„Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)
Rugăciunea aceasta nu e doar un
text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul
gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor,
cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în
ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.
„ (…) Doamne, știm că suntem
nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri.
Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești
îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi
păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască
fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte
mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”