sâmbătă, 21 mai 2016

"Nu exista lumina in afara iubirii ! "

"Daca vrem sa-l intelegem pe celalalt, trebuie sa-l iubim; si daca-l iubim, ni se lumineaza adancurile lui. Nu exista lumina in afara iubirii ! Nu ajunge sa privim numai lucrurile lumii, ca sa ne luminam. Am spus ca de-as avea lumea toata, daca nu este o persoana care ma iubeste, nu am nici o multumire. Multumirea e lumina - lumina iubirii. Iubirea e lumina si amandoua sunt viata. Daca vrem sa avem viata, si nu o viata trecatoare, ci viata vesnica si o lumina nesfarsita, mereu mai bogata, apoi trebuie sa iubim. Dar nu putem iubi pe om daca nu iubim pe Dumnezeu. Daca omul nu e vesnic, nu e acelasi lucru. Numai pentru ca omul este vesnic, il iubesc. O mama cand iubeste pe fiul ei, nu se poate sa nu se gandeasca la lumina si sa nu se gandeasca la vesnicia lui. Spune si un ganditor francez de astazi, Gabriel Marcel, ca francezii mai au si cate un ganditor crestin si cate un poet crestin. Nu cum se socoteste la noi, ca nu poti lua de la ei decat lipsa de credinta.

Simplificati-va viata!


Am învăţat că pentru o viaţă liniştită, lipsită de grijile lumeşti trebuie să-mi simplific viaţa de zi cu zi.



Am învăţat aceasta citindu-l pe Cuv. Paisie Aghioritul, în cartea “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“:

"Simplificati-va viata!

Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.

DE CE DOARE DORUL, MAMĂ ?

Pe mama o chema Elena...

De ce doare dorul, mamă,
Şi-i tristă floarea din livezi?!
De ce-amintirile te cheamă
Şi te-nvăluie-n năframă
Ca plânsu-amar să nu mi-l vezi?!

Aş vrea să nu te întristez
Cu-a' mele doruri după tine...
Dar plâng, măicuţă , şi oftez...
Şi doar cântarea-mi este crez
Că o cântai în gând cu mine...


M-ai legănat în viersu-i drag,
Şi mi-ai şoptit-o-ncetişor...
Până-am rămas stingher pe prag
Că tu te-ai dus spre alt meleag...
Umplându-mi sufletul de dor...

– Cum poţi explica existenţa lui Dumnezeu?

Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, printre cei care se strângeau de obicei să asculte Cuvântul Domnului am observat că se ţine după noi, cu osebire, un tinerel foarte slăbit, dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mântuire, despre Judecată, despre venirea Domnului, despre viaţa ori pierzarea veşnică, acest tinerel ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi ură:
– Ce prostiţi lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă, oameni.

duminică, 8 mai 2016

Ce fel de credinţă ai tu?

 (Ioan 20, 19-31)
Dragă cititorule! Eu te întreb: Ce fel de credinţă ai tu? 
Eu mă uit peste viaţa ta şi cutez a zice că tu n-ai o credinţă adevărată, o credinţă vie, lucrătoare şi roditoare. Căci, dacă ai crede cu adevărat, n-ai sudui. Ai plânge şi numai auzind pe altul înjurând. Un creştin adevărat mai bine s-ar lăsa să fie împuşcat decât să scoată sudalmă din gura lui. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai îmbăta… n-ai căuta bucuriile pe la cârciumi, petreceri şi jocuri. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai lăsa purtat de toate vânturile ispitelor. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai împăca cu toate păcatele. Eu te întreb: Ce fel de credinţă este aceasta cu care sudui, cu care te îmbeţi, cu care minţi, cu care înşeli, cu care îţi petreci în lume, cu care trăieşti în lume şi cu care te împaci cu toate păcatele?

Duminica Sf. Ap. Toma - "...nu fi necredincios, ci credincios"

„Apoi i-a zis lui Toma: „ Adu-ţi degetul încoace şi nu uită-te la mâiniule Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. ( Ioan 20: 27 )

Cât de nelipsit este Dumnezeu de lângă fiecare dintre noi!
Cât de bine-cunoscător este Hristos a tot ce facem şi spunem fiecare!
Cât de adânc ne pătrunde Duhul Sfânt toate gândurile pe care le purtăm în inimile noastre!
Într-adevăr nimic nu este ascuns dinaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4: 13)

Despre credinţa lui Toma şi puţina noastră credinţă

Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de „curajoşi” ai orto­doxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie” (p. 67-94). Citin­du-l, mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma necre­dinciosul.

Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan 20, 19-25) s-a constituit în ar­gumentul celei dintâi Evanghelii citite după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere”. Atunci, în câte limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşa­dar, s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă, nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”


,,Toma a pipăit mâna şi coasta Mântuitorului. Aşa încredinţează Biserica. Şi, într-adevăr, ca să fie încredinţare deplină, Toma a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul îi spune: “Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. În mod obişnuit, noi spunem că vederea cu ochii sensibili nu mai are nevoie şi de credinţă: este în ea însăşi o evidenţă. Mântuitorul spune însă ceva mai adânc. Pentru că vederea noastră numai cu ochii sensibili nu înseamnă deplină vedere. Vederea este mult mai adâncă; de la cele trei lumini, cum le mărturisim: e lumina sensibilă, pentru care Dumnezeu ne-a dat ochii fizici; apoi e lumina raţiunilor, a rosturilor, a darurilor fiecărei făpturi, daruri pe care le vedem cu ochii minţii. Şi, cum spune dumnezeiescul Palama, ceea ce e vederea pentru ochi e înţelegerea pentru minte. Înţelegerea cu mintea e tot o vedere. Deci sunt două trepte de lumină şi de vedere din lumea celor create, mărginite în timp şi spaţiu: ochii fizici şi ochii minţii. Cealaltă vedere e mai adâncă – e lumina divină. Căci, mereu o spunem, Dumnezeu ne-a dat şi lumina Lui, ca să-L cunoaştem pe El. Pentru această lumină necreată, “cea pururea fiitoare”, cum o numim în Noaptea Pascală, “lumina cea fără de ani”, ne-a dat ochiul credinţei.