru viaţa trupească.

Rugăciunea la necaz

Se spune că filosoful Schopenhauer se îmbolnăvi şi avea dureri cumplite. În boala lui el striga de mute ori aşa cum de altfel strigă fiecare om, ajuns în dureri: " O, Doamne, Dumnezeul meu!" Medicul său, auzind aceasta, îl întrebă: " Oare mai există un Dumnezeu pentru filosofia dumitale?" Bolnavul răspune: " Filosofia în dureri nu ajută cu nimic, fără Dumnezeu. Altcum are să fie, când mă voi face iarăşi sănătos." Nevoile, lipsurile şi durerile învaţă să ne rugăm. Dar Iisus spune: " Nu oricine Îmi spune Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci celce face voia Tatălui Meu care este în ceruri ( Matei 7, 21 )

Dar eu alerg la rugăciune

În mijlocul luptelor şi încercărilor de tot felul, la cine ne vom duce?
Unde vom alerga?
Ca şi Moise şi Aron care în mijlocul neânţelegerilor poporului au alergat prin rugăciune la Tine, tot aşa şi noi venim la Tine, în nevoia şi necazul nostru. "Doamne, dă-ne şi nouă curaj, pentruca să putem mărturisii cu tărie Numele tău arătând încrederea noastră în Tine, oricând ni-se va cere socoteală. Scoate din sufletul meu, Doamne, orice fel de teamă, ca să nu mă înfric de nici o împotrivire omenească, atunci când e vorba de aţi sluji Ţie.
Învredniceşte-mă să trăiesc neâncetat înaintea ta, fiindcă sunt încredinţat, că atunci nu mă voi teme de nici o putere şi de nici o ameninţare. Mă ajută, Doamne, ca întodeauna, în orice împrejurare şi oricând să ascult mai mult de Tine, decât de oameni.""

( articol publicat în Almanahul anului 1946, editat de Oastea Domnului, autor: colectiv )

Puterea rugaciunii

Intr-o zi, s-au intalnit intr-o biblioteca trei crestini. Patrunsi de frumusetea cartilor pe care le citeau, nici nu au observat cand s-a facut seara. Cand doar ei mai ramasesera in biblioteca, au inceput sa discute aprins despre ceea ce citisera peste zi. Deodata, lumina s-a stins si au ramas cufundati in intuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai sa ne rugam. Sa spunem fiecare "Tatal nostru" si poate Dumnezeu se va indura de cel care se roaga mai frumos si lumina se va aprinde.

Ceilalti doi au fost imediat de acord. Primul a inceput sa se roage. Ruga sa a fost atat de frumos spusa, dar camera a ramas in continuare in intuneric. Atunci, s-a rugat si al doilea. Rugaciunea lui nu putea sa nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multa evlavie, dar lumina a ramas tot stinsa. In sfarsit, a inceput si cel de-al treilea sa-si spuna rugaciunea. Doar ca, in timp ce rostea cuvintele cu smerenie, linistit si cu grija, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu totii, a plecat incet, pe bajbaite spre intrare, a gasit tabloul electric, a schimbat siguranta si s-a intors. In timp ce el isi incheia rugaciunea, spunand "Amin!", intreaga incapere fu inundata de lumina. Apropiindu-se de prietenii sai, nedumeriti, le spuse, aratandu-le Biblia de pe masa:

- Mai devreme, citeam din Sfanta Scriptura. Cand s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: "Mantuirea si rugaciunea nu stau in vorbe."

Sf. Teofan Zavoratul

2011-12-15T23:55:00.001+02:00

Sfântul Teofan Zavoratul este unul dintre sfinţii care îmi este foarte drag.

Acum aproape de miezul nopţii, învăluit în liniştea din odăiţa de rugăciune, am citit, alături de mulţi alţii cred
Acatistul Sfantului Teofan Zavoratul

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii, pentru rugaciunile Sfantului Teofan Zavoratul!

Iata un cuvant minunat al Sf. Teofan Zavoratul despre:

“DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”

“Esti zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cel nemarginit a binevoit sa te intocmeasca in asa fel incat sa Se rasfranga in tine cu desavarsirile Sale precum soarele se rasfrange intr-o mica picatura de apa, si sa fie vazut in tine atat de tine, cat si de toti cei care te vad, ceresti si pamantesti deopotriva. Iar tu te-ai departat de Dumnezeu si te-ai intors spre lume, ai primit chipul ei uracios si astfel ai inceput sa porti asemanarea cea de fiara a stapanitorului acestui veac. Adu-ti aminte de inalta si neasemuita ta noblete de la inceput, intristeaza-te pentru slutenia ta de acum si intoarce-te catre Domnul, ca sa te innoiasca iarasi dupa chipul Celui ce te-a zidit.

Dumnezeu te cauta si te inconjoara cu toate milele si purtarile Sale de grija: viata ta este a Lui; toate cele ce iti fac trebuinta pentru viata sunt tot ale Lui; si lumina, si vazduhul, si hrana, si hainele, si locuinta, si tot ce este in tine si la tine - toate ale Lui sunt. Si nu numai atat! Pentru tine S-a pogorat din cer, a patimit, a murit pe cruce, a inviat, S-a inaltat la cer, a trimis Duhul Sfant si a randuit pe pamant Biserica, in care a adunat toate cele de nevoie pentru mantuirea ta. Si - lucrul de capetenie - pe calea nasterii si prin randuiala vietii tale dinafara deja te-a bagat in aceasta vistierie a bunatatilor duhovnicesti, si pentru toate acestea cere de la tine numai inima ta. Si picatura incalzita de soare urca: tu de ce intarzii sa te intorci la Domnul, incalzit fiind din toate partile de caldura iubirii Lui? Oare nu vezi ca toti cei din jurul tau merg catre Domnul: si saraci, si oameni de rand, carturari si necarturari? Si atunci, tu de ce stai, lasandu-i pe toti sa ti-o ia inainte in imparatie? Ce, esti mai rau decat ceilalti? Esti vaduvit de vreun lucru care li se da tuturor? Si atunci, stai? Misca-te, grabeste-te, pana cand nu s-a inchis usa care este deschisa pentru toti cei ce se intorc acum! Ce stai? Intoarce-te catre Domnul si incepe sa lucrezi Lui cu osardie! Vremea trece, puterile imbatranesc, devin grosolane si se apropie de nemiscare in indreptarea lor cea stramba - iar azi-maine va veni moartea. Ia seama sa nu ramai de tot in aceasta raceala impietrita fata de Domnul. Adu-ti aminte de sfarsitul cel infricosator, cand si Dumnezeu Se va intoarce de tot de la cei ce nu se intorc spre El si ii va lepada pe cei ce il leapada, si nazuieste catre Dansul macar de frica!

Cauta-l pe Domnul! Dumnezeu sau lumea - nu este cale de mijloc. Sau nu vezi ca acolo este totul, iar aici nu este nimic; ca acolo este adevarul, iar aici nalucire; ca acolo este odihna, iar aici dureri si griji; ca acolo este indestulare, iar aici stramtorare neincetata; ca acolo este bucurie si veselie, iar aici numai dureri si tanguire a inimii? Cunosti toate acestea, ai trecut prin ele, si totusi ramai in aceeasi desertaciune a mintii si a inimii… Doar nu vrei sa iti faci raiul pe pamant? Este deja a opta mie de ani de cand iubitorii acestei lumi fac tot ce le sta in putinta pentru a face raiul pe pamant - si nu numai ca nu reusesc nimic, ci totul merge spre mai rau. Nu o sa reusesti nici tu, ci doar o sa te istovesti alergand dupa nalucitele bunatati ale lumii cum alearga copiii dupa curcubeu”.

Cu vorbe de acest fel sa ne induplecam sufletul a-L iubi pe Domnul, a se intoarce pe de-a-ntregul catre El si, in fine, a ravni cu hotarare propria mantuire.”

Sursa: Crestinortodox.ro

CONCURS - Întrebări, tu cum răspunzi!? - Etapa VII

2011-12-15T22:00:00.000+02:00

Cu ocazia intrări în postul Nașterii Mântuitorului, blogul „De vorbă cu mine” lansează un nou concurs și oferă 3 premii, care constau în posibilitatea de a alege de la„Librăria cartea de Aur”, cărți sau Cd-uri, în valoare de:

60 lei (premiul I),
40 lei (premiul II)
20 lei (premiul III)

Concursul se desfășoară pe toată perioada postului și va consta în întrebări și răspunsuri biblice.

Întrebările se vor posta de două ori pe săptămână, duminică seara și joi seara. Răspunsurile vor fi însoțite de versetul biblic în cadrul căruia se regăsește răspunsul și va fi postat la comentarii, urmând ca el să apară sub fiecare postare o dată cu postarea următoarelor întrebări.

Se va lua în considerare rapiditatea răspunsului ( criteriu de departajare dacă vor fi mai mulți care răspund corect) cât și corectitudinea răspunsurilor binențeles.

Cîștigătorii vor fi anunțați în 25 Decembrie.

După întrebările primei etape, celei de a doua etapă, celei de a treia etapă, celei de a patra etapă și celei de a cincea etapă, iată că și cea de a șasea etapă a luat sfârșit.

Mergem în continuare. Răspunsurile se primesc până duminică seara la ora 22, când vor fi postate toate răspunsurile voastre cât și noile întrebări pentru a cincea etapă.

Vă aștept participarea!

50. Care tată din Sfânta Scriptură și-a osândit fiul la moarte și pentru ce?

51. Unde se află scris: gâtlejul, limba, buzele, gura, picioarele, ochii, puse toate în slujba răului și a păcatului?

52. Care sunt cei opt oameni din Sfânta Scriptură care au murit de două ori?

53. Prin care prooroc Dumnezeu oprește categoric intrarea în cârciumă sau în orice casă de petreceri?

54.De câte ori a fost Moise pe muntele Sinai?

55. Care sunt cele patru profetese în Vechiul Testament, dintre care una este mincinoasă?

56. Care este cea mai scurtă rugăciune din Sfânta Scriptură?

CUVÂNTUL CARE DĂ VIAŢĂ

2011-12-14T20:20:00.001+02:00

„Când citesc în Biblie, Dumnezeu vorbeşte cu mine, Apostolii şi Proorocii vorbesc cu mine, cerul vorbeşte cu mine.
Iar când îmi plec genunchii în rugăciune fiebinte şi stropesc cu lacrimi paginile Cărţii Sfinte, mă simt şi eu acolo, undeva , în marea familie a cerului, în marea gloată a celor răscumpăraţi care îl slăvesc neîncetat pe Mielul”

(Păr. Iosif Trifa).

Asistăm adeseori neputincioşi la criza spirituală a contextului istoric şi social în care ne aflăm. Simţim că nu putem transmite convingeri şi încredinţări curate şi sfinte celor din jurul nostru. Uneori duhul „cuminte”şi „înţelept” specific societăţii moderne învăluie pe nesimţite cugetele şi inimile noastre în care ar trebui să ardă focul cel ceresc după cuvintele psalmistului:”Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc”(Ps 38,4).
Când în viaţa mea focul dorului de a urma lui Hristos se stinge şi abia se mai zăreşte prin cenuşa iubirii de sine câteva scântei de iubire jertfelnică; când sarea curajului de a mărturisi adevărul îşi pierde gustul şi puterea de a împiedica stricăciunea; când lumina unei vieţii curate, paşnice şi bune se pierde ca o stea căzătoare în întuneric, atunci de ce să mă mai mir că alţii „au înfăţişarea adevăratei credinţe dar tăgăduiesc puterea ei”(II Tim. 3,5).

Atât de mulţi dintre noi am pierdut din vedere ţintele ce se află dincolo de hotarele înguste ale acestui veac nestatornic şi căutăm să cucerim idolii lipsiţi de realitate din spaţiul închis al vieţii vremelnice. Această situaţie care tinde să se generalizeze are trei cauze principale:necunoaşterea lui Hristos, indiferenţa faţă de a învăţăturii Lui şi criza modelelor.
Astăzi mulţi oameni trăiesc într-o mare confuzie pentru că nu mai au încredere în cuvintele nimănui, ei nu mai au certitudinea adevărului, pentru că în concepţia lor acesta numai poate fi găsit nicăieri. Diavolul minte pe cuvântul lui Dumnezeu, iar prin slugile lui a profanat şi a umilit cuvintele punându-le în slujba minciunii, a calomniei, a sfidării, a batjocurei şi a altor păcate.Cu toate acestea Cel Ce are proprietatea şi suveranitatea cuvântului, S-a îngrijit ca Adevărul Său să strălucească pentru toţi cei care îl caută din toată inima.
În vestita cameră de studiu a lui Goethe, acesta îl pune pe Faust să mediteze asupra cunoscutelor cuvinte din prologul Evangheliei de la Ioan:”La început era Cuvântul.”După un oarecare timp de gândire el încearcă o variantă mai „potrvită”:”La început era sensul”, dar nu este mulţumit şi mai încearcă o posibilitate:”La început era puterea”.În cele din urmă în caietul său rămîne scris:”La început era fapta”.Cu toate acestea Biblia rămîne neclintită:”La început era Cuvântul!” De ce Cuvântul şi nu altă variantă din cele de mai sus? Deoarece Cuvântul cuprinde în Sine în mod organic şi deplin, şi Sensul, şi Puterea, şi Fapta.
Cuvintele dătătoare de viaţă ale Evangheliei care au ajuns în mintea şi în inima noastră descoperă sensurile adânci ale existenţei, prin ele primim de la Dumnezeu putere să le împlinim, şi tot ele crează stări din ce în ce mai înalte în viaţa noastră atunci când le împlinim.
Învăţătura Evangheliei nu descoperă numai anumite principii morale, ci în primul rând ea Îl descoperă pe Hristos şi îndrumă către Hristos.Prin Evanghelia pe care a vestit-o, Sf. Ap. Pavel „a zugrăvit pe Iisus Hristos răstignit” (Gal.3,1) în ochii ascultătorilor.Marele Apostol nu a fost pictor, dar mai bine spus a fost pictor, dar el nu folosea în „tablourile” sale culori, ci cuvinte.Aceaste cuvinte seamănă tensiune în suflet pentru că ele mulţumesc şi satură prin cele descoperite şi arătate, dar în acelaşi timp sporesc dorul şi setea prin cele pe care le învăluie şi le ascund.
Sfinţii Părinţi preţuiesc cuvintele învăţăturilor sfinte aşa încât vorbesc de „îndumnezeitoarele” cuvinte. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Rugăciunea a şaptea, Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).Sfîntul Ioan Gură de Aur consideră că „nu este mântuire fără o continuă îndeletnicire în citirea cea duhovnicească”(Omilii la săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv ).
Cuvintele curate ale Domnului, mai întâi, spulberă toţi idolii zidiţi în mod netrebnic pe nisipul mişcător al falsei păreri de sine.Cuvântul cheamă, trezeşte , deschide uşa inimii prin credinţă, dă putere şi vitalitate celor slabi, hrăneşte şi adapă pe cei ce flămânzesc şi însetează după Dumnezeu.Cuvântul, dacă este de la Dumnezeu, zideşte , dă viaţă, înţelepciune şi deschide ochii celor orbi.
Chiar dacă ne hrănim „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături”(I Tim. 4,6), simţim nevoia de a-L chema necontenit pe Izvorul cuvintelor. Este posibil să rămânem cu cuvintele lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Adevăratul ucenic cheamă necontenit acestă prezenţă chiar dacă are în minte învăţătura Domnului:”Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul tău că poruncile Tale nu le-am uitat”(Ps 118,176).
Cuvintele lui Dumnezeu nu pot fi înţelese atunci când sunt despărţite de Dumnezeu, pentru că nu ele sunt Dumnezeu, ci o exprimare a dumnezeirii în limbaj uman. Iar Adevărul nu poate identificat cu exprimarea Lui.”Vechii creştini nu căutau cuvintele ci Cuvântul”. Adică, nu căutau vorbăria şi discursul, ci pe Însuşi Dumnezeu a Cărui strălucire poate fi văzută şi în cuvintele Lui.Duhul Sfânt Cel Ce dă putere şi înţelegere ne fereşte de abordarea supeficiala a acesteia, iar uneori ori de bibliolatrie (bibliolatria- când facem confuzie între autoritatea Scripturii şi autoritatea interpretării noastre).
Cuvintele lui Dumnezeu le pot găsi oricând în Biblie, dar gândurile Lui nu este obligatoriu să le găsesc acolo.Şi atunci pot pune face impostura de a pune gândurile mele în cuvintele lui Dumnezeu.Numai pe calea sublimă a sfinţeniei, a meditaţiei, a rugăciunii, a Înaintaşilor, gândurile lui Dumnezeu coboară tainic şi fericit în mintea şi inima mea.
Pe de altă parte Evanghelia nu se ascultă şi citeşte doar din simţ artistic şi aşezare tipiconală, ci pentru a primi din ea viaţă, putere, lumină şi înţelegere simţitoare.Iar acestea ni se dau în măsura înaintării în omul duhovnicesc.
Apropiindu-ne de Biblie să spunem împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Vino preslăvite Cuvinte a lui Dumnezeu şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale ...arată-ne Hristoase frumuseţea înţelesurilor spirituale.Ia-ne de mâna dreaptă şi ne du la cortul Tău cel minunat, până înăuntrul casei lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de mărturisire a zvonurilor în sărbătoare, ca şi noi...să fim învredniciţi a veni la locul negrăit al ospăţului Tău...cântând cunoştinţa celor negrăite cu glasurile netăcute ale minţii.Luminează cugetarea mea neluminată spre înţelegerea locului de faţă, ca să fii şi mai mult slăvit, ca unul ce dai orbilor vedere şi faci limba gângavilor să graiască cu claritate”.
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!

Vasile Nica

- Articol publicat in revista "Timotheos" martie- Aprilie 2008, nr.2(74)

Ce spun copiii despre dragoste...

2011-12-14T15:01:00.001+02:00

Dragostea este...Când cineva te răneşte...chiar dacă te doare îngrozitor...tu nu plângi, pentru că ştii că o s-o doară pe persoana care te-a rănit!

Dragostea este...Cand bunica mea avea artrită, şi nu-şi putea vopsi unghiile...bunicul meu le-a vopsit el pentru ea, cu toate că şi el avea artrită...

Dragostea este...Când o fată se dă cu parfum şi băiatul se dă cu after-shave...şi ies la plimbare împreună...şi se miros unul pe celălalt.

Dragostea este...Când ştii că sora ta mai mare te iubeşte...pentru că-ţi dă ţie toate hainele ei vechi...şi ea trebuie să se ducă la cumpărături, să-şi ia altele!

Dragostea este...Când un bătrân şi o bătrână...sunt încă buni prieteni cu toate că se cunosc unul pe celălalt de mult timp.

Dragostea este...Când cineva te iubeşte...felul în care-ţi spune numele, e...Este diferit!!

Dragostea este...Când oferi cuiva din mâncarea ta, fără ca să te aştepţi ca celălălt să-ţi ofere din mâncarea lui!

Dragostea este...ce se întâmplă de Crăciun...când te opreşti din desfăcut cadouri...ca să te bucuri de bucuria celorlalţi!

Dragostea este când...Dacă vrei să înveţi să iubeşti mai bine...începe cu un prieten care nu-ţi place!

Dragostea este...Când spui cuiva ceva rău despre tine...şi ţi-e frică, că n-o să te mai iubească din cauza la ce ai spus...şi apoi cealaltă persoană te surprinde iubindu-te chiar mai mult!

Dragostea este...Când mami îl vede pe tati transpirat şi murdar tot...dar tot îi spune...”tot eşti mai frumos ca ROBERT REDFORD“

Dragostea este...Când îi spui unui băiat că are o cămaşă aşa frumoasă...cu toate că el poartă aceeaşi cămaşă în fiecare zi!

Dragostea este...Niciodată să nu spui TE IUBESC doar când îţi vine...iar dacă o simţi...atunci spune-o mai des...oamenii uită prea mult să spună TE IUBESC

Dragostea este...Să iei în braţe...să pupi...să spui NU!

Dragostea este...Când căţelul tău te linge pe faţă...cu toate că l-ai lăsat acasă singur toată ziua!

Dragostea este...Când iubeşti pe cineva...ochii tăi se tot mişcă...şi nişte steluţe strălucesc din ei!!

Dragostea este...Dumnezeu ar fi putut să spună nişte cuvinte magice ca să scape din cuiele de pe Cruce...dar n-a făcut asta...asta este DRAGOSTE!

Pr Gheorghe Calciu - Pilda Celor Poftiti la Cina

2011-12-11T08:00:00.000+02:00

cuvânt rostit pe 11 Decembrie, 2005.
( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

„Mulţi chemaţi, puţini aleşi.”

2011-12-10T11:29:00.001+02:00

Chemaţi sunt toţi creştinii, iar aleşi, aceia dintre creştini au atât credinţă, cât si viaţă creştinească, în primele timpuri ale creştinismului, la credinţă oamenii erau chemaţi prin propovăduire; noi suntem chemaţi prin însăşi naşterea noastră si prin creşterea primită între creştini. Şi slavă lui Dumnezeu!

O jumătate din drum, adică intrarea în creştinism şi înrădăcinarea temeiurilor acestuia în inima noastră, ce are loc încă din copilărie, o străbatem fără nici o osteneală. Credinţa noastră, ne-am simţi îndemnaţi să credem, ar trebui să fie cu atât mai puternică, iar viaţa cu atât mai vrednică de chemare. Aşa a şi fost, însă de câtva timp lucrurile s-au schimbat la noi. în educaţia şcolară sunt îngăduite principii necreştine, care îi strică pe tineri; în societate au pătruns obiceiuri necreştineşti, care îi pervertesc pe aceştia în continuare, după ieşirea din şcoală, şi nu e lucru de mirare dacă aleşii fiind dintotdeauna puţini, după cuvântul lui Dumnezeu, în vremea noastră ei sunt şi mai puţini. Acesta este duhul veacului - anticrestinesc!

Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut? Să ne rugăm…

Din “Tâlcuiri din Sfânta Scriptura pentru fiecare zi in an”

(Col. 1, 12-18; Lc. 14, 16-24)

Sfantul Teofan Zavoratul

Ed. Sophia

Bucuresti, 1999

Să retrăim istoria, recitind foaia duhovnicească Iisus Biruitorul

2011-12-09T20:42:00.001+02:00

Iisus Biruitorul (Sibiu, 4 Octombrie 1936)

Fie ca această bucurie, acest dar minunat, oferit tuturor de fr. Raul, să ne statornicească în aceasta minunată Lucrare a Oastei Domnului și în învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.

Puteți răsfoi și alte numere ale acestei binecuvântate foi duhovnicești, editată de Părintele Iosif Trifa, pe blogul:

http://chetaraul.blogspot.com/

Slăvit să fie Domnul și pentru acest îndrăzneț plan!

A cinsti citirea și auzirea Evangheliei

2011-12-09T20:17:00.002+02:00

Omul care este viu pentru Dumnezeu nu lasã cuvântul Evangheliei sã-i scape sau sã cadã în uitare. Dimpotrivã, cu evlavie, cinstire și fricã, face din el cununã pentru capul sãu și îl așeazã deasupra întregii sale vieți.

Râvna celor bine-cinstitori este foarte evidentã când ascultã Evanghelia. Aratã de parcã au pãtruns în prezența lui Dumnezeu sau ca și cum ar sta înaintea altarului pentru a primi Trupul și Sângele Lui. Nu este vorba de un obicei pe care și l-ar fi fãcut de a cinsti Evanghelia sau de a lãsa impresia cã o fac, asemenea fãțarnicilor, ci primesc din ea putere peste putere, ca unii care ascultã glasul lui Dumnezeu Însuși.

Toate acestea erau foarte clare în Biserica primarã, dar și acum Biserica încã aratã aceeați râvnã, cinstire și evlavie pentru citirea și ascultarea Evangheliei. Predania Bisericii a pãstrat anumite gesturi semnificative; preotul nu citește niciodatã Evanghelia în bisericã fãrã a aduce o rugãciune specialã, ca el și poporul sã fie învredniciți sã audã Sfânta Evanghelie. Înainte de a începe sã citeascã, diaconul cheamã întreaga adunare sã stea cu fricã de Dumnezeu pentru a auzi Evanghelia, iar poporul rãspunde la chemarea sa și dã slavã lui Dumnezeu. De asemenea, preotul se descal.ã pentru a citi Evanghelia, fiindcã stã în prezen.a lui Dumnezeu. Apoi, dupã citire, toți cei de fațã trec pe rând sã sãrute Evanghelia deschisã în mâinile preotului, cu lacrimi și bucurie. În Biserica de la început, oamenii fãceau aceasta din râvna, teamaș.i dragostea lor pentru Evanghelie și acest obicei a dãinuit în Bisericã.

Cel ce a gustat puterea Evangheliei în viața lui nu considerã acest lucru exagerat, ci face încã mai mult pentru a-și arãta evlavia:

Sunt unii care postesc mereu pentru a citi Evanghelia.

Sunt unii care, de fiecare datã când citesc Evanghelia singuri, îngenuncheazã.

Sunt unii care o citesc mereu lãcrimând și plângând.

Povãțuirile lui Dumnezeu ni se dau cel mai adesea prin citirea și ascultarea Evangheliei, când ne aflãm într-o stare de smerenie și când ne rugãm cu inima deschisã.

Pr. Matta el-Maskin (1919-2006),

Egumenul Mânãstirii Sf. Macarie din Egipt

CONCURS - Întrebări, tu cum răspunzi!? - Etapa VI

2011-12-08T23:32:00.000+02:00

60 lei (premiul I),
40 lei (premiul II)
20 lei (premiul III)

Concursul se desfășoară pe toată perioada postului și va consta în întrebări și răspunsuri biblice.

Se va lua în considerare rapiditatea răspunsului ( criteriu de departajare dacă vor fi mai mulți care răspund corect) cât și corectitudinea răspunsurilor binențeles.

Cîștigătorii vor fi anunțați în 25 Decembrie.

După întrebările primei etape, celei de a doua etapă, celei de a treia etapă și celei de a patra etapă iată că și cea de a cincea etapă a luat sfârșit.

Mergem în continuare. Răspunsurile se primesc până duminică seara la ora 22, când vor fi postate toate răspunsurile voastre cât și noile întrebări pentru a cincea etapă.

Vă aștept participarea!

43. Cum stăm noi când lucrează Dumnezeu?

44. Ce însemna numele Solomon pentru Israel?

45. Cum răsplătim binefacerile Domnului?

46. Care copil purta cu el 77 de nume?

47. Cu ce prilej un preot căuta bani și în loc de bani a aflat Cuvântul Domnului?

48. Unde este amintită o zi de nouă ori și totuși acolo e numai o singură zi?

49. Care sunt animalele și vietățile în număr de cinci din Sfânta Scriptură, care nu mor niciodată?

Nu vă-nchideţi încă

2011-12-08T21:00:00.000+02:00

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iubirii,
până nu soseşte lacrima zdrobirii,
dragostea trezită, arsă de mustrare,
care-nvinge-ori moare, care-nvinge-ori moare.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Luminii,
cât e tot departe osândirea vinii,
geamătul căinţei, setea curăţirii,
dorul mântuirii, dorul mântuirii.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Iertării,
cât mai paşte fiul porcii neascultării,
cât i-e conştiinţa încă sugrumată
şi păcatu-mbată, şi păcatu-mbată.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Primirii,
până râd departe robii rătăcirii,
până nu văd încă, gata să-i înghită,
noaptea nesfârşită, noaptea nesfârşită.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Eterne,
după voi uitarea veşnică se-aşterne,
după voi scrâşnirea dinţilor învie
pentru veşnicie, pentru veşnicie.

Nu vă-nchideţi încă, Porţile Vieţii,
după voi e noaptea morţii şi-a tristeţii,
unde ard satana, vina şi minciuna
pentru totdeauna, pentru totdeauna.

de Traian Dorz

Părintele Bartolomeu Anania despre Sfântul Nicolae

2011-12-06T00:03:00.000+02:00

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Scrisoare de la Moş Nicolae

2011-12-05T23:42:00.011+02:00

Copilaşul meu drag,

Iată că am ajuns din nou în Ajun de Sf Nicolae, şi aşa cum te-am obişnuit de câţiva ani, în această seară, alături de obişnuitele cadouri, vreau să îţi dăruiesc în dar şi un mic cuvânt. Acest cuvânt nădăjduiesc să îţi fie o mângâiere pentru inima ta ce tînjeşte cu atâta dor după mângâierea care parcă nu mai vine de nicăieri.

Şi totuşi, suflet drag, nu e aşa. Uneori eşti atât de trist şi de nemângâiat tocmai pentru că priveşti dar nu vezi, auzi dar nu asculţi, guşti, dar nu mai simţi gustul a ceea ce ai gustat.Poate te întrebi cu durere şi deznădejde:„De ce am ajuns aşa?”. „De ce sunt atât de greu de mulţumit şi atât de puţin mulţumitor?”

Să îmi ierţi îndrăzneala de a-ţi răspunde la aceste întrebări, dar mă doare prea mult să văd cum te chinui, şi din durere şi dragoste aş vrea să îţi răspund. Cum bine ştii omul a luat fiinţă din Însăşi dragostea lui Dumnezeu, care din plinătatea iubirii Sale l-a zidit după Chipul şi Asemănarea Sa. Actul de creaţie al omului, a fost cea mai mare revărsare a dragostei Dumnezeieşti din întreaga creaţie. Şi e deci firesc ca, fiind creat din iubire, omul să tânjească mereu spre izvorul fiinţării sale, Iubirea. De aceea ai fost cu adevărat fericit doar când simţeai că iubeşti, sau că eşti iubit. E firesc să simţi asta. Nefiresc şi dureros e că te bucuri aşa de puţin de iubire tocmai pentru că uiţi ce înseamnă a iubi, sau pentru că mărgineşti Iubirea. Şi acum îţi voi vorbi despre iubire.

Există atâtea forme de a iubi, câte suflete sunt pe lumea asta. Tu suflete eşti unic, şi iubeşti şi te dăruieşti în felul tău unic. Şi esti iubit într-un mod unic de Tatăl tău, Dumnezeu. Dar cât de rău înţelegi tu iubirea, şi cîtă suferinţă îţi provoacă această proastă înţelegere. Mai întâi uiţi că ai pe Dumnezeu drept Tată, şi cît de mult te iubeşte El. Uiţi Că Dumnezeu oricît ai fi de căzut, oricât ai greşi, oricât de mult ai fi un fiu risipitor, El întotdauna crede în tine, şi cu fiecare clipă a vieţii tale mai nădăjduieşte să îţi aduci aminte cât te iubeşte, pentru ca astfel să poată alerga cu dragoste întru întâmpinarea ta, precum odinioară a alergat Tatăl în întâmpinarea Fiului risipitor. Cum poţi uita, copilul meu, că dragostea şi Mila lui Dumnezeu sunt infinite, cum poţi uita că El te vrea chiar şi când Tu nu-L mai vrei?Cum poţi uita că El te iubeşte la fel de mult şi în sfinţenie şi în păcat, dar mai ales cum poţi uita cât de Mângâietor poate El fi dacă Îl laşi să-ţi mângâie inima? Sunt sigur că ai gustat de atâtea ori în viaţa ta, la măsura la care ai putut primi, gingăţia, dar şi atotputernicia dragostei lui Dumnezeu.

Ţi-am vorbit despre această Iubire ce Domnul ţi-o poartă pentru că fără Ea, orice alt cuvânt despre Iubire e în zadar. Şi totuşi cate forme de a iubi exstă! Nu cred că există om ce să nu tânjească după a iubi şi a fi iubit. De cele mai multe ori înţegem iubirea ca acel ceva între două suflete ce se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi e bună foarte acestă iubire. Dar nu e totul. E drept, omul încă din Rai a fost gândit ca doi într-unul. Şi totuşi chiar dacă primim darul unei astfel de iubiri, ajungi să simţi că oricît l-ai iubi pe celălalt nu e de ajuns, că în inima ta mai e loc de mai mult, mai e asa de mult de dat, şi atata dor după ceilalţi. Şi atunci, oricât de smintitor, şi de nebunesc ţi s-ar părea îţi spun, Iubirea e mult mai presus decât Idealul împachetat în fundinţă roşie şi comercializat în filme, şi cărţi siropoase, şi urcat ca etalon pe „scara valorică” a lumii în care trăim. Acest tip de iubire, în care te vezi doar unul pe altul, tu si el, sau ea, e doar o pervertire a adevăratei Iubiri.

Iubirea e mult mai mult, şi unică pentru fiecare. Două suflete ce se iubesc, nu se pot iubi cu adevărat decât în măsura în care, cu uimire, mulţumire, şi deşertare a egoismului din ei, înţeleg, că ceea ce trăiesc e Însăşi Dumnezeu prezent întru Ei, iar dragostea lor, e ca o prajitură, ce rodeşte în măsura în care reuşeşte a se da pe sine şi altora.

Cu toţii suntem chemaţi să iubim, dar poate nu tutror ne e de folos acest fel de iubire. Dar ce greu e să înţelegem, că „iubirea asta îndrăgosteală” poate nu e ceea ce ne e nouă de folos acum. De multe ori când o avem nu o preţuim, sau cât o pervertim în păcat. Sau poate Dumnezeu vrea să ne înveţe să iubim altfel, după construcţia inimii noastre, şi după ceea ce ne e nouă de folos. Cât de mult ştiu că te doare aceasta.

Oare crezi că Dumnezeu nu vede cum poate de multe ori vrei să iubeşti şi nu ai pe cine, sau mai trist iubeşti iar iubirea ţi-e atât de prost înţeleasă, sau mai dureros, respinsă, călcată în picioare. Sau alteori ai vrea să răspunzi iubirii ce o primeşti cu iubire, dar nu poţi, şi simţi că mori văzând câtă iubire ţi se dăruie, şi cât de infim poţi da înapoi. Si cum să nu mori atunci cu fiecare zi, cum să nu deznădăjduieşti?

Într-o astfel de stare eu nu pot decât să te rog ca atunci când simţi că nu mai poţi, că nu mai stii, că nu mai eşti, când nimic din ce credeai tu despre a iubi si a fi iubit se goleşte de sens, atunci opreşte-te. Abia când ajungi la limita neputinţei de a iubi,ai două alternative.Prea mulţi se aruncă pe sine în iadul deznădejdei cea fără de Dumnezeu, şi comit o îndurerătoare crimă sinucidere sufletească. Dar, dacă ai curajul să nu alegi totuşi acest drum, poţi să fi convins că abia acum inima ta e pregătită să iubească.

Te întrebi poate cum? Nu există o reţetă miraculoasă, oricât de mult ne place să avem soluţii la orice. Există doar „Doamne!” Dumnezeu doar atât aştepată, să-l chemăm şi El, care e deja aici ne va învaţa să iubim. Nu cred că trebuie să iubeşti după canoane, nici după norme, dragostea e inmăsurabilă, nu se vinde cu kg în piaţă. Nu te astepta nici ca miraculos să iubeşti lumea întreagă într-o clipă, sau să îţi găseşti „sufletul pereche”. Asta nu se va întâmpla, nu aşa lucrează Dumnezeu. Ci cu cât Îl rogi mai simplu, şi mai neputincios să te înveţe să iubeşti, cu atât treptat te vei găsi pe tine iubind fără să îţi dai seama, iar iubirea treptat va fi la fel de naturală întru inima ta precum e faptul că respiri.

Important e, copilul meu să ceri şi să crezi că vei primi, fără ca să stai aşa, într-o stare de tensiune gândind în permanenţă ”Oare iubesc? Oare am făcut azi un bine”. Nu aşa, ci fii tu însuţi, fără a mai măsura iubirea nici după standardele comerciale ale lumii în care trăieşti, nici măcar după modul în care cei de lângă tine iubesc. Nu tânji să iubeşti precum iubesc, sau se iubesc alţii. Tu iubeşte aşa cum numai tu poţi, la măsura ta, dar raportându-te la Dumnezeu în permanenţă. El doar atât vrea de la tine, să îi îngădui să te mângăie şi să să te înveţe să iubeşti.

Îmi închei acest cuvât cu nădejdea că treptat privind vei vedea că eşti iubit, auzind te vei opri să asculţi glasul gingaş al Iubirii, iar în final vei fi tu însuţi izvor de iubire altora gustând-o aşa cum e Ea, neînchipuit de firească.

Cu acest gând, şi iubindu-te la măsura în care sufletul meu poate să te iubească întru Dumnezeu, te îmbrăţişez cu dor nesfărşit,

Moş Nicolae

( autor necunoscut ) :)

Omul nu-şi cunoaşte ceasul

2011-12-05T22:50:00.001+02:00

Nici unul dintre oameni nu-şi cunoaşte nimic din viitorul său, dar Cuvântul lui Dumnezeu îl înştiinţează pe fiecare cum va fi acest viitor, după felul de viaţă pe care şi-l trăieşte.

De aceea, fiecare trebuie să aibă toată grija înainte, căci după aceea în zadar se va căi de ceea ce a făcut.

Numără-ţi banii aici, în faţa celui ce plăteşte – spune o înştiinţare înţeleaptă, care se poate vedea peste tot unde se fac plăţile. Reclamaţiile ulterioare nu sunt luate în considerare.

Gândeşte-te deci bine şi tu acum, omule, până eşti în faţa Celui Care îţi îmbie mântuirea cu Mâna Sa, dar Care îţi poate da şi pedeapsa tot cu Mâna aceasta!

Alege viaţa, şi nu moartea! Alege cerul, şi nu iadul! Alege-L pe Hristos, şi nu pe Satana!

Alege acum, chiar acum, căci se poate ca peste o clipă să vină moartea şi să te ia pe neaşteptate din faţa lui Dumnezeu şi atunci va fi prea târziu. Multe astfel de morţi s-au văzut.

După aceea, poţi să tot ai păreri de rău. În zadar. Toate veşnicele tale păreri de rău nu-ţi vor folosi decât la o şi mai amară ardere şi chinuire în focul cel veşnic al iadului.

Slavă veşnică Ţie, Marele şi Puternicul nostru Dumnezeu, Care ţii în Mâna Ta lucrurile!

Ce dulce este acest gând pentru credincioşii Tăi care pot să-Ţi slujească liniştiţi, urmând calea ascultării de Tine fără nici o teamă, chiar dacă nu-şi cunosc ceasul morţii, nici locul, nici felul ei!

Vrăjmaşii noştri sunt în Mâna Ta – Tu nu vei îngădui ca ei să ne facă decât ceea ce este şi atâta cât este spre sfinţirea noastră şi spre slava Ta.

Zilele noastre sunt în Mâna Ta.

Libertatea noastră este în Mâna Ta.

Viitorul nostru, avutul nostru, copiii noştri, toate ale noastre sunt în Mâna Ta.

Ajută-ne să Te iubim şi să Te ascultăm în totul, pentru ca tot ce ne dai sau ne iei să fie spre binele nostru şi spre slava Ta veşnică.

Amin.

Traian Dorz – Hristos Pâinea noastră zilnică.

Părintele Bartolomeu Anania despre garbovirea morală

2011-12-04T23:49:00.001+02:00

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

O introducere practicã în înțelegerea Evangheliei

2011-12-04T23:25:00.001+02:00

„Nu existã nicio metodã intelectualã de a pãtrunde în Evanghelie, cãci Evanghelia este duhovniceascã. Ea trebuie ascultatã și trãitã prin Duhul înainte de a putea fi înțeleasã. Dacã cineva care trãiește în afara Evangheliei încearcã sã o înțeleagã, se va poticni și va cãdea, iar dacã va cuteza sã o propovãduiascã, va fi o piatrã de poticnire pentru cei ce îl urmeazã. Dar dacã cineva are râvnã autenticã, dragoste înflãcãratã și ascultare desãvârșitã de Dumnezeu și împlinește întocmai fie și numai una din poruncile Evangheliei, acea persoană pătrunde în taina Evangheliei fără să-și dea seama.

Primul lucru pe care îl descoperim este credincioșia lui Dumnezeu în a-și ține fagaduințele în propriile noastre suflete. Aceasta ne face mintea nerabdătoare să primească scânteia credinței vii care ajunge în inima și aprinde acolo un mare foc al iubirii și fricii de Dumnezeu. Experiența duhovniceasca crește și nivelul înțelegerii Evangheliei se adâncește potrivit măsurii în care împlinim poruncile sale cu credincioșie și acrivie.

O acceptare sinceră și smerită a ascultarii de Dumnezeu care izvorăște dintr-o inima nepângărită de falsitate, fățărnicie, teatralism sau exhibiționism, care nu caută niște rezultate șocontate, poate fi socotită începutul căii adevarate către cunoașterea lui Dumnezeu. Aceasta deoarece intențiile noastre sunt puse la încercare prin ispite, pe măsura ce încercăm să împlinim poruncile; suntem ajutați după măsura credinței și statorniciei noastre și, pe măsură ce primim ajutor, credința noastră sporește și cunoașterea noastră despre Dumnezeu și căile Sale devine mai sigură.

Toate acestea vor să spună că înțelegerea duhovnicească a Evangheliei și a lui Dumnezeu este rezultatul formării unei relații cu Dumnezeu prin ascultarea de poruncile Lui. Nu e vorba doar de o simplă înțelegere a textelor și versetelor, ci de o înțelegere a puterii cuvântului și o cunoaștere a vieții care izvorăște din verset bazată pe experiență, încredere, evidență și credință nestrămutată în Dumnezeu.

Pr. Matta el-Maskin (1919-2006),

Egumenul Mânãstirii Sf. Macarie din Egipt

CONCURS - Întrebări, tu cum răspunzi!? - Etapa V

2011-12-04T22:45:00.000+02:00

60 lei (premiul I),
40 lei (premiul II)
20 lei (premiul III)

Concursul se desfășoară pe toată perioada postului și va consta în întrebări și răspunsuri biblice.

Se va lua în considerare rapiditatea răspunsului ( criteriu de departajare dacă vor fi mai mulți care răspund corect) cât și corectitudinea răspunsurilor binențeles.

Cîștigătorii vor fi anunțați în 25 Decembrie.

După întrebările primei etape, celei de a doua etapă și celei de a treia etapă, iată că și cea de a patra etapă a luat sfârșit.

Mergem în continuare. Răspunsurile se primesc până joi seara la ora 22, când vor fi postate toate răspunsurile voastre cât și noile întrebări pentru a cincea etapă.

Vă aștept participarea!

36. De ce oare putea spune Sfântul Apostol Pavel fraţilor săi: Vă laud că în toate privinţele ţineţi toate învăţăturile întocmai cum vi le-am spus (I Cor. 11, 2)?

37. Şi pentru ce oare Ionatan n-a văzut nici un rău şi nici o nelegiuire în David,cum vedea tatăl său, Saul?
38. De ce Dumnezeu nu vedea nici o vină în poporul Său?
39. Ce nu iubește Biserica și n-are obicei să facă?
40. Care este temeiul creștinătății?
41. Ce poate fi mai alb decât zăpada?
42. Ce gândește credința cea adevărată despre Domnul Iisus?

Nu uita!

2011-12-04T20:13:00.001+02:00

Poate că până azi ai avut momente când ai spus :

"este imposibil"...adu-ţi aminte, Domnul Iisus, spune: "ce este cu neputinţă la oameni,este cu putinţă la Dumnezeu" (Matei 18:27)

"sunt obosit"...aduţi aminte, Isaia, spune: "dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc" (Isaia 40:31)

"nimeni nu ma iubeste"...aduţi aminte, Domnul, spune: "te iubesc cu o iubire veşnică..." (Ieremia 31:3)

"nu stiu ce sa fac"... cartea proverbelor spune: "recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezii cărările" (Proverbe 3:6)

"nu pot"...Cuvântul Domnului, spune că poţi "totul în Hristos" (Filipeni 4:13)

"nu merita"...acelaş Cuvânt al Domnului spune: "să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită vom secera" (Galateni 6:9)

"nu mă pot ierta"...Dumnezeu spune: "poţi, fiindcă şi Eu te-am iertat" (Efeseni 4:32)

"mi-e frica"...Dumnezeu spune : Eu nu ţi-am dat "un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă" (2 Timotei 1:7)

"nu pot rezolva problema asta"...Psalmistul David, spune: "încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijinii" (Psalm 55:22)

"sunt singur"...Tatal, din ceruri a spus: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi"(Evrei 13:5)

...deci, fratele meu, de azi înainte nu mai ai niciun motiv de îngrijorare.

În loc să ne dezlegăm în ziua Domnului din legăturile păcatului, mai tare ne legăm

2011-12-04T13:13:00.001+02:00

Luca 13, 10-17

“Evanghelia acestei duminici cuprinde minunea tămăduirii unei femei care purta, de optsprezece ani, o boală cumplită. Boala şi tămăduirea acestei femei conţin multă învăţătură pentru noi şi de aceea vom cerceta cu de-amănuntul să vedem cum s a întâmplat minunea.

Prin trei stări au trecut boala şi tămăduirea femeii. Întâia dată, ne spune Evanghelia că „avea, de optsprezece ani, duhul neputinţei“ şi „nu putea să se ridice nicidecum“. A doua oară, ne spune evanghelia că Iisus a văzut-o şi S-a apropiat de ea. Îndată după această apropiere şi întâlnire a femeii cu Iisus, a urmat a treia stare: scăparea şi tămăduirea femeii din cumplita boală.

Să luăm aminte că prin aceste trei stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească.
Întâia dată, trebuie să ne dăm seama că starea noastră cea păcătoasă este tocmai ca starea cea dintâi a femeii din Evanghelie. „Şi nu putea să se ridice nicidecum“, ne spune evanghelia despre femeia cea bolnavă. Asta-i şi starea omului cuprins de patimi şi păcate: nu se poate ridica din mocirlă la o viaţă mai curată şi mai bună. De multe ori va fi cercat biata femeie în cei optsprezece ani să se ridice de jos, dar n-a putut. Aşa şi păcătosul: fără ajutorul Mântuitorului nu se poate ridica. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“, zice Iisus (Ioan 15, 5). „(…) a legat-o satan de optsprezece ani!“, a zis Iisus despre femeia cea bolnavă. Aşa este şi cel cuprins de patimile cele rele: un legat de satan şi un rob al lui satan.

Cititorule! Din starea ta cea păcătoasă numai o singură cale de ieşire şi de scăpare este: să te apropii de Mântuitorul Hristos; să cazi înaintea Mântuitorului ca şi femeia din chipul arătat în pagina dinainte. Despre femeia din Evanghelie nu ni se spune mai de-aproape ce a făcut când S-a apropiat de ea Mântuitorul şi mântuirea, dar, de bună-seamă, femeia n-a stat în faţa lui Iisus Mântuitorul numai cu boala sa, ci a stat cu toată credinţa ei, cu toată încrederea ei în puterea şi ajutorul lui Iisus; a stat cu toate nădejdile ei, cu toate lacrimile şi cu toate puterile ei sufleteşti. Aşa şi tu să cazi înaintea lui Hristos nu numai cu păcatele tale, ci şi cu credinţa ta în Jertfa Lui cea Sfântă şi atunci vei primi şi tu viaţă şi tămăduire.

O, ce dulce a fost vestea ce i s-a spus femeii: „(…) te-ai slobozit de boala ta“. Tot aşa o veste dulce şi plăcută li se spune şi celor care s-au hotărât pentru Hristos şi L-au primit cu adevărat pe Hristos. Un scăpat dintr o boală cumplită de moarte, un eliberat dintr-o robie cu lanţuri grele este şi creştinul cel hotărât pentru Iisus Hristos şi Evanghelia Lui.

Evanghelia ne spune că fariseii „se mâniaseră“ pe Iisus, pentru că o dezlegase din legăturile lui satan pe o femeie în ziua sâmbetei. Această mustrare se aude şi azi ori de câte ori cineva se hotărăşte să se dezlege din lanţurile păcatului şi ale diavolului. Citiţi, spre pildă, scrisoarea de mai jos:

„Domnule părinte! Şi eu am iscălit hotărârea să mă las de beţie şi de sudalme, dar, de atunci, nu mai am pace şi hodină cu oamenii ăştia, că tot cârâie după mine că m-am făcut pocăit. Şi zic că acuma-s mai trufaş, că nu stau cu ei în cârciumă de vorbă la un pahar de rachie… Dar eu şi mai tare ţin la Sfânta Biserică de când m-am lăsat de rele“…

Adică vedeţi, un om s-a dezlegat din legăturile lui satan, dar oamenii, ca şi fariseii din evanghelie, se ţin după el cu mustrări şi bănuieli. Duminica, după ce iese din biserică, omul a început să nu mai meargă cu ei la birt, ci se duce acasă şi citeşte ceva din Biblie şi din «Lumina Satelor» (Publicaţie săptămânală al cărei redactor era, în vremea când a scris aceste tâlcuiri, Părintele Iosif Trifa); şi aşa se dezleagă mereu din legăturile păcatelor. Dar, la asta, oamenii „cârâie“ după el, ca şi fariseii din evanghelie, că „lucrează“ în ziua duminicii şi nu merge să se „hodinească“ şi să „prăznuiască“ cu ei ziua Domnului… la crâşmă.

Să luăm aminte că şi pe noi ne mustră evanghelia aceasta despre cum ţinem praznicele. Duminicile şi sărbătorile noastre sunt pline de alergări, târguri, târguieli, negustorii, iar pe de altă parte ne odihnim în ele cu… petreceri la birt, cu jocuri, cu minciuni, clevetiri, făloşenii…

Adică, în loc să ne dezlegăm în ziua Domnului din legăturile păcatului, mai tare ne legăm.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

Glasul Fiului lui Dumnezeu

2011-12-03T01:20:00.000+02:00

"Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Ap. 3, 20).

Domnul nu doar bate la poarta inimii, ci Își cheamă oile și pe nume, ca să-L putem recunoaște și să ne deschidem pentru a-L primi în viețile noastre, ca noi să împărțim cu Dânsul lacrimile cinei noastre, iar apoi să ne împărtășim de ospățul nunții Lui.

Nu e nevoie să pornim într-o expediție pentru căutarea lui Dumnezeu, ca și cum S-ar ascunde undeva departe; ne-am epuiza pur și simplu căutând, închipuindu-ne tot felul de lucruri, cercetând și iscodind cele din cărți. În tot acest răstimp El stă înaintea noastră la poarta inimii, neîndepărtându-Se nicio clipă. Bătăile în ușă sunt cuvintele Sale. El nu încetează să bată în toate zilele vieții noastre, așa încât duhul să ni se poată deștepta din somn și să recunoască glasul Celui iubit.

Nu este nevoie să recurgem la pledoarii stăruitoare și lacrimi și efuziuni sentimentale ca Domnul să vină la noi, căci El este mereu prezent și bate chiar acum la ușă. Nu se va opri, fiindcă voiește să intre în viața noastră. Își află propria Sa odihnă în noi și cea mai mare bucurie a Lui este să împartă cu noi crucea și noaptea noastră neagră, căci El încă iubește crucea.

Noi suntem, însă, cei ce nu prețuim glasul Lui cum se cuvine, nesocotindu-l și disprețuindu-l în chip greșit.

Pr. Matta el-Maskin (1919-2006),

Egumenul Mânãstirii Sf. Macarie din Egipt

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Calist, Patriarhul Constantinopolului

2011-12-01T23:53:00.005+02:00

Sfântul Calist , Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânînd în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).

În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sf. Mamas la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.

Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Sf. Calist mai este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărînd în Filocalia împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

"De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cântăreţului la chitară: acela îşi apleacă capul şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna. Atunci, îndată coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântăreţul saltă de dulceaţa cântării...
Înţelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simţirile, prin pană mintea, care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti."

,,Iubirea adevărată curăţă mintea, ca să poată cunoaşte cu adevarat pe Dumnezeu. Unde lipseşte iubirea este numai egoism;ţi egoismul nu permite cunoaşterea şi înţelegerea adevărată a celuilalt şi deci nici a lui Dumnezeu. "

"Contemplarea este totodată convorbire, întrucât este şi rugăciune. În convorbire nu vorbeşte numai omul, ci mai întâi vorbeşte Dumnezeu. Omul aude şi se simte obligat să răspundă; mai întâi se simte obligat să înceapă a răspunde, trecând la rugăciune. În această auzire se contemplă prezenţa lui Dumnezeu şi voia Lui. Aceasta curăţă mintea de pornirea păcătoasă de a se închide în ea însăşi. "

"Mintea este ca un vas elastic, elastic la nesfârşit. Se poate lărgi la nesfârşit şi se poate micşora până a nu mai primi nimic. Poate aceasta va fi existenţa atrofiată a celui din iad. În acelaşi timp cu cât primeşte mai multă revărsare de lumină, cu atât devine mai tare pentru a o putea susţine."

"Omul e subiect de posibilităţi nesfârşite, pentru că îşi are rădăcinile în Dumnezeu, pentru că e deschis Subiectului nesfârşit dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârşit în viaţa şi în înţelesurile Lui, poate comunica omul mereu ceva nou din ele, iar omul şi le poate însuşi, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârşit în aceste posibilităţi ce-i vin din legătura cu Dumnezeu., dar şi le însuşeşte el însuşi, în mod liber. Omul se poate ruga neîncetat, pentru că în rugăciunea sa e deschis vederii lui Dumnezeu Cel nesfârşit. "

"Atât bucuria inimii cât şi întristarea opusă bucuriei sunt în mod vădit roade ale Duhului, căci ''roada Duhului este bucuria'' (Galateni5, 22); dar şi că Dumnezeu dă unora duh de căinţă plină de străpungere (Romani 11, 8 ). Ca să spun pe scurt, după Sfinţii Părinţi, atâta putere are Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, că El conlucrează şi la cele ale virtuţii, dar şi la dispoziţiile văzute opuse între ele, cum am zis că Scriptura Îl numeşte pe El şi foc şi apă, care sunt cu totul opuse între ele."

"Nu prin cărţi s-a ţinut Tradiţia vie, ci prin inimi. Cărţile au fost mărturie acestei lucrări de transmitere a Tradiţiei vii. Inima este înviorată prin apa Duhului, dar ca să poată fi înviorată trebuie să aibă şi ea o capacitate pentru aceasta. Trebuie să fie capabilă de simţire, de dăruire în iubire către Dumnezeu şi către semeni."

( Sfântul Calist , Patriarhul Constantinopolului, Capete despre rugăciune - Filocalia.ro )

CONCURS - Întrebări, tu cum răspunzi!? - Etapa IV

2011-12-01T23:41:00.000+02:00

60 lei (premiul I),
40 lei (premiul II)
20 lei (premiul III)

Concursul se desfășoară pe toată perioada postului și va consta în întrebări și răspunsuri biblice.

Se va lua în considerare rapiditatea răspunsului ( criteriu de departajare dacă vor fi mai mulți care răspund corect) cât și corectitudinea răspunsurilor binențeles.

Cîștigătorii vor fi anunțați în 25 Decembrie.

După întrebările primei etape și celei de a doua etapă iată că și cea de a treia etapă a luat sfârșit.

Mergem în continuare. Răspunsurile se primesc până duminică seara la ora 22, când vor fi postate toate răspunsurile voastre cât și noile întrebări pentru a cincea etapă.

Vă aștept participarea!

29. Cum prorocește Moise despre Domnul Iisus?

30. În ce stă și în ce nu stă Împărăția lui Dumnezeu?

31. Care a fost ultimul proroc care a prorocit despre Domnul Iisus și ce a prorocit?

32. Ce se cere de la orice om?

33. Cu ce se egalează un idol?

34. Ce este și ce nu este Evanghelia Domnului Hristos?

35. Care sunt cele două pahare al căror conținut nu se poate bea deodată?

La multi ani, Romane!

2011-12-01T11:37:00.000+02:00

"...Oameni de azi aşteaptă Canaanul binelui din multe părţi. Unii îl aşteaptă de la oamenii, alţii de la politică. Însă binele trebuie aşteptat din altă parte: de la îndreptarea purtărilor noastre. Până când noi suntem răi, în zadar aşteptăm vremuri bune. La congresul din Stocholm, unde trimişii tuturor Bisericilor s-au sfătuit asupra îndreptării relelor din lume, principele Suediei a spus o vorbă foarte cuminte: "Noi, oamenii şi popoarele de azi - a zis principele - trăim vremurile ce le merităm"... La aşa oameni, aşa vremuri...la aşa cap, aşa căciulă. Noi căutăm pricinile relelor în afară de noi, şi ele sunt în noi.

Şi nu numai românii suntem în această stare biblică. Toate popoarele sunt aşa....De necazuri, acele neamuri vor scăpa mai întâi, care vor fi mai mult nădăjduit spre Domnul; căci dacă vom fi nădăjduindu-ne spre Dânsul, ne vom mântui printr-Însul (Isaia 1, 27)

În praznicul nostru naţional de 1 Decembrie, să nu uităm acest adevăr."

Părintele Iosif Trifa