duminică, 8 ianuarie 2017

Cum as putea sa-ti arat cat de mult te iubesc?


Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?
Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
Ce îi ofer azi aproapelui meu?
Ce îi oferă iubirea mea?

- Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare,
vezi care cântăreşte mai mult?


Ideal ar fi să cântărească la fel.


Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult...

Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?


"Am auzit azi şoapta Lui?...Am recunoscut-o?...E linişte în inima mea?"

Normal ar fi ca şoaptele Lui calde şi blânde, să fie ca cea mai scumpă muzică pentru urechile mele, dar uneori nu este aşa ... Inima Lui să fie în inima mea, pentru că numai aşa va putea fi linişte în inima mea, numai aşa inima Lui şi inima mea vor putea să bată amandouă la unison.
Ce cuvinte calde le-a şoptit Domnul Iisus, Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob, Ioan, fiilor lui Zevedei, de au lăsat totul şi s-au dus după El?!
Tot aşa ne cheamă şi pe noi, cu aceleaşi şoapte: “Vino după Mine!” Însă mulţi dintre noi nu mai ascultăm această minunată şoaptă a harului, că este aşa, ne stă mărturie neliniştea din inimile noastre.

"Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?"

Mai alb decât zăpada...


Albul cel mai alb, alb de zăpadă cu scânteieri de oglinzi sfărâmate, se întinde până departe, până acolo unde primeşte îmbrăţişarea cerului de peruzea... Mii de raze se frâng şi renasc din albul zăpezii. Ţin ochii întredeschişi, ca atunci când bucuria e prea mare pentru pleoape, şi de prea mult frumos şi alb şi pur, răsar de sub ele scânteieri umede şi calde. Parcă mi-e teamă să fac vreo urmă prin neaua ca o pulbere de mătase. Cum să profanez acest sanctuar cu paşii mei nesiguri, şovăielnici?...Cum să merg singură pe un drum atât de alb? Poate doar în zbor...sau în braţe lui Iisus, cu tâmpla lipită de pieptul Lui, pe care atunci, demult, se rezemase Apostolul Iubirii...

Când Dumnezeu a aşteptat cu iarna

A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.
Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i: